Nu ești niciodată singur

    Dormeam ghemuită. Nici nu mi-am dat seama când am început să mă strâng. Și pe zi ce trece mă făceam mai mică. Până într-o zi când am constat că simt durere. Mâinile mi se schimonoseau într-un mod pe care nu îl recunoșteam și oasele pieptului mi se deformau. M-am trezit din somn îngrozită de această constatare. Probabil duceam pe umerii mei așa o mare povară încât durerea emoțională devenea fizică. Mă simțeam singură. Eram ca o plantă care se ofilește și conștientizam asta. Mă ghemuiam încercând să mă protejez sau poate încercam doar să uit de durere. Dacă m-ai fi întrebat ce probleme am, cu siguranță ți-aș fi spus că sunt bine și nu am probleme, dar corpul meu spunea cu totul altceva.

     Mi-am căutat alinarea în poze și scris, dar seara când mă băgam în pat, mă ghemuiam făcându-mă tot mai mică, ca și cum aș fi vrut să mă ascund, să dispar. M-am simțit pierdută, neînțeleasă și neiubită. Tânjeam după un strop de afecțiune. La un moment dat am renunțat să mai cer. Am sperat să merit măcar respect, dar când nici acesta nu a venit, atunci am început să-mi pun întrebări. 

   M-am întrebat în primul rând dacă pot face eu ceva, dacă vina este la mine. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez. Apoi am devenit un observator obiectiv al vieții mele. Am început să analizez și-ntr-un final mi-am pus întrebarea de ce? De ce trăiesc? Care este sensul vieții mele?

    Am trăit pentru „familie”. Acea familie pe care nu o avusesem niciodată și pe care eu o construisem cu lacrimi și trudă. Am crezut că omul de lângă mine, este familia mea și aici am greșit. Îmi pusesem în el speranța și rațiunea de a trăi. I-am atribuit calități pe care, la un moment dat, am stat și m-am întrebat dacă le are cu adevărat sau doar le proiectasem eu asupra lui. Am pus pe umerii lui povara așteptărilor mele. Am trăit pentru acel „noi” în care m-am simțit atât de singură. Am trăit din inerție și am încetat să mă mai zbat. Noaptea îmi ieșeau din piept suspine de durere sufletească. Mă auzeam în noapte și mă trezeam speriată. Atunci am înțeles faptul că eu nu am trăit niciodată pentru mine. Am trăit construind ceva ce nu avusesem niciodată și după care tânjeam, dar nimeni nu mă învățase sensul  adevărat al unei familii. Am simțit că pierd totul și asta m-a făcut să mă pierd și eu. Abia atunci când am fost pregătită să renunț la tot, am înțeles că, de fapt, nu am pierdut nimic.  Pierderea, în general, ne produce durere pentru că suntem prea atașați de lucruri sau de oameni. Noi credem că ei ne aparțin. Cu adevărat nu pierdem pe nimeni, pentru că nu deținem pe nimeni cum nici noi nu aparținem. Suntem oameni independenți care pentru anumite perioade de timp conviețuim cu alți oameni. Așa cum ei își lasă amprenta asupra noastră, tot așa și noi lăsăm bucăți din noi. Unii își aduc aminte cu plăcere de noi, alții nu. Tot așa facem și noi. 

   Greu și destul de târziu am înțeles că „familia” nu stă în bărbatul de lângă mine, într-un inel sau într-o semnătură.  „Acasă” este acolo unde sufletul meu este liniștit. Sensul vieții cred că este să fii fericit și împăcat cu tine însuți. Până la urmă, fiecare trăiește pentru el. Nu trăim pentru a-i face fericiți pe alții. Sunt oameni cărora orice și oricât le-am da, ei nu pot fi fericiți, dar nu pentru că ar fi vina noastră, ci pentru că ei au lucruri nerezolvate în sufletul lor. 

    Am fugit în lume căutând rezolvări la probleme pe care le duceam cu mine. Într-un final mi-am dat seama că indiferent de țara în care trăiam, eu aveam aceleași probleme. Fuga nu mi-a rezolvat din ele. Doar atunci când am reușit să-mi fac ordine în gânduri, lucrurile din jurul meu s-au aranjat. 

    Acum sunt împăcată cu toate. Dorm senină noaptea și sufletul meu e liniștit. Nu mai duc lupte și nici probleme nu mai am. 

Să înțelegi care este sensul vieții înseamnă să te iubești în primul rând  pe tine, să te accepți și să te ierți. Să nu aștepți ca altcineva să te salveze  sau să alunge furtuna din tine. 

   Da, avem nevoie de oameni, dar nu ca să umplem golul din noi. Până la urmă, nu ești niciodată singur, te ai pe tine, chiar dacă tu nu vezi, nu știi sau nu înțelegi asta.

Călătorii- Domul din Speyer

    Catedrala Speyer își datorează existența împăratului Salian Conrad II. După alegerea sa ca rege, el și-a urmărit obiectivul ambițios de a construi cea mai mare biserică a epocii sale. Konrad nu a trăit pentru a vedea sfințirea catedralei în 1061 . Nepotul său, Henric al IV-lea, a făcut ca catedrala să fie reconstruită complet începând cu 1080 și i-a dat forma actuală. În 1106, anul în care a murit Henric al IV-lea, noua catedrală a fost finalizată: cu o lungime de 444 de picioare romane (134 de metri) și o lățime de 111 picioare romane (33 de metri), a fost una dintre cele mai mari clădiri ale timpului său. Câteva decenii mai târziu, Catedrala Speyer a fost depășită în lungime de biserica abației din Cluny , cu prebiserica construită din 1135 , dar spațiul închis din Catedrala Speyer este mai mare, cu peste 40.000 de metri cubi.

     Astăzi, după distrugerea Bisericii Mănăstirii Cluny, Catedrala Speyer este cea mai mare biserică romanică vreodată.

     Aici sunt îngropați patru împărați, trei împărătese și regi din casele Habsburgilor, Staufen și Nassau. Catedrala este cel mai important loc de înmormântare al Evului Mediu pe pământ german. 

     De-a lungul timpului, evenimente istorice importante au avut loc în mod repetat în catedrală sau în fața zidurilor acesteia. În 1146, Sfântul Bernard de Clairvaux a vizitat Speyer pentru a-l întâlni pe regele Conrad al III-lea. a trece la cruciada. În 1193, în fața catedralei, regele englez Richard Inimă de Leu a fost predat împăratului Henric al VI-lea ca prizonier de către Ducele Leopold al Austriei. predea. În primăvara anului 1529, 6 prinți și 14 orașe imperiale libere au protestat împotriva deciziei celui de-al doilea Reichstag din Speyer că inovațiile Reformei trebuiau oprite. În anii 1980 și 1990, catedrala și-a recăpătat importanța internațională. Cancelarul Helmut Kohl a vizitat catedrala romanică împreună cu numeroși șefi de stat, printre care Margaret Thatcher, Michael Gorbaciov și George Bush sr. Recviem-ul pentru Helmut Kohl, la care Bill Clinton a participat  , printre alții , a fost urmărit la televizor de 2,5 milioane de oameni. 

(Sursa: https://www.dom-zu-speyer.de/)

   

              

                                        

 ( Foto  Mihaela Vărzaru)

    Trecând peste aceste informații necesare, aș spune, o să vă povestesc câte ceva despre acest oraș micuț. Am înțeles că este un oraș universitar, lucru care se vede cu ochiul liber prin numărul mare de tineri pe care îi întâlnești pe stradă iar asta îl face să fie plin de viață, chiar dacă este un orășel mic. 

   Așa cum descriam și mai sus, principala atracție este Domul, dar nu și singura. 

Biserica Memorială și Biserica Sf. Iosef sunt și ele destul de aproape de centru. Muzeul de istorie al Palatinatului, Pelerinul și Biserica Trinității te așteaptă să descoperi povești uimitoare. Vechea și noua Primărie se ridică mărețe încântând privirea cu arhitectura lor. Poarta vestică înaltă de 55 de metri are are 159 de trepte și la capătul lor poți admira priveliștea orașului de sus.

    Pe scurt, orașul este o încântare la fiecare pas iar în cazul toate astea nu te-au convins, am să vă spun că aici găsiți Muzeul Tehnic care este uriaș. Pe o suprafață în aer liber de 100.000 metri pătrați pot fi văzute numeroase exponate din domeniile aviației, marinei, transporturilor rutiere și  feroviare. Atracțiile principale din curtea muzeului sunt un Antonov AN-22, un avion de marfă rusesc, și un Boeing 747-200. La acestea se adaugă câteva avioane de vânătoare americane și germane, vapoare și un submarin.  

                                                            

  

   Pe lângă curtea în care pot fi văzute exponatele, muzeul mai are două hale care ocupă o suprafață de 25.000 metri pătrați. În prima sunt expuse multe mașini de epocă și avioane. Cea de a doua este dedicată zborului spațial. Mai exact, în Speyer puteți vedea cea mai mare expoziție din Europa dedicată zborului spațial. 

   Pentru a scăpa de oboseala care vă cuprinde puteți să vă relaxați vizitând Sea Life Speyer. Acesta este un acvariu cu aproximativ 3.000 de creaturi din ape diferite în peste 40 de bazine și un recif de corali într-o piscină cu vedere la 180 de grade.                            

 De asemenea puteți să vă plimbați agale pe promenada de pe malul Rinului sau chiar să închiriați o barcă pentru plimbări mai lungi.

   Pentru mine rămâne o bijuterie de oraș în care aș reveni cu plăcere de fiecare dată.  

Călătorii -Ljubljana

    Există mai multe explicații pentru originea numelui sloven al orașului: conform uneia, probabil și etimologic popular, acesta provine din slovena ljubljena („orașul iubit”), după cealaltă de la numele fluvial latin Aluviana .

Balaurul din stema orașului se întoarce la o legendă, conform căreia eroul grec Iason, după ce a furat Lâna de Aur, a venit la izvorul râului Ljubljanica și a învins acolo un dragon în luptă. Jason este deci considerat primul rezident legendar al Ljubljanei. Dragonul este simbolul orașului.

Pe lângă această frumoasă și fascinantă plasare a mitologicului în istoria orașului apare și o alta, de data aceasta spirituală. Se spune că Sfântul Gheorghe a dus lupta cu balaurul care cerea mereu jertfe pentru a-i lăsa pe cei din zonă să ia apă pură de izvor. 

    Sunt oameni cărora le va plăcea acest oraș și oameni cărora nu, gusturile nu se discută. Exact la fel  se întâmplă cu filmele și cărțile, nu? 

    Pentru mine este un oraș frumos pe care merită să îl vizitezi. Ca fiecare oraș are poveștile lui pe care le simți atunci când pornești la pas în vizitarea lui. 

(Sursa informațiilor: Wikipedia/ Foto: Mihaela Vărzaru)

Film- Chernobyl

    Un serial demn de văzut, în zilele acestea cu vreme schimbătoare, mi se pare Chernobyl (Cernobîl). Deși l-am mai văzut în urmă cu câțiva ani, revederea mi-a a fost la fel de plină de trăiri ca și prima oară când am văzut această mini serie de 5 episoade. 

Serialul este despre dezastrul din 26 aprilie 1986 de la centrala nucleară de la Cernobîl, considerat a fi cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Aceasta se află în apropiere de orașul Prîpeat, Ucraina, la 18 km de nord-vestul orașului Cernobîl, l10 km de Kiev.

    „Cernobîl” îți produce o durere profundă, el prezentând cronologic evenimentele dinainte și de după accident. Imaginile lipsite de culoare ajutate de coloana sonoră reușesc să reflecte gravitatea accidentului.  Ai certitudinea că ceea ce nu vezi reprezintă un pericol mortal și asta îți dă o stare de apăsare pe piept ca plumbul. Ne sunt prezentați oamenii și clasa politică, indiferența și ignoranța, vitejia și lașitatea deopotrivă, lupta împotriva sistemului și frica de el (de sistem). Vedem neputința de a face ceea ce este bine și corect când orgoliile și ambițiile celor care ne conduc sunt prea mari, mai presus de uman. Dorința de a fi ascuns sub preș acest dezastru a făcut ca numărul victimelor să fie mai mare și, din păcate, necontorizat. S-a dorit să nu existe o dovadă a adevăratului vinovat, dincolo de greșelile umane care au dus la acest accident. 

   Victimele exploziei de la Cernobîl au fost nenumărate... Încă nu se știe numărul exact al acestora. Au fost oamenii de la fața locului care au murit în chinuri groaznice și de nedescris, cei care au ajutat în spitale, eroii care s-au oferit să se sacrifice pentru a diminua pagubele și astfel au împiedicat ca dezastrul să fie și mai mare, global. Au fost și inconștienții care au privit cu mirare explozia bucurându-se de cenușa care plutea învăluindu-i într-un dans al morții. Au fost oamenii nevinovați din casele lor și mulți copii, chiar copii nenăscuți încă la momentul exploziei. Să  nu uităm că victime au fost și animalele. În momentul evacuării acestea au fost părăsite, lăsate în voia sorții, ca mai apoi în ciuda supraviețuirii lor să fie omorâte. Vedem durerea în ochii blânzi din care viața se scurge...

     Și oare câți sunt aceia de care încă nu știm, căci norul de precipitații radioactive a fost dus de vânt spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. 

Chiar dacă este un serial dur, merită văzut pentru a ne aminti cât de fragilă este viața și cât de ușor o putem distruge, cât de mare este ambiția clasei politice și dorința acesteia de a mușamaliza propriile erori și nu în ultimul rând ca un omagiu adus victimelor știute și neștiute... 

 

(Mai multe amănunte găsiți pe wikipedia)

Mândria, bat-o vina

 Conștientizarea când vine, te lovește în față și, uneori, dă cu tine de asfalt. Vrei sau nu, realizezi că sufletul ți-e tânăr, amintirile vii, dar corpul refuză să te mai asculte. De cele mai multe ori avem impresia că putem face multe lucruri pe care în copilărie le făceam. Ne vedem cu ochii minții și credem cu toată ființa că putem, dar realitatea ni se arată doar în momentul în care încercăm. Nu ne vine a crede, dar ne-am schimbat. Ne uităm în oglindă și ignorăm ridurile și firele albe. Pielea și-a pierdut prospețimea și chiar dacă nu ne arătăm adevărata vârstă, mintea ne spune că nu mai suntem copii de odinioară. 

Indiferent de forma de mișcare pe care o alegem să o practicăm, trupul nostru este departe de a mai fi fraged și capabil să se regenereze peste noapte. Acum avem un corp ajuns la maturitate și, de cele mai multe ori, un suflet de copil. Cei mai mulți dintre noi nici nu realizăm că au trecut anii și am îmbătrânit. Sportul ne ajută menținerea unui tonus ridicat, dar sub nici o formă nu ne poate da vitalitatea copilăriei. Adevărul este că, din ce în ce mai mulți oameni aleg o formă de mișcare încercând să împiedice degradarea trupului și păstrarea spiritului cât mai tânăr, dar sunt și mulți aceia care aleg să nu facă nimic fără să înțeleagă consecințele acestui fapt.

   Ce doare cel mai tare? Realitatea, atunci când o înțelegi. 

   Mă uit la o bară pe care se băteau covoarele pe vremea când eram copil. Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum mă țineam de ea și mă dădeam peste cap. Mă văd cu ochii minții cum îmi atârna corpul când mă țineam doar cu picioarele. Ah, câtă inconștiență... Este atât de bine conturat totul, fiecare senzație, de parcă a fost ieri. Sufletul meu simte emoția și vrea, inima-mi spune că pot și mintea nu are timp să reacționeze, căci și alerg la bară atârnându-mă de ea. Realitatea imediat își face simțită prezența când simt că-mi ies mâinile din încheieturi și îndoi genunchii, căci bara la care altă dată trebuia să sar ca să ajung, astăzi este prea mică și trebuie să îndoi picioarele ca să nu le târăsc pe jos. Și, deși aș spune că sunt în avantaj, mă surprind când încep să gâfâi și nu pot să-mi urnesc fundul  în încercarea de a-mi ridica picioarele. Nu înțeleg ce se întâmplă, căci eu știu că pot. Mă strădui fără să reușesc. Palmele mele acum sunt mari și cuprind bara aproape de tot, dar asta nu mă ajută. Îmi storc mintea încercând să înțeleg cum o mână de copil poate avea mai multă forță și unde a dispărut acel echilibru. În amintirea mea era atât de simplu, dar gravitația este alta pentru mine acum. 

   Îmi spun că aș putea, dar m-am îngrășat puțin și îmi  lipsește exercițiul. Fără să-mi dau seama, de fapt, îmi liniștesc orgoliul ușor rănit. Îmi dau seama că mă mint și lecția neînvățată la timp se repetă. Iată că vine un alt moment în care spiritul tânăr se revoltă și zmeul din mine iese la suprafață zâmbind: „Pot, știu eu că pot!”

     Percepția pe care o avem pare atât de reală încât ne vedem cu ochii minții făcând lucruri pe care în realitate nu le mai putem face demult. Și, uite așa, „tinerică și zglobie” ca o căprioară pusă pe șotii și chef de joacă, îmi vine strălucita idee să joc leapșa. Este adevărat că oamenii mari dau în mintea copiilor, dar uită că juliturile lor nu sunt la fel. Nici acum nu înțeleg ce nu a funcționat. După zece minute de hărmălaie și hohote de râs, am amuțit brusc și zâmbetul larg mi-a fost înlocuit de plâns. Ba, chiar aș putea spune că la un moment dat nici eu nu știam ce să fac, căci scoteam câte un hohot de râs când îmi aminteam aterizarea mea, dar lacrimi de durere îmi curgeau pe obraz, căci adevărul (de cele mai multe ori) doare. Sufletul de copil ar fi râs, dar realitatea m-a trezit fără să pot face ceva atunci când am dat cu capul de asfalt. M-am simțit ca un bătrân care cade. Auzi zgomotul pe care îl face când dă cu țeasta de asfalt și ți se strânge sufletul știind că doare cumplit. Între râs și plâns m-am ridicat. Am făcut repede o evaluare și totul este la superlativ: arcada, ochiul, nasul, buza, mâinile, genunchii...

Pff, imaginea era mai dură decât realitatea și îmi dau seama că am avut noroc. Nu mai contează a cui a fost vina. Că au fost picioarele care nu m-au ascultat, ochii care nu au văzut ultima treaptă, corpul cu centrul lui de greutate... Eh, pun în balanță și știu că a fost amuzant, dar a doua oară nu aș mai încerca. Impactul este altfel simțit și corpul se reface mai greu la vârsta asta. Când sângerarea s-a oprit îmi dau seama că cel mai tare doare orgoliul. Da, ați citit bine, orgoliul. El este cel care doare mai tare decât toate rănile. Te zbengui ca o adolescentă și dai de pământ ca o babă. Totul se oprește și în liniștea de după înțelegi cum stă treaba cu realitatea despre care vorbeam mai sus. Nu mai ai 10 ani. Te apropii cu pași repezi de cincizeci și asta îți umple gura când o spui cu voce tare. Îți dai seama că sufletu-ți tânăr nu simte asta, dar corpul tocmai ți-a spus altceva și felul cum te privesc oamenii îți confirmă care este adevărul. Durerea trece, vânătăile le acoperi cu machiaj, dar mândria se vindecă mai greu.

   Abia când îndepărtezi orice urmă de trufie, realizezi că putea fi mai rău și ajungi la concluzia că mai bine să te protejezi decât să treci iarăși prin asta. Este bine să ne păstrăm sufletul tânăr, să avem puterea să ne coborâm la mintea unui copil, dar să nu uităm vârsta pe care o avem.  La zece ani nici nu știai ce însemnă orgoliul. Te scuturai și o luai de la capăt încercând, julitură peste julitură. Acum nu-ți mai permiți să faci asta. Cucuiul din frunte, articulațiile și oasele îți spun altceva. 

Să nu vă faceți griji, sunt bine. Fizic sunt bine, dar cu orgoliul mai am de lucrat ceva. Cu siguranță voi sta puțin pe gânduri data viitoare când am să simt copilul interior
că-mi spune „hai”. Aș vrea să pot să îl ignor, dar parcă văd inconștiența punând stăpânire pe mine fără să am timp să aplic ceea ce tocmai am învățat. Probabil că o să doară iar, dar nu o să mă pot stăpâni.  

    Acum stau și mă întreb, oare doar mie mi se întâmplă așa?