Ușoară amnezie

   Cel mai bine pentru mine este să nu știu. Nu vreau să știu de nimeni și nimic. Nici de rău și nici de bine. Ah, și dacă s-ar putea ca și eu să mă pierd în necunoscut, ar fi perfect. 

Am ajuns la concluzia că aceasta este cea mai bună și sigură cale ca să poți să uiți, să ierți și să mergi mai departe. Poți să o numești vindecare. Și când spun „să nu știu”,  nu mă refer la faptul că ar fi bine să te umpli de indiferență, ci doar să nu te intereseze de alții cu iz de ranchiună și bârfă ascunsă sub o mască de  compasiune. 

  Poate că pare ciudată vorba mea, dar sufletul omului este fragil și mintea-i slabă. Judecăm și, în funcție de durerea trăită, ne bucurăm de răul altuia sau invidiem orice trăiește omul și avem impresia că noi nu avem. Fără să vrem cădem pradă ispitei, căci există un licăr în noi și acela-i păcatul. Că vrei sau nu, gândul îți zboară mai repede decât conștiința. 

   Așa că este mai bine să nu știu, și-am învățat să și tac. Nu sunt ascunsă, dar nici gălăgie nu fac. Vreau doar să mă pierd în visare, printre picături de ploaie și raze de soare. În adierea vântului las gândul să-mi zboare, căci neștiind nici măcar nu mai doare...