Vorbe...

      Scoatem mii de cuvinte pe gură iar în mintea noastră se zbat miliarde de gânduri. Vorbim neîncetat și cu cât vorbim mai mult cu atât mai neînțeleși suntem. Nici nu cred că are rost să mă mai întreb de ce. 

De multe ori se întâmplă asta pentru că nimeni nu mai stă să asculte. Toți vor doar să vorbească. Cuvinte aruncate în vânt cu disperare, egoism și indiferență. Punem întrebări, dar nu ascultăm răspunsul. Nu întotdeauna o facem din răutate sau că nu ne pasă, ci pur și simplu nu mai avem răbdare să ascultăm. 

Am devenit atât de preocupați de propria persoană încât am ajuns să fim surzi la restul oamenilor, la suspinele lor. Am uitat ce înseamnă să asculți cu adevărat pe cineva, nu doar să auzim cuvinte. Să asculți omul de lângă tine și să îl simți ca să poți să îl înțelegi. Să te uiți la el și să îi vezi sufletul, dincolo de hainele pe care le poartă. De cele mai multe ori vorbim cu oamenii, dar nu știm ce culoare au ochii lor. 

    Acum, mai nou, aruncăm cu vorbe și apoi ștergem ceea ce am scris, crezând că așa reparăm răul făcut, dar vorbele se așază în suflet și nu poți să-ți resetezi sufletul. Ele răsună în mintea noastră și sunt vii. În momentul în care și-au luat zborul, indiferent de modul în care le dai drumul, prind viață, chiar dacă nu ajung la destinatar. 

Aruncăm câte un „iartă-mă”, „am greșit” sau „am glumit”, fără să simțim cu adevărat valoarea și greutatea vorbelor. Încercăm doar să scăpăm de consecințe. 

    Și cu cât grupul din care facem parte este mai mare, cu atât mai mare-i gălăgia. Superficialitatea este la ea acasă și-ți dai seama de asta doar din viteza cu care vorbele-ți zboară. Nici nu te mai interesează dacă cineva le aude, le înțelege. A devenit mai important doar să le spui, oricum și oricui. Nu mai știm ce înseamnă compasiunea iar despre empatie auzim în multele mesaje de dezvoltare personală. Auzim, dar nu le mai  cunoaștem sensul.  

     Este atât de mult zgomot pe lume, dar mai ales în noi, poate pentru că am devenit atât de goi. Am uitat ce înseamnă tăcerea. Liniștea și-a pierdut calitățile tămăduitoare, a devenit apăsătoare.

     Nu-i ciudat cum vorbind ne-am înstrăinat și mai tare? 

  

Călătorii- Insula Mainau

       Astăzi am să mă opresc la insula Mainau. Ea este a treia insulă ca mărime din Lacul Bodensee. Datorită climei favorabile pe insula în formă de lacrimă cresc palmieri și alte plante  mediteraneene. Datorită vegetației sale, Mainau este cunoscută și ca „Insula Florilor”.

    Timp de 500 de ani s-a aflat în posesia cavalerilor teutoni iar în 1853, insula a fost cumpărată de marele duce de Baden, care a construit palatul ca reședință de vară. 

Insula a fost deținută de urmașii acestuia iar în 1932 a ajuns la contele Lennart Bernadotte, care a transformat insula într-un paradis al florilor și a permis accesul publicului. 

     

Contelui Lennart Bernadotte, care a murit în 2004, îi plăcea să-și numească insula „corabia cu flori”.  El a descris, de asemenea, binecunoscuta destinație de excursie, care este accesibilă vizitatorilor contra unei taxe de intrare, în următoarele cuvinte:

„Este o domnișoară cochetă, această Mainau, care cere mereu și constant mare atenție, și mai multă dragoste și, mai presus de toate, haine mereu noi.” – Lennart Bernadotte. 

   Pe lângă frumoasele grădini, pe insulă poți vizita Castelul în stil baroc, biserica Sf. Marien,  sau Schmetterlinghaus (Casa Fluturilor). 

     Insula este deschisă publicului tot timpul anului, indiferent de vremea de afară. Eu am fost la sfârșitul lunii martie, nimerind o zi tare ploioasă, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de frumoasa insulă. Trecând peste toate aceste prezentări despre insulă, care erau oarecum necesare, am să vă spun că am ajuns în paradis.

    Încă de la intrare îți este atrasă atenția de Crucea Suedeză.

Legenda ei este legată de ocupația suedezilor și reprezintă un grup de crucificare în mărime naturală a lui Hristos pe cruce cu cei doi hoți , realizat în bronz turnat , naturalist, pe un stand renascentist târziu la intrarea în insula. Este considerată o mărturie expresivă a manierismului de pe lacul Constanța , care a fost încă influențată de epoca gotică și „este una dintre cele mai importante opere de artă din regiunea Lacului Bodensee”.

    În secolul al XVI-lea, Mainau a fost ocupată de trupele austriece după dreptul de a-l deschide în timpul războiului Schmalkaldic (1546-1547). În același secol, pe insulă a fost construit un turn de veghe. Așa-numitul „ Turn al Suediei ” este datat 1588.

Acesta se află pe un versant de vie din partea de sud-vest a insulei și se ridică la aproximativ douăzeci de metri în aer. Deasupra ușii de intrare, anul 1558 și stema Ordinului Teutonic indică anul construcției. Clădirea, care a servit inițial drept turn de veghe , este în prezent închisă publicului și este considerată un reper insular.    (sursa informații: https://de.wikipedia.org/wiki/Mainau)

    Pentru mine acesta rămâne unul dintre cele mai frumoase locuri vizitate. Înseamnă delicatețe și frumusețe într-o realitate în care imaginația poate să zboare. Altfel spus- fluturi. 

Privind cum zburau în jurul meu nestingheriți, ca într-un dans doar de ei știut, porneai și tu în urma lor grăbit. Te așteptai să auzi clopoței și râsete cristaline, să apară în steluțe colorate zâne. Aș scrie în continuu despre culorile lor vii și foșnetul abia auzit de aripi. Despre curajul lor de a trăi sau despre curiozitatea cu care se așezau pe pe umerii tăi goi.

    Primăvara, la sfârșitul lunii martie/începutul lunii aprilie, anul florilor începe în Casa Palmierului din Mainau cu un mare spectacol de orhidee. Lalelele, narcisele și zambilele înfloresc pe Mainau de la sfârșitul lunii martie până la mijlocul lunii mai. În acest scop, mii de bulbi de lalele, narcise și zambile au fost plantați în partea de est a insulei pe așa-numita „Frühlingsallee” paralelă cu poteca. Panseluțele, nu-mă-uita și primulele se dezvoltă și ele pe insulă primăvara.

   În perioada de tranziție din mai până în iunie, apar florile celor 200 de tipuri de rododendroni și azalee. La vest de pivnița Comturey se află grădina de trandafiri, amenajată tot în stil italian de Marele Duce Frederic I. Așa-numita „grădină italiană de trandafiri” este un complex strict geometric cu pergole , sculpturi și fântâni. Vara, parfumul a aproximativ 500 de soiuri diferite de trandafiri, în special trandafiri de pat, te amăgește. Aproximativ 30.000 de tufe de trandafiri din 1200 de soiuri pot fi găsite pe toată insula. O scară în stil baroc duce la terasa panoramică a castelului.

    În casa fluturilor pe tot parcursul anului de pe insulă, cu aproximativ 1000 de metri pătrați, a doua ca mărime de acest gen din Germania, vizitatorii pot merge între 25 °C și 30 °C și 80 până la 90 la sută umiditate printr-o zonă cu aspect tropical. mediu cu cascade si plante exotice . 

În funcție de sezon, 700 până la 1000 molii colorate de până la 80 de specii diferite de fluturi, în principal de origine sud-americană, zboară liber printre vizitatori. Aproximativ o treime din speciile de fluturi prezentate se reproduc aici în mod natural. Dar este foarte diferit câți descendenți sunt. Din aceste motive, Casa Fluturilor primește săptămânal transporturi de 400 de pupe de la crescători din Costa Rica , Anglia și Olanda. 

Bugetul anual pentru omizi noi este de aproximativ 20.000 de euro. Grădina din jurul casei fluturilor a fost proiectată ca un habitat pentru fluturi nativi. 

    În fotografie este un fluture Morpho. Fluturii Morpho sunt incluși în familia Nymphalidae, subfamilia Morphinae; aceștia sunt celebri pentru coloritul lor, strălucind în soarele tropical ca niște stele albastre. Numele lor provine dintr-un epitet grec care este tradus prin “cel mai arătos”, epitet adesea atribuit zeiței Afrodita, zeița frumuseții și a dragostei. Coloritul lor este datorat solzilor de pe partea dorsală a aripilor, care au o colorație structurală, cu anumite microstructuri care creează această strălucire metalică inegalabilă.

Prin albastrul aripilor, fluturii din genul Morpho ne transmit o vibrație de bucurie și fericire. Forma lor spectaculoasă și colorată îi transformă în creaturi misterioase și spirituale, creaturile unei lumi diferite de a noastră, o lume de fantezie și de vis. Modul lor de a zbura din floare în floare este văzut ca un dans de bucurie.

   Totul în jur era culoare și veselie. Cum ai putea să nu zâmbești cu ochii mari de copil când în fața ta o lume magică s-a deschis?

    Printre fluturi, recunosc, am uitat de Castel, de flori și povești...

(sursa informații: https://de.wikipedia.org/wiki/Mainau) 

Ușoară amnezie

   Cel mai bine pentru mine este să nu știu. Nu vreau să știu de nimeni și nimic. Nici de rău și nici de bine. Ah, și dacă s-ar putea ca și eu să mă pierd în necunoscut, ar fi perfect. 

Am ajuns la concluzia că aceasta este cea mai bună și sigură cale ca să poți să uiți, să ierți și să mergi mai departe. Poți să o numești vindecare. Și când spun „să nu știu”,  nu mă refer la faptul că ar fi bine să te umpli de indiferență, ci doar să nu te intereseze de alții cu iz de ranchiună și bârfă ascunsă sub o mască de  compasiune. 

  Poate că pare ciudată vorba mea, dar sufletul omului este fragil și mintea-i slabă. Judecăm și, în funcție de durerea trăită, ne bucurăm de răul altuia sau invidiem orice trăiește omul și avem impresia că noi nu avem. Fără să vrem cădem pradă ispitei, căci există un licăr în noi și acela-i păcatul. Că vrei sau nu, gândul îți zboară mai repede decât conștiința. 

   Așa că este mai bine să nu știu, și-am învățat să și tac. Nu sunt ascunsă, dar nici gălăgie nu fac. Vreau doar să mă pierd în visare, printre picături de ploaie și raze de soare. În adierea vântului las gândul să-mi zboare, căci neștiind nici măcar nu mai doare...

   

Am nevoie de un prieten

   Da, am nevoie de un prieten. Dar, oare cine nu are?  Un prieten lângă care tăcerea să nu fie stânjenitoare. Un prieten în preajma căruia să nu fii nevoit să-ți cauți cu grijă cuvintele de teamă că vei fi greșit înțeles sau judecat. Un prieten în fața căruia să nu-ți fie rușine de slăbiciunile tale. De el să nu fie nevoie să îți ascunzi lacrimile și nici să te aperi să nu simți. Un prieten căruia să îi poți pune în palmă sufletul tău fără să-ți fie frică că îl va strivi. Știți ce vreau să zic? 

 Am nevoie de un prieten lângă care să pot fi eu, cu bune și mai puțin bune, cu bucurii și tristeți. Să putem fi amândoi fără măști și sentimente ascunse. Să fim sinceri sau să putem fi iarăși copii. 

Am nevoie de un prieten pe care să-l sun și să-i pot spune că mi-a fost dor sau că mă doare. Un prieten la care să pot să mă duc în noapte târziu, pe umărul căruia să plâng când mi-e greu. Am nevoie de un prieten care să vină fără să-l chem, 

să-mpărțim bucuria și un colț de cer.  

Am nevoie de un prieten acum și mereu. Am nevoie de un prieten cum rar mai găsești și mi-e greu să mai cer, să explic sau să sper... 

Da, am nevoie de un prieten... Dar, oare cine nu are?

  

Eu vreau, eu pot

    Fiecare dintre noi devine, la un moment dat, răspunzător pentru propria persoană. Vine o vreme când ne trezim responsabili pentru acțiunile și deciziile noastre. Bine, sunt și oameni care nu se maturizează niciodată, dar asta este o cu totul altă discuție. 

   De fapt, să nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să fac nici o analiză a oamenilor, vreau doar să adaug o concluzie. Am constatat că cei mai mulți oameni nu înțeleg că timpul a trecut și ei au crescut devenind adulți. Adică sunt responsabili pentru ei și pentru faptele lor. Trebuie să își asume tot ceea ce fac fără să ceară voie sau să se teamă de cineva. Până la urmă, în limita bunului simț și a legalului suntem liberi să luăm decizii și să ni le asumăm. Din păcate, cei mai mulți au comportamente puerile, dar aere de mari adulți. Nu vreau să dezbat nici acest subiect și cred că fiecare înțelege ce vrea. 

   Cred cu tărie că asumarea începe în momentul acela când faci ceea ce este corect să faci chiar și atunci când nu te vede nimeni, chiar și atunci când doare.