Am constatat că îmi plac poveștile și privesc lucrurile din jurul meu din prisma poveștii pe care o spune. Până la urmă toți facem parte dintr-o poveste și avem de spus cel puțin una.
Uneori, dacă ești atent, simți lucruri pe care oamenii s-au obișnuit să le ignore, căci povestea se țese în fața ta. Sunt momente când am impresia că aud și văd cum trece timpul. Îl simt și îl respir. Îl îmbrățișez cu tot sufletul și trăiesc intens, chiar dacă asta doare. Ne obișnuim să ne ascundem în spatele unei măști. Ne ascundem sentimentele. Ne ascundem de oameni. Ne ascundem durerea și câteodată ne ascundem atât de tare încât, într-o zi, nici noi nu știm cine suntem și ce simțim.
Știu că am mai spus toate astea, dar insist sperând ca vorbele mele să ajungă la oameni și să-i facă să conștientizeze că este perfect normal să ne oprim din când în când, să respirăm, să trăim.
Din păcate aud tot mai des „nu am timp” de la oameni care încă nu au aflat că timpul este de partea lor.
„Nu am timp să ne vedem, nu am timp să te sun, nu am timp să mă plimb, nu am timp să bem o cafea, nu am timp să citesc o carte, nu am timp să văd un serial, nu am timp să fac poze, nu am timp să pictez, nu am timp” etc... Sunt sigură că cel puțin o variantă a spus-o fiecare dintre noi. Din păcate, mergem din inerție, dar nu avem timp să trăim.
O facem inconștient, de cele mai multe ori, apoi dăm vina pe timp. Sună ciudat, nu? De parcă nu am știi că timpul nu se vinde, nu se cumpără, nu se găsește, nu se împrumută... Se simte, se trăiește. Ne-am învățat așa și nu ne dăm voie să avem timp să iubim, să facem ce ne place, să trăim pentru noi. Parcă cineva ne obligă sau ne interzice să facem lucruri.
Timpul... Până la urmă ce este timpul? Toată lumea îl privește ca pe un inamic, dar eu cred că lui îi este atât de indiferent ce facem noi cu el, doar că nu poate să ne zică.
Nu avem timp pentru că nu vrem să avem timp. Încercăm să ne spunem „mâine”, dar fără certitudinea că el va veni.
Culmea este că întotdeauna reușim să avem timp să fim plini de ranchiună, să ne supărăm, se ne certăm, să ne aruncăm vorbe care dor, să ne prefacem fericiți, să ne intereseze ce face altul, să ducem vorba de colo colo, să aruncăm răutăți și să lovim doar ca rănim. Nu ne gândim la răul pe care îl face un gând, o vorbă. Ne mințim că avem timp să reparăm ceea ce am stricat, să iubim, să ne cerem iertare, să trecem peste lucruri care ne-au rănit. Ne spunem „data viitoare”, „altă dată”, „mâine”, dar nu suntem stăpâni nici măcar pe clipa de față și nu știm când totul se transformă în „prea târziu”.
Ajungem să trăim atât de triști și ne mirăm că adunăm regrete. Prinși de griji uităm să zâmbim și devenim scorțoși, irascibili, frustrați. Am uitat că nu am fost mereu așa, dar nici nu ne-am dat seama când ne-am schimbat.
Abia atunci când drumul nostru se continuă printre stele devine „prea târziu” pentru tot ce nu am trăit. Prea târziu pentru regret. Oamenii își vor aduce aminte de felul în care i-am făcut să se simtă, nu de casa și mașina noastră. Amânăm fiind siguri că și mâine este o zi, dar este doar o iluzie care se transformă în regretul că nu am spus și nu am făcut ce trebuia, când trebuia.
A ajuns să ne fie frică să spunem „te iubesc”, „iartă-mă” și „mulțumesc” , de parcă aceste cuvinte ne slăbesc scutul pe care îl construim ca să nu mai fim răniți. Sau poate că o facem pentru că suntem prea orgolioși și în mândria noastră ar fi înjositor să simțim.
Ne doare atunci când suntem răniți, dar știați că și fericirea doare? Îți produce așa o mare bucurie de simți că-ți explodează sufletul. Emoția este puternică și nu poți să-ți stăpânești lacrimile. Sunt lacrimi de fericire și curg la fel ca cele de durere, sentimentul simțit face diferența dintre ele.
Ca o concluzie, pot să spun că cel mai bine este să trăiești cu sufletul la vedere, să îl lași să simtă, să nu îl îngrădești. Ai de învățat din toate, fie bune sau rele, ia-le așa cum vin Eu am înțeles destul de târziu că ascunzându-mă nu m-am ferit de durere, doar am risipit timp suferind.
Sufletul este un burete care absoarbe tot și el trebuie hrănit ca să se dezvolte, altfel se scorojește, se usucă.
Trăim ceea ce ne dăm voie să simțim...
Observasem că la cel mai mic efort mi se punea o piatră pe piept și o gheară îmi strângea gâtul de nu mai puteam să respir. La început nu am dat importanță, dar după câțiva ani am mers la doctor. Acesta m-a privit și mi-a aruncat cu sinceritate în față : „Într-o zi o să vă explodeze inima și nu o spun la figurat.”
Acela a fost momentul când am conștientizat importanța timpului și risipa lui. Cât de neglijenți suntem cu noi și delăsători. Abia atunci mi-am dat seama că într-o zi nu voi mai fi și ce am făcut în viată? În mintea mea a apărut întrebarea „și eu când am trăit?” De ce oare așteptăm ca un șoc să ne lovească ca să conștientizăm niște lucruri?
Trist, dar abia atunci am învățat să trăiesc cu adevărat. Mi-am dat voie să iubesc tot ce pot iubi, căci iubirea mă face fericită și nu m-am mai risipit cu lucruri inutile, dar nici cu oamenii lipsiți de consistență. Mi-am dat seama că nu mai am timp de risipit și nici răbdare. Cam târziu, dar am înțeles că eu hotărăsc cum îmi folosesc timpul și uite așa am ajuns să fac ce vreau, când și dacă vreau.
Am învățat să-mi fac timp pentru oameni dragi și conversații tămăduitoare, pentru plimbări lungi sau ca să citesc o carte, să ascult muzică sau să mă pierd în visare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu