Ieri am îmbrățișat un om

     Fiecare zi ar trebui sărbătorită pentru simplul motiv că existăm iar dacă ne trebuie, totuși, un motiv, atunci să fie pentru că vedem, avem mâini și picioare. Să ne bucurăm de sănătatea noastră și a celor dragi. Aceste motive ar trebui să ne fie suficiente ca să facem din fiecare zi o sărbătoare. De ce? Pentru că nimeni și nimic nu ne garantează veșnicia sau că și mâine vom fi aici. Așa că, acum sunt aici și mă bucur de asta. Cum? Simplu, permițându-mi să simt fără să-mi pese ce o să zică "lumea", căci sentimentele sunt ale mele, nu ale "lumii" și "ea" nu o să știe niciodată ce este în sufletul meu. "Lumea" o să se uite la poză și o să mă judece catalogându-mă în "bogată", "săracă ", "lipsită de modestie", "ciudată", "dificilă", „accesibilă”, „ușoară” și așa mai departe, în funcție de ce are în propriul suflet, uitând că, de fapt, dincolo de aparențe suntem toți oameni și ar trebui să fim la fel. Să știți că și în pieptul meu bate tot o inimă, nu două sau trei. Diferența constă în faptul că eu o las să simtă și nu o îngrădesc. Nu avem în piept inimi de femei sau de bărbați, avem doar inimi. Lacrimile, bucuriile, durerile, speranțele, le avem la fel și le simțim diferit în funcție de caracter, educație, mentalitate; nu de sex, de culoarea părului sau a pielii. Să știți că eu nu sufăr mai mult sau mai puțin doar pentru că sunt blondă, dar oamenii mă judecă în funcție de asta.

Am ajuns să criticăm prea mult și să gândim prea puțin înainte de a face asta. Legăturile dintre oameni au devenit atât de superficiale, vorbele sunt lipsite de adevăr și contactul fizic dintre doi oameni pare un lucru staniu, mai ales acum cu pandemia asta.

Mi-am dat seama că folosim acest virus ca pe o scuză de a ține oamenii la distanță. Uneori, oameni pe care ieri îi îmbrățișai, astăzi ridică mâna și îți spun „stop, Corona”, de parcă ieri nu era la fel, dar au citit sau au auzit ei undeva că este mai bine să țină distanța. Adevărata distanță nu constă în câți metri sunt între noi, ci între inimile noastre. Pandemia este doar o scuză pentru distanțarea dintre noi.

Tânjesc după o îmbrățișare adevărată. Am înțeles că oamenii nici măcar asta nu îți mai pot oferi. Nu mă pot obișnui cu această răceală pe care o întâlnești la tot pasul. Îmi lipsește căldura sufletească, vara din oameni, prieteniile vechi de când lumea, bunicii... Simt că a venit iarna peste oameni, în casele, dar și în sufletele lor.

Ieri nu am mai rezistat și am îmbrățișat un om. Recunosc faptul că m-am uitat în toate părțile, ca să nu mă vadă cineva, de parcă gestul meu era murdar. Nu mi-am imaginat niciodată că voi avea nevoie de curaj ca să pot îmbrățișa pe cineva. Mi-era așa de dor de o îmbrățișare, de interacțiunea cu un om care să nu mă interpreteze greșit și să nu mă judece. Am îmbrățișat un om, nu un bărbat sau o femeie. Un om pe care îl cunosc foarte puțin, dar față de care mă simt mai apropiată ca de mulți oameni despre care știu multe lucruri. Îmbrățișarea a fost strânsă, dar fermă. A fost caldă, dar plină de respect. Între noi s-a legat o prietenie sinceră care nu are nevoie să fie explicată și nu depinde de cât de multe lucruri știm unul despre celălalt. Cred că și de aici pleacă multe, din dorința de a descoase omul. De ce trebuie să știm? A știi nu înseamnă că și cunoști. Trăim într-o perioadă în care ne vorbim foarte rar, ne atingem și mai rar iar de zâmbit nu mai avem timp. Ne golim de sentimente și ne împietrim inimile. O facem poate ca să nu mai suferim sau pentru că așa ne-am obișnuit. Și după ce că ne-am învățat să trăim cu frânturi, vine „lumea” care ne aruncă în față cu noroiul ei, murdărind și cele mai sincere sentimente.

Întotdeauna am considerat că prietenia este prietenie și se leagă între oameni fără să conteze dacă sunt femei sau bărbați. Calitatea prieteniei nu stă în sexul pe care îl ai, ci în respectul pe care îl depui de-a lungul ei. Constat cu uimire că oamenii au devenit reticenți la asta, ca și cum ar fi imposibil ca o femeie să fie prietenă cu un bărbat. Parcă nici în filme nu mai văd așa ceva.

Am crezut că astea sunt gândiri, acte și judecăți ale tinereții și atunci când oamenii ajung la o anumită vârstă depășesc aceste imaturități. Mi-am imaginat că după 40 de ani devenim prea „bătrâni” ca să mai judecăm sau să fim judecați, dar parcă de la această vârstă încep oamenii să nu mai aibă ce face și trec prin sită tot ce văd, chiar dacă pricep sau nu. Din păcate sunt oameni care nu se maturizează niciodată, doar reușesc să-și accentueze trăsăturile aspre. Ajungi să nici nu îți dai seama ce ochi te privesc și pe buzele cui stă numele tău.

Așa că, da, pentru mine fiecare zi este o sărbătoare și „dragă lume” să știi că îmi pare rău pentru tine. Îmi pare rău că-ți risipești timpul urmărind și analizând oamenii. Uneori mă și amuz când îmi dau seama cât de diabolică ești în gândire. Vreau să-ți spun că pentru o clipă m-a durut judecata ta nedreaptă, dar am înțeles că așa ești tu și vreau să știi că nu sunt supărată, doar am decis să te ignor.

Știu că am spus asta mai sus și totuși ți-am permis să mă rănești, dar tocmai de aceea eu sunt eu, pentru că simt și am conștiință, iar cine ești tu nu știu și nici nu-mi pasă.

Inima mea îmi aparține și am învățat să am grijă de ea cu iubire, bunătate, vorbe bune și din când în când, chiar cu o îmbrățișare. Despre inima ta, ce pot să spun? Te rog să ai grijă de ea și să știi că este normal să-ți fie dor de oameni buni și de prietenii. Este sănătos și bine să îmbrățișezi pe cineva din tot sufletul și să-i vorbești din inimă, fără să-ți fie teamă că ceea ce-i spui se va întoarce împotriva ta. Și, să știi că nu contează câte lucruri ai aflat despre cineva sau de cât timp îl cunoști, căci uneori nu cunoști persoana chiar dacă știi foarte multe despre ea.

Unii oameni au nevoie de mai mult timp pentru a se cunoaște, alții au sentimentul că se știu dintotdeauna, încă de la prima interacțiune. Importantă este acea căldură sufletească pe care o simți în piept după o discuție care te face să zâmbești mult timp după ce s-a încheiat sau atunci când te gândești la ea.

În încheiere ce pot să spun? Eu sunt așa cum sunt. Nu am de gând să-mi cer scuze și nici să mă simt vinovată pentru asta. Adevărul este că nu-i poți mulțumi pe toți , gura lumii nu o poți închide și ce cred alții nu este problema mea. Ți se va găsi nod în papura pe care tu nici nu știi că o deții. Important este că cerni și să discerni, căci oamenii sunt așa cum sunt, cum vor  sau cum pot. 

Nu avem timp...

      Am constatat că îmi plac poveștile și privesc lucrurile din jurul meu din prisma poveștii pe care o spune. Până la urmă toți facem parte dintr-o poveste și avem de spus cel puțin una. 

Uneori, dacă ești atent, simți lucruri pe care oamenii s-au obișnuit să le ignore, căci povestea se țese în fața ta. Sunt momente când am impresia că aud și văd cum trece timpul. Îl simt și îl respir. Îl îmbrățișez cu tot sufletul și trăiesc intens, chiar dacă asta doare. Ne obișnuim să ne ascundem în spatele unei măști. Ne ascundem sentimentele. Ne ascundem de oameni. Ne ascundem durerea și câteodată ne ascundem atât de tare încât, într-o zi, nici noi nu știm cine suntem și ce simțim. 

Știu că am mai spus toate astea, dar insist sperând ca vorbele mele să ajungă la oameni și să-i facă să conștientizeze că este perfect normal să ne oprim din când în când, să respirăm, să trăim. 

     Din păcate aud tot mai des „nu am timp” de la oameni care încă nu au aflat că timpul este de partea lor. 

„Nu am timp să ne vedem, nu am timp să te sun, nu am timp să mă plimb, nu am timp să bem o cafea, nu am timp să citesc o carte, nu am timp să văd un serial, nu am timp să fac poze, nu am timp să pictez, nu am timp” etc... Sunt sigură că cel puțin o variantă a spus-o fiecare dintre noi. Din păcate, mergem din inerție, dar nu avem timp să trăim. 

O facem inconștient, de cele mai multe ori, apoi dăm vina pe timp.  Sună ciudat, nu? De parcă nu am știi că timpul nu se vinde, nu se cumpără, nu se găsește, nu se împrumută... Se simte, se trăiește. Ne-am învățat așa și nu ne dăm voie să avem timp să iubim, să facem ce ne place, să trăim pentru noi. Parcă cineva ne obligă sau ne interzice să facem lucruri.

    Timpul... Până la urmă ce este timpul? Toată lumea îl privește ca pe un inamic, dar eu cred că lui îi este atât de indiferent ce facem noi cu el, doar că nu poate să ne zică. 

Nu avem timp pentru că nu vrem să avem timp. Încercăm să ne spunem „mâine”, dar fără certitudinea că el va veni.  

     Culmea este că întotdeauna reușim să avem timp să fim plini de ranchiună, să ne supărăm, se ne certăm, să ne aruncăm vorbe care dor, să ne prefacem fericiți, să ne intereseze ce face altul, să ducem vorba de colo colo, să aruncăm răutăți și să lovim doar ca rănim. Nu ne gândim la răul pe care îl face un gând, o vorbă. Ne mințim că avem timp să reparăm ceea ce am stricat, să iubim, să ne cerem iertare, să trecem peste lucruri care ne-au rănit. Ne spunem „data viitoare”, „altă dată”, „mâine”, dar nu suntem stăpâni nici măcar pe clipa de față și nu știm când totul se transformă în „prea târziu”. 

    Ajungem să trăim atât de triști și ne mirăm că adunăm regrete. Prinși de griji uităm să zâmbim și devenim scorțoși, irascibili, frustrați. Am uitat că nu am fost mereu așa, dar nici nu ne-am dat seama când ne-am schimbat. 

Abia atunci când drumul nostru se continuă printre stele devine „prea târziu” pentru tot ce nu am trăit. Prea târziu pentru regret. Oamenii își vor aduce aminte de felul în care i-am făcut să se simtă, nu de  casa și mașina noastră. Amânăm fiind siguri că și mâine este o zi, dar este doar o iluzie care se transformă  în regretul că nu am spus și nu am făcut ce trebuia, când trebuia.

 A ajuns să ne fie frică să spunem „te iubesc”, „iartă-mă” și „mulțumesc” , de parcă aceste cuvinte ne slăbesc scutul pe care îl construim ca să nu mai fim răniți. Sau poate că o facem pentru că suntem prea orgolioși și în mândria noastră ar fi înjositor să simțim. 

Ne doare atunci când suntem răniți, dar știați că și fericirea doare?  Îți produce așa o mare bucurie de simți că-ți explodează sufletul. Emoția este puternică și nu poți să-ți stăpânești lacrimile. Sunt lacrimi de fericire și curg la fel ca cele de durere, sentimentul simțit face diferența dintre ele.      

Ca o concluzie, pot să spun că cel mai bine este să trăiești cu sufletul la vedere, să îl lași să simtă, să nu îl îngrădești. Ai de învățat din toate, fie bune sau rele, ia-le așa cum vin  Eu am înțeles destul de târziu că ascunzându-mă nu m-am ferit de durere, doar am risipit timp suferind.  

Sufletul este un burete care absoarbe tot și el trebuie hrănit ca să se dezvolte, altfel se scorojește, se usucă.

   Trăim ceea ce ne dăm voie să simțim...

   În încheiere am să vă spun o poveste... 

Observasem că la cel mai mic efort mi se punea o piatră pe piept și o gheară îmi strângea gâtul de nu mai puteam să respir. La început nu am dat importanță, dar după câțiva ani am mers la doctor. Acesta m-a privit și mi-a aruncat cu sinceritate în față : „Într-o zi o să vă explodeze inima și nu o spun la figurat.” 

Acela a fost momentul când am conștientizat importanța timpului și risipa lui.  Cât de neglijenți suntem cu noi și delăsători. Abia atunci mi-am dat seama că într-o zi nu voi mai fi și ce am făcut în viată? În mintea mea a apărut întrebarea „și eu când am trăit?” De ce oare așteptăm ca un șoc să ne lovească ca să conștientizăm niște lucruri?

 Trist, dar abia atunci am învățat să trăiesc cu adevărat. Mi-am dat voie să iubesc tot ce pot iubi, căci iubirea mă face fericită și nu m-am mai risipit cu lucruri inutile, dar nici cu oamenii lipsiți de consistență. Mi-am dat seama că nu mai am timp de risipit și nici răbdare. Cam târziu, dar am înțeles că eu hotărăsc cum îmi folosesc timpul și uite așa am ajuns să fac ce vreau, când și dacă vreau. 

Am învățat să-mi fac timp pentru oameni dragi și conversații tămăduitoare, pentru plimbări lungi sau ca să citesc o carte, să ascult muzică sau să mă pierd în visare...

Nu doar de Crăciun...

    Este sfârșit de decembrie. Am clipit de câteva ori și a venit deja  Crăciunul. Miroase a brad, portocale, scorțișoară și vin fiert. Este vremea să ascultăm colinde și să ne aducem aminte de copilărie.

Știu că de obicei Sărbătorile reușesc să ne aducă și tristețe, apăsare, dor, regret și multă singurătate, dar toate astea se întâmplă pentru că ne-am învățat să luăm ce ne dă viața și noi nu mai adăugăm nimic. 

   Cândva spuneam că ar fi așa de bine  să putem să împodobim bradul cu nuci și mere roșii, să ne confecționăm singuri beteala din hârtia de la bomboane, ca atunci când eram copii, și să încetăm goana aceasta nebună a cumpărăturilor. Să prețuim timpul petrecându-l cu cei dragi, căci acesta este cel mai prețios cadou pe care îl putem oferi, dar și primi. 

    Ei bine, anul acesta eu mi-am împodobit bradul cu amintiri frumoase și gânduri bune. Am avut inspirația ca din fiecare loc pe care l-am vizitat să-mi cumpăr (pe lângă obișnuitul magnet) un suvenir din lemn. Acum, la sfârșit de an, când în casă este cald și bine, aud la geam vântul și privesc  bradul împodobit. Printre crengile lui verzi văd fiecare loc pe unde am călătorit și  știu că nu sunt ornamente, sunt vise împlinite, sentimente și multă iubire. 

     În  aceste momente pline de bucurie sufletească tot trupul mi-e plin de recunoștință. Ridic ochii la cer și Îi mulțumesc Lui pentru tot. Pentru că sunt vie, sănătoasă; pentru familia pe care mi-a dat-o și asupra căreia veghează; pentru bucuria ce mi se așază pe chip în fiecare zi; pentru frumusețea lucrurilor, a locurilor, dar mai ales a oamenilor. 

     Sunt oameni care mă cunosc și știu despre mine faptul că eu simt o mare bucurie atunci când dăruiesc.

În fiecare an sub bradul de Crăciun stau frumos așezate cadourile pentru persoanele dragi. Cu cât sunt mai multe, cu atât mai împlinită mă simt, căci fiecare nume reprezintă un om care mi-a pășit în suflet și care mi-a îmbogățit viața prin propria prezență. 

    Ca niciodată, astăzi acolo nu se regăseau multe cadouri, dar știți de ce?  Adevăratele cadouri nu sunt acolo pentru că sunt prea mari ca să intre în casă. Anul acesta a fost minunat și am dăruit în fiecare zi, nu doar de Sărbători. Am dăruit recunoștință și apreciere, respect și afecțiune, zâmbete și vorbe bune. Bucuria cu care am dăruit a făcut ca darul meu să fie răsplătit înzecit, căci am primit cadouri în prietenii sincere și oameni frumoși care mi-au ieșit în cale hotărând să-mi fie alături. Poate că nu avem întotdeauna bani pentru cadouri scumpe, dar cu siguranță avem un zâmbet și o îmbrățișare, dăruiți-le.  Pentru mine asta înseamnă să dăruiești și să primești. Asta înseamnă să fii bun și nu doar de Crăciun. 

     Toată lumea vorbește despre fericire, dar pare destul de greu să o definești. Eu cred că fericirea este o stare de bine care vine din interiorul tău atunci când reușești să-ți găsești un echilibru. Mediul exterior contribuie și el la menținerea acelui echilibru, dar decisiv este ceea ce ai și ceea ce faci cu interiorul tău.  O să spuneți că este ușor de zis și greu de făcut. Am să vă dau dreptate doar într-o privință, și anume „greu de făcut”, pentru că uneori este greu și să fii sincer cu tine până acolo unde să vezi clar și cu mintea limpede. 

     Nu mi-am început anul cu nici un fel de plan și singurul meu țel a fost să fiu un om mai bun. M-am bucurat de fiecare zi așa cum a venit și am încercat să găsesc ceva frumos în orice situație.  Am păstrat în suflet doar iubire și am revărsat-o în jurul meu. Nu am contorizat cât și cui să o dăruiesc. 

 Acum, la sfârșit de an privesc  bradul împodobit și zâmbesc. Miroase a sarmale și se aud colinde. 

Da, este prezentă nostalgia vremurilor trecute și dorul de oamenii care nu mai sunt, dar nu mai este durere, ci acceptare a cursului vieții la care am învățat să contribui, căci doar așa te simți împlinit. 

Chiar dacă este iarnă nu lăsa frigul să-ți pătrundă în suflet înghețându-ți sentimentele, sinceritatea, bunătatea, omenia, iubirea, respectul, prietenia... Dăruiește fără să te chibzuiești și nu uita că oamenii sunt și ceea ce știm noi să găsim în ei.