Poate că vă întrebați cum se face că am numai povești frumoase și este normal să faceți asta. Iar ca răspuns am să vă spun că nu, nu am numai povești frumoase, dar am învățat să transform în ceva pozitiv fiecare experiență, indiferent cât de rea a fost. Unele au fost atât de urâte încât și astăzi îmi tremură vocea când vorbesc despre ele. Mi se strânge sufletul într-un mare ghem și nu mai pot să respir. Le depășesc și încerc să mă vindec, deși îmi dau seama că în adâncuri încă mai doare. Și acum vă întreb, dacă îmi fac atât de mult rău, de ce să vă vorbesc despre asta?
De-a lungul vieții am trăit experiențe care au devenit traume care au lăsat răni adânci. Cred că toți avem așa ceva. Am învățat să trăiesc cu ele și le-am transformat de fiecare dată în ceva bun, chiar dacă, uneori, singura lecție a fost să nu devin ca acei oameni care m-au rănit. Am refuzat să fiu genul de om care se victimizează. Dacă am știut ceva cu siguranță despre mine, am știut că un om puternic și asta mi-a dat forța de care aveam nevoie ca să mă ridic.
Îmi dau seama că suntem diferiți și nu judec pe nimeni. Știu că nu toți oamenii pot fi puternici și poate din slăbiciune rănesc. Înțeleg că unora le lipsește forța interioară și capacitatea de a discerne, ceea ce îi face fragili și nesiguri. Rănile pe care le produc sunt doar un scut de apărare, căci ei sunt conștienți (sau nu) de neputința lor. Fiecare om este construit într-un fel anume și noi nu avem puterea să schimbăm pe nimeni. Chiar și cu noi această muncă este titanică (câteodată), căci avem tendința să fim delăsători și să ne pierdem într-o stare de confort din care ne este greu să ieșim.
Realizez faptul că sunt norocoasă. De ce? Nici eu nu știu. Poate pentru că am avut puterea și să gândesc așa. Sau, poate doar pentru că întotdeauna am considerat că Dumnezeu mă iubește și de aici mi-am luat toată puterea de care aveam nevoie.
Maturizându-mă mi-am dat seama că nu vreau să merg în rând cu gloata și m-am desprins. Am ales să-mi fac propriul drum. De aici mi se trag multe, căci ceea ce omul nu înțelege, judecă. Am devenit o ciudată și asta mi-a adus singurătatea. Mulți „prieteni” au fugit, dar am avut alături o familie frumoasă și ei mi-au fost de ajuns. Să nu credeți că mi-au picat din cer. Familiile nu se nasc, se construiesc în timp cu răbdare și multă iubire.
Înțeleg cele mai multe situații, tocmai pentru că am trecut prin ele. Știu cum este să fii căzut la pământ, dar și cum te simți când atingi cerul. Atâta timp cât alegerea îmi aparține, am să aleg să mă ridic, să zbor, să fiu eu. Restul oamenilor au fost și vor fi doar lecții.
Am să vă dau un exemplu. Zilele trecute cineva mi-a spus așa: „ La cum scrii și felul în care gândești, mă așteptam la altceva. Nu te supăra, dar nu ai gusturi deloc la îmbrăcăminte.” Faptul că vin din București a făcut aceea persoană să aibă alte așteptări de la mine iar eu am dezamăgit-o. Ce să mai, mă îmbrac prost când eu credeam că sunt bine :).
Nu vă mint, inițial am fost necăjită, dar apoi am transformat aceasta experiență (ca să-i zic așa) în ceva pozitiv. Cum ? M-am gândit că peste ani și ani nu va mai conta cum arăt sau își va pierde din importanță, dar felul cum scriu și cum gândesc va rămâne.
La 17 ani am avut un accident de mașină care mi-a lăsat o cicatrice adâncă pe chip și a trebuit să învăț să trăiesc cu ea. Doar oamenii cu sufletul hâd au râs de mine, dar râsul lor nu m-a atins. Mi-am privit tăietura de pe față direct și nu am simțit niciodată nevoia să o ascund, să-mi feresc privirea, căci ea m-a definit. Pentru mine, și în ziua de astăzi, este dovada clară că am fost binecuvântată, căci viața nu mi s-a oprit și, Doamne, cât de multe am mai trăit. Sunt oameni care nu au avut această șansă, pentru ei timpul s-a oprit în loc. Aceste este un alt exemplu despre felul în care aleg să privesc lucrurile, dar mai ales ceea ce cred eu despre frumusețe.
La un moment dat, oarecum toți ne dorim să arătăm bine, dar fiecare o face în felul său propriu. Despre fotografii ce să mai zic? Facem 2,3,4... Alegem doar una care să ne placă cel mai mult și doar pe aceea o arătăm lumii. Oare nu este tot o formă de a minți? Cu filtru sau nu, tot o mască ne punem și zâmbim fericiți.
Mă uit la mine și tot mai puține poze ies „perfect”, dar am încetat de mult să mă las prinsă de această preocupare. Am descoperit că sunt mai frumoasă într-un text scris în care să descriu gânduri, frământări și vise sau într-o poză făcută de mine unde surprind raze de soare și picături de ploaie. Acolo sunt eu, fără nici o aplicație care să ajusteze sau să diminueze. De multe ori hainele îmbracă un corp și creează o imagine care se spulberă în momentul în care omul deschide gura.
Este dificil să găsești un echilibru între vârsta pe care o ai și felul în care te simți. Asta se vede în grija pe care o ai față de tine și decența cu care ieși pe stradă.
Când scriu aceste rânduri, cu emoție mă pregătesc să-mi sărbătoresc cei 45 de ani. Imperfecțiunile lăsate de timp pe corpul meu îmi arată că am trăit și pentru mine asta este tot ce contează. Nu mă mai grăbesc, aleg să privesc cu bucurie fiecare clipă și îi mulțumesc vieții pentru tot.
Toți suntem frumoși și avem povești de spus, depinde doar de noi cum privim această frumusețe și tonul pe care îl alegem atunci când povestim.
