De multe ori m-am întrebat, oare de ce sunt oamenii atât de răi? Îmi dau seama că nimeni nu se naște cu răutatea în suflet, dar ceea ce trăim de-a lungul vieții își pune amprenta asupra noastră și, fără să ne dăm seama, ajunge să ne definească.
Nu cred că există un om în totalitate rău sau bun. Oamenii au părți bune și mai puțin bune în interior. Toți avem în noi întuneric, dar și lumină. Nimeni nu se naște rău, dar timpul ne transformă în cele mai ciudate moduri. Pe unii oameni încercările vieții îi fac mai buni, mai calzi, mai înțelegători, în vreme ce pe alții durerea îi înrăiește, împietrindu-le sufletul și sentimentele.
Cred că așa cum există un cod al bunelor maniere (scris și nescris) sau cei 7 ani de acasă, tot așa ar trebui să existe o carte despre iubire. Așa cum suntem învățați să nu ne scobim în nas, să nu plescăim și multe altele, tot așa ar trebui să fim învățați să ne cunoaștem și să ne iertăm, să avem răbdare și încredere, să fim buni și generoși. Cineva ar trebui să ne învețe, încă de mici, că suntem unici și să ne iubim pe noi și pe cei din jurul nostru. Și când spun asta mă refer la acel sentiment sincer, profund, necondiționat și dezinteresat. Abia atunci când vom ajunge să ne prețuim cu sinceritate la adevărata noastră valoare vom putea să dăruim și celor din jurul nostru prețuire.
O să spuneți că este o prostie, căci toată lumea este capabilă să iubească și este adevărat, dar cei mai mulți o fac cu trufie și într-un mod egoist. Doamne, cât de mult egoism ne stăpânește și nu ne dăm seama cât de ușor rănim sentimentele oamenilor, dar și pe noi. Percepem iubirea în funcție de cum am fost crescuți și tot la fel o oferim. Pornim în viață atât de puțin pregătiți pentru ceea ce înseamnă ea cu adevărat... Suntem aroganți și plini de mândrie.
Așadar, de ce sunt oamenii răi? Poate pentru că nu au fost învățați să iubească sau, poate, pentru că le este frică să nu fie răniți. Ne-am făcut un obicei din a le pune pe toate la suflet și asta ne consuma puțin câte puțin, zi de zi, până când, într-o zi, vom constata că ne-am îmbolnăvit.
Ne-am învățat să tragem de oameni, să tragem de noi. Ne luptăm cu morile de vânt și insistăm să stăm în locuri și situații care nu ne fac bine. Ne mințim singuri că, poate, o să se schimbe ceva. De cele mai multe ori nu se schimbă nimic și ne umilim până atingem pragul de jos al disperării, apoi ne întrebăm de ce nu a fost să fie. Păi, pentru că ne-am învățat să tragem de oameni care nu ne mai vor, de prietenii care nu mai merg, de căsnicii terminate și în mod special de noi. Dacă am judeca mai puțin și am accepta mai mult lucrurile așa cum sunt ele, poate că am înțelege că nu trebuie să tragi de oameni ca să fii fericit. Suntem dependenți de oameni, de lucruri, dar nu le acceptăm așa cum sunt ele, ci cum avem noi nevoie de ele sau poate cum ne imaginăm că ne-ar face fericiți. Rămânem blocați în niște amintiri care cu timpul de deformează. Ne-am învățat să avem așteptări și ne-am obișnuit cu dezamăgiri. Găsim vinovați pentru că ne este mai ușor să aruncăm vina. Ne schimbăm și este normal, dar ne este prea frică de schimbare și ne lipsește curajul de a ne accepta așa cum suntem, diferiți.
Intrăm într-o stare de confort care ne este dată de lucruri și oameni. Preferăm să lipim obiectele sparte, să înnodăm prieteniile rupte, să rămânem în căsnicii terminate pentru că nu avem curajul de a o lua de capăt și de a ne arunca în necunoscut. Este așa de cald și bine în egoismul nostru și nu ne dăm seama că tragem și de noi. Suntem dependenți pentru că am uitat să fim independenți. Ne-am obișnuit să ne comparăm și am transformat viața într-o competiție. Suntem dependenți pentru că am uitat să fim independenți.
Hai să fim sinceri, oare câți dintre noi nu au în șifonier lucruri care nu le mai vin, dar le țin acolo pentru că nu se îndură să le arunce? Trăiesc cu speranța că poate or să le mai îmbrace cândva.
Câți dintre noi nu am lipit un obiect spart, pentru că ne era drag și ne-am spus „lăsă, că nu se vede”?
Câți dintre noi nu avem prieteni lângă care nu ne mai simțim confortabil, dar pentru că ne leagă niște amintiri, tragem de prietenie până când se transformă în ceva urât?
Câți oameni nu sunt prinși în căsnicii în care nu mai știu ce este iubirea? Doi străini care se salută sau nu, la intrarea în casă și atât.
Dar câți oameni au curajul de a recunoaște toate astea și oare câți au puterea de a schimba ceva?
Oare câți dintre noi au curajul de a se privi cu atenție și a fi sinceri până la capăt, până acolo unde începe să doară? Câți au curajul de a privi în adâncurile lor până în cele mai întunecate colțuri, acolo unde pereții sunt scrijeliți de lacrimi și durere, unde-i miros greu de ranchiună și ură, acolo unde se ascundeau când le era greu, când s-au simțit părăsiți, abandonați și neiubiți? Unii oameni și-au ascuns trăirile atât de bine, încât sufletul li s-a-mpietrit de la atâtea ziduri ridicate și merg orbi, chiar dacă au ochii largi deschiși.
Căutăm fericirea o viață întreagă, dar nu știm ce înseamnă. O căutăm în oameni și lucruri, dar ea se găsește în noi. Este starea aceea de acceptare a ta, de iertare a ceea ce nu mai poți schimba și efortul de a fi un om mai bun, căci să fii om bun înseamnă să știi să împletești frumusețea exterioară cu cea interioară, vorba să ți se-nsoțească cu fapta și gândul să-și facă casa în inima ta.
De ce spun toate astea? Pentru că nu este suficient să fii un om frumos. Asta nu te face un om bun sau un om fericit. Un om frumos la trup își pierde strălucirea dacă în interiorul lui stau cele mai întunecate sentimente. De asemenea, degeaba vorba-ți alină, dacă fapta rănește. Trebuie să gândim înainte să vorbim, dar să lăsăm cuvintele să treacă prin inimă și să punem suflet în tot ceea ce facem.
De fapt, despre asta este vorba, despre răni și vindecare, despre ură și iubire, despre adevăr și minciună. Și uite așa am găsit răspunsul la întrebarea: „De ce sunt oamenii așa de răi?” Pentru că sunt nefericiți, dar nu-și mai dau seama de asta.
P.S. Ne-am învățat să tragem de oameni pentru că ne este frică de singurătate și când nu ne mai rămâne nimic, ne spunem că nu a fost să fie, dar nu înțelegem că sunt momente când este o binecuvântare că nu e dat să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu