Mult timp mi-am dorit altceva decât am avut, dar oare, nu toți suntem așa? Devenim dornici de orice altceva și abia târziu, în viață, ajungem să fim mulțumiți cu ceea ce avem sau poate niciodată. La fel ca toată lumea, am avut nemulțumirile mele, dintre cele mai absurde (unele). Acum îmi vine să râd când îmi amintesc... Nu-mi plăcea numele meu, părul meu, ochii mei și, într-un final am conștientizat că nu-mi plăceau nici oamenii. Da, știu, este urât să spun așa ceva, dar este adevărul. Am trăit din nemulțumire în nemulțumire și din dezamăgire în dezamăgire. Începusem să vreau tot mai mult și să mă mulțumesc tot mai rar. Pot spune cu certitudine că nu prea știam ce este fericirea. Auzisem despre ea, dar nu o găsisem, căci o căutam în lucruri și în oameni. Cu cât mi-o doream mai tare, cu atât mai singură și nefericită mă simțeam.
De fapt, toate aceste stări veneau dintr-un mare gol pe care îl aveam în mine. Când suntem tineri avem greșita impresie că le știm pe toate, dar, de fapt, nu știm nimic. Orbecăim prin viață și nu ascultăm de cei care au trecut prin ea. Îi luăm în râs spunând „e, ce știu ei”, apoi ajungem la vârsta lor și ne dăm seama că am ajuns să vorbim exact ca ei, iar cei tineri ne privesc exact cum îi priveam noi pe cei bătrâni. Acesta este momentul când zâmbetul devine dulce amărui, căci, în sfârșit, înțelegem ce înseamnă viața, dar realizăm că am pierdut o mare parte din ea risipind-o căutând o fericire care ne-a golit sufletul.
Nici nu îmi dau seama când s-a creat acest gol din mine, pe care am tot încercat să-l umplu cu ceva, însă nu reușeam nicicum să îl fac să dispară. Am încercat să îl acopăr cu tot felul de schimbări. Am crezut că schimbatul aspectului îl va masca și nu îl voi mai simți. M-am înșelat. Era acolo și răsuna. Apoi, am încercat să-i acopăr zgomotul de gol, cu oameni, cât mai mulți oameni. Dar știi cum este când intri într-o încăpere goală și cel mai mic sunet răsună într-un ecou puternic? Așa și oamenii care-mi intrau în viață, făceau o hărmălaie ce făcea să răsune și mai tare în golul meu interior, pentru că și ei veneau cu golurile lor. Am încercat să-mi cumpăr cât mai multe lucruri sperând că ele îmi vor aduce fericirea, dar nu primeam decât o satisfacție minoră și o mulțumire trecătoare.
Mult timp am fost un corp frumos, dar un suflet gol. Da, este trist, dar adevărat. Și câți dintre noi nu sunt încă așa, dar nu-și dau seama sau nu au curajul să recunoască. Oameni care nu au sentimente și se opresc la aspect nevăzând și neavând nimic dincolo de el. Nu tu suflet, emoție, nimic. Doar oameni frumoși, răi, grași, slabi, neîngrijiți, curați sau murdari. Percepem lucrurile foarte greșit. Nu întotdeauna un corp frumos este și un om bun, cum nici un corp gras sau neîngrijit nu este un om rău. Uneori, sub cele mai ciudate aspecte și respingătoare se ascund suflete frumoase, de o sensibilitate rară, dar cei mai mulți oameni nu au răbdarea necesară ca să-i descopere și nici ochi să-i vadă. Se uită superficial și îi cataloghează. Uite așa ajungem să purtăm etichete și vorbim fără să ne dăm seama. Ne îndoim după cum bate vântul și ne modelăm după fiecare prieten pe care îl avem. Judecăm fără să ne gândim dacă este corectă judecata noastră și de cele mai multe ori ceea ce vedem în alții este doar o reflexie a ceea ce purtăm în interiorul nostru.
Nu degeaba se zice că toate se întâmplă la timpul lor și fiecare om are propriul ritm de maturizare. Nu poți să înveți pe cineva care nu este pregătit, încă, să învețe. Mie mi-a trebuit mult timp să înțeleg, dar am învățat singură. În aceste frământări interioare am conștientizat că toată viața am fugit, dar mi-am dat seama că am fugit de mine. M-am complăcut și m-am înconjurat de oameni goi ca și mine, crezând că zgomotul interior va fi acoperit de mulțime, dar ecoul era și mai puternic. Nimic nu reușea să-mi aducă liniștea și mulțumirea sufletească pentru că eu le căutam în exterior, în oameni, în lucruri.
Nu mi-am găsit alinarea în nici un chip, căci, seara la culcare, în mintea mea nu era niciodată liniște și-mi auzeam gândurile, neliniștile, nemulțumirile. Aș putea spune că se adâncea golul din mine, cu fiecare zi care trecea, căci mă simțeam neînțeleasă și asta îmi provoca multă durere. Rănile mele făceau crustă, dar supurau în interior. Am învățat să mă ascund, dar nu știam să mă vindec.
Mi-era frică de singurătate și fugeam de ea, pentru că-mi era teamă să-mi aud gândurile. Acolo, în capul meu, a fost cel mai greu să fac liniște, căci eram obișnuită cu gălăgia. Singurătatea însemna deznădejde și durere, furie, ură și multă ranchiună. Atunci când ești singur și nu știi ce să faci, timpul trece greu și te apasă statornicia lui, altă dată trecătoare. Nici nu mi-am dat seama câte răni aveam, nevindecate, dar ascunse în interior. Se spune că timpul le vindecă pe toate, și poate că așa este, căci timpul a făcut să se stingă focul mistuitor din mine. Dar se mai spune că cea mai bună meditație se face în singurătate, ceea ce este și mai adevărat, căci în singurătate nu mai este nimeni care să-ți alimenteze furiile și orgoliul.
În ziua în care am rămas singură cu mine am înțeles atât de multe lucruri. Am înțeles că trebuie să taci ca să auzi mai bine. Am înțeles că nu oamenii îți vor umple golul interior, ci doar ți-l vor adânci. Am înțeles că dependența de oameni nu îți va oferi stabilitate și nu în alții trebuie să-ți cauți echilibrul. Am înțeles că familia îți oferă mulțumire, dar liniștea vine din interiorul tău. Am înțeles că eu trebuie să-mi fac curat în suflet și-n viață, căci pentru asta nu există o menajeră pe care să o angajezi și să-ți facă treaba mai ușoară. Am înțeles că degeaba este curat în casa ta, dacă în suflet este praf și geamurile murdare nu lasă lumina să intre sau să iasă afară. Și am mai înțeles ceva, și anume, că nu mai am timp să pierd cu oameni care nu merită, cu bătălii și discuții care nu-și au rostul. Am înțeles că nu sunt datoare cu explicații și nu trebuie să câștig aprecierea nimănui. Am înțeles că poți să pierzi cu dreptatea de partea ta, dar că sunt și lupte pe care le câștigi renunțând.
Atunci când am avut curajul și puterea să mă uit în adâncul ochilor mei și să văd dincolo de culoarea lor, abia atunci am ajuns să mă cunosc cu adevărat. Atunci când mi-am văzut sufletul și frământarea din el, când văzut greșelile făcute, dar și efortul de a face bine. Am acceptat că am făcut atât cât am știut și cum am putut mai bine. Am transformat fiecare experiență într-o lecție de viață.
M-am eliberat de prieteniile ce nu erau prietenii, de oamenii care nu erau oameni, de așteptări și dezamăgiri, de regrete și dureri. Am eliberat furia din mine și am transformat-o în iertare.
Am început să vorbesc cu mine și să mă ascult. M-am iertat pentru tot ce am greșit și am învățat să mă iubesc. Am înțeles că fiecare om este unic în felul lui și nu am mai căutat să semăn cu nimeni.
Toată munca interioară a făcut ca zgomotul să dispară aducând liniște, împlinire. Nu mi-e rușine cu nimic din ce-am trăit. Nu am să mă amăgesc spunând că putea să fie mai bine, căci se putea și mai rău. A fost așa cum a fost și asta este povestea mea. Recunosc, de asemenea că, târziu am învățat ce înseamnă maturitatea. Acum, nu știu dacă acesta este termenul perfect pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat cu mine, pentru conștientizare, pentru momentele acelea când ești mulțumit cu puținul pe care îl ai și nu mai alergi după cai verzi pe pereți sau după un prea plin la care, de fiecare dată, când ajungi îți dorești și mai mult sau altceva. Nu știu exact dacă așa i se spune. Presupun că fiecare îi spune cum vrea, dar pentru mine, starea în care îmi dau seama că sunt mulțumită de mine și cu mine, înseamnă maturitate și asumare.
Nu mai am liste lungi cu dorințe care să mă consume fizic și psihic, până ajung la ele, ca mai apoi să le completez iar făcând lista interminabilă. Nu pot să zic că nu mai am liste deloc, căci ar însemna să mă las să trăiesc din inerție și nici asta nu pot să fac. Sunt un om activ și îmi place să am realizări, dar partea materială a pierdut mult din valoare. Îmi doresc armonie. Îmi dau seama că sunt lucruri pe care nu poți să le cumperi cu bani, dar au o mare importanță și-ți oferă o bogăție interioară. Îți mobilează casa sufletului făcând ca ecoul zgomotului să dispară. Îți oferă un echilibru fără de care nu ai cum să
te-nplinești. Reprezintă baza pe care poți să construiești.
În toate aceste frământări interioare am cunoscut și oameni care au rămas alături de mine și nu m-am mai întrebat de ce. M-am privit prin ochii lor și parcă m-am văzut pentru prima oară. Am văzut un om bun și blând. Am văzut un om frumos în interior care emană lumină și căldură. Am înțeles că dincolo de aspect sunt alte lucruri mult mai importante. Am învățat că oamenii sunt plini de sentimente și culoare. Este greu să iei omul așa cum este, să nu îl judeci și să nu încerci să-l schimbi, dar și mai greu este să îl lași să plece, mulțumindu-i că l-ai cunoscut.
Atunci când mi-am umplut sufletul de iubire și recunoștință, i-am văzut pe oameni așa cum sunt, fragili, purtând pe umeri povești ce merită a fi ascultate.
Avem tot ce ne trebuie pentru a fi fericiți, dar nu avem ochi ca să vedeam și nici inima ca să simțim, căci ne-am învățat să trăim superficial și, de cele mai multe ori, la fel și iubim.
Mă gândesc la trecut și îmi dau seama că, acum, îl înțeleg mult mai bine. Totul a fost așa cum trebuia să fie și astăzi sunt cine trebuie să fiu. Acum poate că o să vă întrebați cine sunt eu, nu? Sunt doar un om.
Sunt un om care a reușit să-și găsească un echilibru. Nu am făcut nimic ieșit din comun. Nu am cine știe ce mari realizări. Sunt un om obișnuit trecut prin viață, dar astăzi, pot să spun că sunt un om frumos.
Și dacă v-am vorbit despre mine nu am făcut-o din ipocrizie ascunsă sub o falsă modestie, nici din narcisism pitit după o mască umilă, ci pentru că pe mine mă cunosc cel mai bine și sunt singurul om pe care îmi permit să-l cos și să-l descos, să-l judec și să-l cert ca mai apoi să-l iert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu