Acest subiect mă „bântuie” de ceva vreme. Cred că toată lumea are cel puțin un obicei de care ține, o superstiție pe care nu o încalcă sau o vorbă bătrânească pe care o urmează. Toți avem câte ceva de care ne temem sau ne ferim, ca să nu „atragem răul”. Venim cu ele preluate de la bunici sau părinți, la care mai adăugăm și noi câte ceva.
Uite, de exemplu, eu am preluat de la ai mei să nu spăl duminica sau în zi de sărbătoare. Evit să spăl vinerea și miercurea pentru că așa am prins de la bunici, că e păcat. Off, bunicile astea și regulile lor. Dacă mă gândesc la ele, mi se par așa de multe și devine obositor. Dacă stai să le asculți pe toate, te ia durerea de cap. Să nu speli lunea că te urăște lumea, de parcă oricum nu se găsesc destui care să te urască și dacă nu speli. Să nu te speli la cap (nu știu când) că te ia durerea de cap, dar de durut te doare oricum când dai peste câte un prost. Stau și mă întreb, dacă nimerești câte trei zile de sărbătoare consecutive, stai nespălat doar pentru că nu e bine să te speli? Și ne mirăm de mirosurile din mijloacele de transport în comun...
Ai grijă să nu spargi oglinda că ai șapte ani de ghinion. Asta chiar doare. Șapte ani nu se compară cu faptul că ți-a tăiat pisica calea, nu? Aoleu, dacă ai ghinionul să fie și neagră, vai de tine, căci nu scapi și sigur îți merge rău. Ce te faci? Te simți norocos pentru că asta cu pisica are antidot, dar la oglindă nu ai. Dai 7, 9, 10 pași înapoi sau îți merge rău în ziua respectivă și a doua zi ai scăpat, dar dacă te mănâncă undeva și te pune necuratul să spargi oglinda, n-ai ce să-i faci. Mă gândesc că, poate, uiți în șapte ani de unde ți se trage 😂.
La asta cu pisica, mă amuz cel mai tare pentru că, la un moment dat, ai mei aveau un motan negru. Era un exemplar tare frumos. Avea o blăniță sănătoasă, pufoasă și strălucitoare, pe alocuri puful de la bază bătea într-un grena superb. Avea niște ochi blânzi de un galben intens. L-au adoptat de mic și era blând, chiar iubăreț. Acum vă dați seama ce ar însemna să dai mereu cu spatele prin casă, căci (inevitabil) tot timpul ai avea motanul printre picioare? Culmea este faptul că mama lui era o birmaneză frumoasă care făcea numai pisoi negri. Ar fi trebuit omorâți, doar pentru că nu erau de un alb imaculat? Este exact ca rasismul de la oameni. Inteligența și bunătatea unui om nu stă în culoarea pielii, dar sunt destui aceia care judecă după culoarea lor sufletească.
Tot referitor la pisici, se spune că acestea elimină energia negativă și spiritele rele. Na, acum ce să mai spun? La câte pisici au venit la mine în vara asta, probabil mulți demoni mă stăpâneau😂.
Cert este că, pisicile te pot face să te simți bine când te iubesc cu toată ființa și se lasă moale în poala ta, fără să le fie frică de ce ai putea să le faci. Că alungă relele sau nu, că te vindecă sau nu de boli, nici nu mai contează. Sunt atât de gingașe încât devine un schimb de afecțiune reciproc, fără alte așteptări. Sunt niște ființe de o delicatețe ieșită din comun și cu personalitate. Dacă te uiți cu atenție în ochii unui animal, poți să vezi atât de multă emoție cum foarte rar ți-e dat să vezi în ochii oamenilor.
Unele „băbisme”, obiceiuri și superstiții le știm de mici și le preluăm automat. Altele ni le aducem singuri în viață. Acum toată lumea poate să citească pe internet și să devină specialist și expert în toate cele, iar „feng shui-ul” a devenit o modă. Toată lumea știe cu ce se mănâncă și-ți dă sfaturi ce să faci, cum să faci, dar și ce nu e bine să faci. Unde să pui patul, unde să nu îl pui. Unde să fie ușa, ce obiecte sunt binevenite în casă și ce să nu aduci niciodată. Doamne, mi se par atât de multe încât nici nu mai știu cum să trăiesc.
Uneori parcă nimic nu e bine sau nu ai voie. Să ieși din casă cu piciorul drept, să intri tot cu el. Să nu verși sarea, că-i rost de ceartă, dar dacă pui câteva picături de apă pe ea, mai stingi din cheful de ceartă. Să nu te joci cu focul pentru că faci pipi în pat :)) Dacă vezi pe stradă o mortăciune, pui repede mâna în păr și zici „părul meu să crească și al tău să putrezească” de trei ori și scuipi. Să nu te lași pășit de cineva pentru că rămâi mic de înălțime. Dacă urlă câinele, urlă a pagubă. Eu am un câine, Sasha, și în ultimii ani urla zilnic. Aveam o vecină care îmi spunea zilnic: „Vai, Mihaela, dă-l mamă că urlă a pagubă și nu e bine!” Ar fi trebuit să ajung la sapă de lemn până acum, dar el săracul urla de singurătate.
Când eram mică, dacă vedeam un popă pe stradă, ne duceam repede după el să îi spunem „sărut mâna, părinte”. Știți cum se spune, „câte bordeie, atâtea obiceie”, tot așa și cu popa. Unii știu că e bine să îl saluți, alții să te apuci repede de un nasture, dar sunt și oameni care își scuipă în sân sau se apucă de ...altceva... Hai, că sigur ați trecut și voi prin asta, cel puțin o dată în viață.
Tot de când eram mică, am o reținere la cuvântul „suflețel”. Este o formă de afecțiune maximă pentru mine. Așa alintam toate animăluțele pe care le iubeam din tot sufletul meu de copil. Nu îmi amintesc câți ani aveam prima dată când mi s-a întâmplat, dar faptul că nu a fost doar o dată, m-a făcut să cred că nu a fost o întâmplare. De fiecare dată când iubeam așa mult, inevitabil îmi ieșeau vorbele din suflet (parcă) și apoi venea nefericirea, căci tot ce iubeam murea. Mi s-a întâmplat de atât de multe ori, încât am ajuns să nu folosesc niciodată acest cuvânt. Sunt momente când mă surprind că-mi iese pe gură și brusc îmi mușc buzele, evitând să-l rostesc de teamă. Teama de a pierde pe cineva drag, doar pentru că rostesc respectivul cuvânt. Iubire profundă, urmată de durere. Este ca și cum ne este frică să iubim, ne este frică să fim fericiți, să zâmbim, să dansăm, căci „după râs vine plâns”, nu? Știi cum este să râzi din tot sufletul și apoi brusc să ai sentimentul că urmează ceva neplăcut, ca o ceartă și brusc să îți piară cheful? Mereu mi se întâmpla, cel puțin când eram copil și umblam teleleu o zi întreagă, apoi mă duceam cu teamă acasă. Culmea, se adeverea de fiecare dată, dar nu mă gândeam că este din cauza faptului că mama nu știa de mine și o puneam pe seama râsului necontrolat. Acum râd din orice și tare bine mă simt, fără să-mi fie teamă, dar oare câți oameni au reușit să-și depășească această temere?
De, toți avem pitici pe creier. Unii au mai mulți, alții mai puțini, care de care mai ciudat. În timp reușim să amplificăm, în loc să simplificăm. Aici o să vorbesc despe un subiect delicat. Nu vreau să supăr pe nimeni cu asta, este fix opinia mea și fiecare este liber să creadă ce vrea. Mă refer la momentele când trebuie să faci pomană și felul cum a evoluat asta în timp. Depinde de la bătrân la bătrân, de la sat la oraș, de la om la om. Dacă ai ghinionul să ai trei babe lângă tine, vei afla trei obiceiuri diferite, iar dacă întrebi preotul vei afla ceva cu totul și cu totul diferit. Babele se vor supăra pentru că nu le-ai ascultat și vor spune că preotul nu e bun. În durerea ta, nici nu vei mai știi ce să faci și cum să faci. Ce este bine și ce nu. Uneori devine mai complicat și mai scump ca o nuntă.
Îmi amintesc de mama mea... Săraca avea o pensie tare mică și cea mai mare fericire a ei era să să facă toate pomenile. Pentru ea era o bucurie, chiar dacă nu îi mai rămâneau bani după aceea. Nu am înțeles niciodată de unde vin atât de multe obligații și de ce contează numărul de farfurii împărțite? Dacă nu sunt 11, nu sunt primite? Dacă nu sunt 4 roșii și 6 sarmale, însemnă că nu bine făcută pomana? După ce mama mea s-a dus și am ajuns în situația de a face și eu pomeni, m-am trezit în situația în care era un număr foarte mare de farfurii pe care lumea îmi spunea că trebuie să-l împart (că așa se face), dar eu nici nu cunoșteam atâtea persoane cărora să le dau. Cu trecerea anilor, oamenii au uitat că importantă este coliva, vinul și o pâine, date unor amărâți la biserică sau la mormânt. Treptat au început și din asta să facă o fală și nu o mai fac pentru sufletul celui care s-a dus, ci ca să nu îi vorbească lumea sau ca să demonstreze ceva lumii. Asta mi se pare cea mai mare răutate, să te duci la o înmormântare și apoi să bârfești că nu a fost bun meniul, că pachetele erau mici sau cine știe ce altceva. Până la urmă te duci din respect pentru cel plecat și ca sprijin pentru cei rămași. La nuntă te duci cu pretenții pentru că dai bani, deși nici acolo nu este frumos pentru că ar trebui să te duci de plăcere, nu ca să cauți nod în papură.
Sunt unii care nici nu au morți și dau pentru ei, să aibă pe lumea cealaltă, când s-or duce, „să fie”. Ca exemplu, am să vă povestesc o discuție avută cu soacra mea. Era foarte preocupată să ajungă la țară ca să dea de pomană o canapea și un fotoliu. Îi face tare rău drumul și nici nu îi mai place să stea pe acolo, dar nu poate să-și scoată din minte canapeaua care „este încă bună” și să nu cumva să se strice. Stau și o întreb, dacă o dă de pomană sau se strică, tot aia este, nu? Adică, oricum nu mai ia bani pe ea și atunci de ce chinul cu drumul? Răspunsul m-a blocat: „Ca să o am pe lumea cealaltă!”
Pe bune? Și tot ea spune că pe vremea bunicii ei nu era așa, nu se dădeau lucruri de genul ăsta, dar „acum așa se face”. Vă dați seama unde s-a ajuns? Deja asta spune că vom fi bogați și săraci pe lumea cealaltă, căci nu toată lumea o să-și mobileze în viața asta pentru lumea de dincolo. Nici nu îmi dau seama dacă să plâng sau să râd, atât de stupidă mi se pare situația. Plus că nici „cerșetorii” de la biserică nu mai sunt „amărâții” de altădată. Acum sunt ca „hienele” și dacă nu le dai, te blestemă. Dacă le dai și nu le convine ce le dai, le aruncă la colțul bisericii.
Așa că, toate aceste obiceiuri, superstiții sau „băbisme” nu fac altceva decât să ne complice viața, să ne mângâie orgoliul și să ne liniștească conștiința într-un mod superficial. Acum ce vină are pisica că este neagră? Oare să nu ieșim din casă marțea, doar pentru că sunt trei ceasuri rele? Poate ar trebui să ne plesnim singuri dacă ne mănâncă nasul, nu? Chiar am văzut un cuplu pe la 40 de ani care atunci când îi mânca nasul își dădeau palme reciproc. Vă dați seama ce penibili erau? Poate că la 8-10 ani este amuzant, fiind copii, dar ditamai adulții...
Este bine să păstrezi obiceiurile străbune și să ducem mai departe anumite obiceiuri, dar să lăsăm în urma noastră prostia. Și până la urmă, zic eu, dacă tot ții cont de un obicei, atunci de ce nu le urmezi pe toate? Adică, de unde știi pe care să le alegi? Ce faci, le iei doar pe acelea care îți convin?
Dacă tot dai 10 pași în spate când vezi pisica, nu iei cuțitul din mâna cuiva de teamă că te cerți, dă de pomană și o casă cu mașină cu tot, ca să fii asigurat pe lumea cealaltă că nu dormi pe canapeaua ta cea bună, dar în stradă.
În loc să simplificăm, ne complicăm din orgoliu, fală, mândrie și multă prostie. Mi se pare educativ să transmitem copiilor anumite obiceiuri și povești, lucruri care le va folosi ca exemplu și îi va ajuta dezvoltându-le imaginația, dar să păstrăm niște limite. Aici mă refer la obiceiurile de Paște, Crăciun, Zâna Măseluță, Iepurașul de Paște, Sfântul Nicolae...și nu numai. Este bine să credem în ele, dar să nu le deformăm până nu mai rămâne nimic bun, pur și curat. De exemplu, pe vremea mea Sfântul Nicolae aducea dulciuri copiilor cuminți, acum aduce daruri scumpe. Zâna Măseluță nu exista și aruncam dintele peste casă spunând: „Ia, cioară, dintele ăsta de os și adu-mi unul de oțel”, de trei ori. Acum, după ce am văzut prin filme că există această Zână, am adoptat-o și noi, dar în timp am reușit să-i stricăm și ei simplitatea. Dacă la început se punea un bănuț în locul dintelui, acum se lasă valută și nu doar o monedă, ci cât mai mult. De, s-a ajuns și Zâna asta, nu mai este o amărâtă.
De Crăciun copii colindau de dragul ieșitului afară și pentru dulciuri, acum nu prea se mai colindă și dacă totuși o fac, vor bani și se uită urât la nuci. Știu că sună aiurea să spun pe vremea mea, dar cam așa se diferențiază lucrurile. În timp s-au pierdut adevăratele valori și am devenit foarte superficiali, lipsiți de profunzime. Este o evoluție care nu aduce nimic bun. Dacă unui copil de 10 ani îi aduce iepurașul un cadou de milioane, de ziua lui ce-i mai iei? Dacă îi faci cadouri scumpe, crezi că se mai poate bucura de ceva simbolic? Logic vorbind, îi dai la zece ani un telefon scump și performant, pe la 18 îi dai o mașină cu o valoare prea mare ca să o înțeleagă și să o aprecieze, la 20 îi faci o casă și apoi? Și apoi te miri că nu este în stare de nimic, nu mai are nici o bucurie în viață și că nu apreciază lucrurile la adevărata lor valoare? Aceasta este „valoarea” cu care l-ai educat. Cred că ar trebui să avem grijă să nu ne pierdem simțul măsurii. Copii nu știu să aprecieze gesturi mărunte și nici măcar nu este vina lor. Pe vremea mea, era rușinea că te vorbea lumea în sat dacă nu era bine ceea ce făceai și evitai să intri în gura lumii, acum vrei să arăți cât mai mult tocmai ca să te știe tot satul. Nu știu cum sună pentru voi, dar mie mi se pare urât.
Este trist faptul că nu suntem în stare să trăim pe lumea asta, dar ne facem griji și ne preocupă ce vom avea pe lumea de dincolo. Exact așa sunt și acei oameni care se laudă în gura mare că ei nu cred în Dumnezeu, dar dau vina pe El de fiecare dată când le merge rău. Să te ferească Dumnezeu dacă îi superi, căci nu te mai scapă nici un Sfânt. De fapt, asta este problema și anume, că nu mai există credință adevărată, pură. Nu o mai au adulții și nici copii nu o cunosc pentru că nu li s-a transmis. Acum sunt crescuți ca și cum totul li se cuvine și le lipsește bunul simț.
Și lista ar tot continua... Nici nu mi le mai aduc aminte pe toate. Să nu lași geanta pe jos că îți aduce pagubă. Să nu duci gunoiul seara, că tot de pagubă dai. Dar dacă lucrezi de cu noaptea în cap și până seara târziu, oare când să-l duci, că vii pe intuneric și pleci tot pe întuneric?
Tot la capitolul „pagubă” intră și lăsatul bonului fiscat în portofel sau să împrumuți sare, usturoi, orez și nu mai știu eu ce. Dai „sporul” casei. Să nu te uiți la ce îngroapă pisica pentru că îți iese ulcior la ochi. Asta este super tare. La câți bețivi se pișă pe unde le vine, ar trebui să avem toți ulcior la ochi, nu? Dacă sughiți, te pomenește cineva, iar dacă îți muști limba te-a înjurat acel cineva. Dacă ai uitat ceva acasă, să nu te întorci din drum că-ți merge rău.
Ca să nu mai spun despre vise... Aici, Dumnezeu cu mila, căci unele sunt de rău tare de tot și-ți trebuie psihic puternic să le suporți. Dacă e șarpe, sigur e necuratul. Sângele însemnă veste. La copii e complicat, căci depinde dacă e fată sau băiat. Ajungi să-ți dorești să nu mai visezi. Parcă orice vis ai avea, majoritatea sunt de rău.
Am ajuns la capitolul „farmece” și să te ții. Din orice nu-ți iese sau nu-ți merge bine, sigur ți-a făcut cineva ceva. Dacă ți-a apărut un coș pe frunte, dacă ți-a plecat pisica de acasă, dacă nu se mai încuie poarta... pentru toate există o „moșmoandă”. Nici nu știu cum să mai poți trăi într-un așa mare stres și cu atâtea poveri. Nu mai spun că nu poți să mori, dar nici să trăiești nu mai știi cum.
Dacă tot am ajuns aici, să vorbim un pic și despre bufnițe, cucuvele și ale lor „cântece”. În primul rând sunt asociate cu moartea atât de mult încât ajungi să nu le mai suporți. A fost o vreme când mă trezeau noaptea din somn și stăteam în întuneric, cu inima cât un purice, încercând să recunosc ce pasăre este. Vaietul lor îmi dădea junghiuri în stomac și strângeri de inimă. Trăiam cu frica că-mi moare cineva drag și aș fi omorât toate păsările cerului. Acum m-am mai liniștit, toți o să murim cândva...
Tot despre moarte era vorba și dacă visai că-ți cade un dinte. Cu cât durerea era mai mare, cu atât mai apropiată îți era persoana. Dacă aveai un abces și datorită unei dureri fizice visai ceva legat de dinți, automat căpătai și la cap ceva, căci stăteai cu ceva grijă până uitai de vis.
Hei, dar hai să nu fiu rea, căci sunt și vise drăguțe. Dacă visezi că ai păduchi, însemnă câștig de bani și tare vesel te mai trezești, nu? Dacă ai calcat într-un rahat, trebuie musai să joci la loto, că este cu noroc. La fel și dacă se găinăță o pasăre pe tine. De obicei astea bune sunt mai puține și mai rare, iar cele de „aoleu” sunt fără număr.
Nu șterge masa cu șervețelul că aduci pagubă. Nu te uita pe geam când te trezești că uiți ce ai visat. Să vezi mireasa înainte de nuntă, aduce ghinion, dar dacă am cumpărat rochia de mireasă cu el, se pune sau nu? Deja mă pierd între atâtea și atâtea. Nu dormi cu capul la ușă și nu-l pune la sud. Ține broasca cu fundul la ușă și elefantul musai să fie cu trompa în sus. Trebuie să ai o apă curgătoare în casă și un copac al abundenței neapărat. Dacă s-a stins țigara, te înșală. Dacă îți torni în pahar și nu era gol, te îmbeți.
De unde să știm pe care să le urmăm și de care să scăpăm? Și apoi, dacă tot urmăm unul, de ce să nu le urmăm pe toate? De unde libertatea de a alege? Și dacă tot alegi, care sunt criteriile după care alegi sau iei doar ce îți convine? Poate că cineva ar trebui să scrie o carte, nu? 😅
M-am mai gândit la toate astea, dar nu le-am dat așa o mare importanță. Nu am nici foarte multe pe care le urmez, dar nici nu le ignor complet. Toate ca toate, dar faza cu canapeaua m-a blocat.
Până unde poate merge omul pentru a cumpăra un loc în Rai... Nu ar trebui să mă mire, atâta timp cât am văzut la televizor cum erau oamenii încurajați de preoți să voteze, dacă vor să ajungă în Rai....
Avem impresia că totul este de vânzare și în loc să ne îmbunătățim pe noi în viața asta, devenim mai preocupați de viața de apoi și de beneficiile ei. Și apoi, ce vină are pisica pentru că s-a născut neagră, dacă noi suntem atât de ușor de manipulat?
Avem doar o viață care se scurge și așa destul de repede. Păcat că oamenii nu înțeleg faptul că nimeni nu ia nimic când pleacă pe lumea cealaltă, iar pe lumea asta nu avem nevoie de atât de multe lucruri pentru a fi fericiți. Uneori înțelegem asta când este prea târziu sau deloc. Este bine să avem credință în suflet, căci credința ne dă echilibru în viață, dar să nu devenim fanatici. Să facem lucrurile pentru noi, pentru acum și nu pentru ce spune lumea, dar nici pentru viața de dincolo, căci nimeni nu știe ce o să fie acolo...
P.S. Oare de ce ține coada așa? O fi de rău sau de bine? Face sau desface? Să scuip în sân sau să mă rog? O fi prostie sau nu? 😅
