Dacă ploaia ar putea...

      Încă nu mă pot obișnui cu câtă ușurință oamenii aruncă cu noroi în jurul lor. Mă uit cum te calcă cu bocancii lor de neam prost și te strivesc cu nesimțire. Te sufocă cu duhoarea lor și tot ei țipă ca din gură de șarpe că pute. Scot pulpele de pui pe geam la soare ca să se dezghețe, dar îți spun ție că ești prost. Nu știu cum reușesc ei să dețină  toate noțiunile despre prostie și despre tot ce este bun și bine pe lume, niște ași în a le știi pe toate. Nu contează dacă te rănesc cu purtarea lor, nici dacă te doare, iar satisfacția lor este atât de mare încât îi vezi cu ochii cum se umflă în pene și cu nasul pe sus se străduiesc să-ți arate cât de mândri sunt de ei. Niște mizerii care împroșcă peste tot cu gunoiul din ei.
      Am crezut că nu mă mai pot răni astfel de oameni, căci îi ignori și îți vezi de viața ta crezând că și ei vor face la fel, dar m-am înșelat. Aceștia, în primul rând nu sunt oameni și în al doilea rând, nu au o viață. Cum să trăiască dacă au un gol în loc de creier și o gaură în loc de suflet?
     Sunt oameni atât de putreziți în interior, încât și vorbele le sunt reci și murdare. Uneori și tăcerea lor doare. Să faci rău nu ai nevoie de cuvinte, nu? Veninul se scuipă.  Sunt ca picătura chinezească, cu cât îi ignori mai mult, cu atât te atacă mai tare și constant, până rămâi fără aer.
     Se străduiesc atât de tare să-ți demonstreze ție cât sunt ei de fericiți, încât nici nu știu ce este aceea fericire. Îți fură bucăți din viață fără să fie conștienți că nu li se potrivesc. Fiecare are modul lui de a trăi și fiecăruia dintre noi i se potrivește un anumit stil. În încercarea de a trăi viața altuia, doar pentru că îți place ție cum arată, este ca și cum ai purta pantofii altuia și sunt cu trei numere mai mari sau mai mici, dar tu insiști să-ți bagi picioarele în ei.
     Vieți risipite aiurea și timp pierdut. Când te gândești că oamenii buni mor, iar leprele o duc bine, parcă îți vine să plângi de durere.
     Pot să înțeleg că unii oameni nu mă cunosc și poate nu îi interesează să o facă. Pot să înțeleg că nu mă plac și asta nu trebuie să fie o problemă, căci este destul loc sub soare pentru toată lumea. Pot să înțeleg și faptul că mai mult nu pot, căci nu au de unde și cu ce. Pot să înțeleg, dar nu mă pot obișnui cu ușurința cu care oamenii jignesc, rănesc și murdăresc totul în jur. Știu, fiecare oferă ceea ce are în suflet...
     Pe mine mă spală ploaia de noroiul lor și am să strălucesc din nou, însă sufletul lor va rămâne mereu murdar. Eu știu să fiu eu, fără să mă uit cum trăiesc alții. Știu ce melodii îmi plac și cunosc versurile, iar pașii mei se mișcă în ritm de dans într-o conexiune perfectă cu mintea și sufletul meu. Știu să iubesc și o fac mereu. Știu să dăruiesc zâmbete fără să aștept ceva în schimb. Pot să construiesc în mine, fără să dărâm suflete în calea mea. Pot să spun o vorbă bună unui necunoscut pe stradă. Pot să luminez în întuneric, fără să distrug totul în jurul meu. Pot să te fac să te simți mai bine, doar uitându-te la mine. Nu am nevoie să mă prefac, căci asta sunt eu. Poți să mă placi sau nu, poți să rămâi sau nu în viața mea, dar nu te irosi încercând să fii ca mine, când poți fi tu.
      Este atât de fragilă viața asta și nu conștientizăm că astăzi suntem, dar mâine?  Pentru ce efortul de a face atât de mult rău? De ce să pierzi vremea trăind viețile altora, când a ta ți se scurge printre degete?
        Ieri am plâns, m-a durut tare și nu mi-e rușine să o spun. M-am simțit singură, chiar dacă nu sunt niciodată așa. Sunt un om foarte puternic și plâng destul de rar, dar ieri am simțit cum lacrimile îmi spală durerea mea. Nu știu ce trebuie să învăț din toate astea, dar ce bine ar fi dacă ploaia ar putea să spele și răutatea. Să spele chipurile triste și să le însenineze. Să spele sufletele și să le curețe redându-le bunătatea.
       M-aș ruga să plouă mereu, dacă ploaia ar putea...
   

Iubește, dar fără măsură

      Hei! Astăzi m-am trezit dis de dimineață ca să scriu aceste rânduri, ca nu cumva să uit ceva. Încă de aseară îmi dădeau târcoale gândurile și nu prea m-au lăsat să dorm. Abia acum am conștientizat ce se întâmplă cu mine și nu am să lungesc mult vorbele, așa că  am să spun direct:  M-am îndrăgostit!
      Gata! Am spus-o, nu îmi retrag cuvintele și nici nu le răstălmăcesc. Off, da! Iubesc cu toată inima mea și pot să o spun deschis fără să mă rușinez, fără să mă ascund.
Știți că sunt mai multe feluri de a iubi?  Iubirea și ale ei o mie de fețe... Poți iubi un bărbat sau o femeie, dar poți iubi și un prieten, o floare, un răsărit de soare. Îi iubești pe toți la fel de mult și totuși diferit. Forța cu care iubești este identică, dar modul cum o simți și te manifești, diferă. De iubit, toți iubim mai devreme sau mai târziu, dar partea asta cu mai mult sau mai puțin nu o înțeleg pentru că iubirea nu ar trebui să aibă măsură. Iubești sau nu, cantitatea de iubire oferită este dată de inima noastră și aici nu mă refer la ea ca la o bucată de carne. Cu cât este inima mai mică, cu atât mai săraci în iubire suntem. Și invers, cu cât este mai mare inima, cantitatea de iubire care se revarsă din ea este de neoprit. Poți să-ți iubești soțul, dar și fratele fără să fie vreo competiție între ei, căci sunt iubiri diferite. Poți să-ți iubești copilul, dar și animăluțul, fără să fie vreun gram de gelozie între ei. Amândoi sunt fragili și inocenți, dar au necesități diferite și îi pot iubi la fel de mult, dar în moduri diferite. Poți să ai zece prieteni și să îi iubești pe toți, dar iubirea pentru fiecare în parte este diferită, specială și unică.
      Am iubit de multe ori și cu siguranță voi mai iubi, dar această iubire este ceva aparte. Am o emoție puternică în stomac și nu pot să-mi iau gândul de la ceea ce simt. Sunt atât de fericită, încât nu vreau să mă pierd în așteptări nesăbuite. Nu vreau nimic în schimb, doar să iubesc. Este o experiență nouă și amprenta pe care și-o lasă este de neînlocuit.
      Dacă stau să mă gândesc bine, cred că iubesc și sunt iubită. Am fost primită cu brațele deschise și ținută la piept. Am primit căldură și înțelegere. Am fost lăsată să văd și să înțeleg singură, să mă vindec de pierderile din trecut. Acum, brusc mi-am dat seama că sunt bine și seninătatea așezată pe chipul meu îmi inundă sufletul. M-am simțit pierdută alergând de colo colo în căutări deșarte cu disperarea așezată pe chipu-mi, iar atunci când am început să mă îndrăgostesc, nici nu am simțit schimbarea. Povara de pe umeri a dispărut și mi-au crescut aripi ca să pot zbura. Asta este iubirea adevărată. Te învăluie pe nesimțite, te prinde în brațele ei și nu-ți mai dă drumul, dar este atât de ușoară încât nici nu știi când ți s-a întâmplat.
      Am fugit cu sufletul plin de durere, de regret, de trecut. Am fugit neștiind unde să mă duc. Am alergat cu sufletul la gură și cu o mare dorință în inimă să aparțin. Am plecat din țara mea, de unde era „acasă” pentru mine, căci acolo pierdusem tot și nu îmi mai găseam locul. Am plecat dintre oameni care vorbeau aceiași limbă cu mine și totuși nu îi înțelegeam, spre oameni cărora nu le cunoșteam vorba, dar ne înțelegeam din priviri. Am plecat din locuri cunoscute spre necunoscut la vârsta la  care unii ar alege confortul obișnuinței și nu mi-a lipsit curajul. Am alergat după himere și amintiri din trecut, căutând cu disperarea unui om pierdut. Am căutat orbește ceva care să mă facă să mă simt „acasă” și să pot prinde iar rădăcini. Am căutat să aparțin unui loc de unde să nu vreau să mai plec și nici nu am simțit când l-am găsit. Presupun că asta este iubirea, nu? Vine când nici nu te aștepți și se instalează în inima ta fără să o simți.
      Asta s-a întâmplat și cu mine. M-am îndrăgostit fără să-mi dau seama și acum iubesc din toată inima mea. Iubesc sincer și curat. Iubesc oamenii care mă salută zâmbind ori de câte ori ne întâlnim.  Iubesc soarele care răsare dimineața. Iubesc casele frumos aliniate și copacii care le înconjoară. Iubesc livezile ce-mi însoțesc pașii în plimbări lungi. Iubesc pădurea care-mi duce gândurile în zări îndepărtate cu freamătul ei. Iubesc asfințitul cu flăcările lui aruncate în liniștea serii care se lasă pe creste.
       Iubesc luminițele ce împodobesc casele în prag de sărbători și totul pare desprins din povești.
       Iubesc și sunt iubită, căci societatea asta m-a primit în brațele ei fără să îi pese de unde vin și ce limbă vorbesc. Iubesc totul în jurul meu și am prins rădăcini. Da, fără să-mi dau seama am început să aparțin. Se spune că „acasă” este acolo unde îți este sufletul, iar eu a trebuit să plec ca să îmi dau seama unde este „acasă” în inima mea. M-am îndrăgostit treptat de oameni și locuri, de obiceiuri, de liniște și reguli. Cred că a fost dragoste la prima vedere, dar nu mi-am dat seama. Neștiind că deja aparțin, am vrut să plec spre alte locuri, dar ceva mă trăgea înapoi. Mi-am dat seama că prinsesem rădăcini într-un colț de rai și sufletu-mi vibra chemându-mă „acasă”.
      Asta a însemnat pentru mine săptămâna aceasta, o clarificare a ceea ce simt și ceea ce vreau. Alergăm mereu după himere, neștiind când avem, deja, ceea ce căutăm cu disperare în alte locuri goale. Am trecut de aceea etapă a vieții mele când alergam după bani și realizări materiale. Sunt un om simplu, nici bogat, dar nici sărac, însă cu o inimă mare și prieteni minunați. Acum vreau liniște și să mă dezvolt într-o societate în care să simt că acolo este locul meu. Acum, asta este viața mea și aici este acasă pentru mine.  Fără să-mi dau seama am ajuns aici și sunt fericită, căci iubesc viața asta cu tot ce cuprinde ea și nu în ultimul rând, mă iubesc pe mine.  Secretul fericirii? Păi, iubește din tot sufletul, dar fără măsură și dăruiește cât mai mult, însă fără să aștepți ceva în schimb.
Trebuie să crezi și să-ți dorești din tot sufletul, iar ceea ce vei păstra în adâncul tău se va reflecta și în viața ta. Ai mare grijă ce oferi, căci Universul lucrează în liniștea sa și pentru asta trebuie să ai ochi ca să vezi, urechi ca să asculți și suflet ca să poți simți.