Când anormalul devine „normal”

     Am trecut de patruzeci de ani și tot nu am reușit să înțeleg oamenii. În naivitatea mea am crezut că atunci când tu nu ai treabă cu unii oameni, nici ei nu vor avea treabă cu tine. Greșit! Încă o dată în plus mi s-a demonstrat că dacă ești bun, ești și prost. Oricât de bine ți-ai face munca și oricât de mult bun simț ai avea, societatea va percepe atitudinea ta reținută ca pe o sfidare prin faptul că insiști să te ții departe de gloată și asta îi va face pe oameni să te trateze ca pe un ciudat. La noi, din păcate și cu tristețe o spun, încă se poartă nesimțirea, prostia, fudulia, tupeul, lenea și lipsa bunul simț. Nu contează domeniul de activitate, oamenii sunt la fel, diferă doar modul de exprimare. Pe unii, încă îi mai arde grija de „capra vecinului”, ce și de ce face ea. O văd peste gard că este grasă și frumoasă, dar niciodată nu se gândesc câtă muncă a trebuit să depună vecinul ca să-și crească capra.
Oameni buni, nu vă mai uitați în curtea altuia și încercați să vă cultivați în propria viață dorințele, visele, fanteziile proprii, chiar dacă este mai ușor să pizmuim și să judecăm. Cred că ceea ce sădim, aia culegem. Dacă sădim indiferență și nepăsare, cum am putea să culegem frumusețe și afecțiune? Privită din exterior pare frumoasă „grădina”, însă doar acela care a muncit știe cât de migălos poate fie și că până la cules... este cale lungă.

   Dincolo de mizeria din propria viață, oamenii sunt tot mai preocupați de gunoiul din viețile altora. În permanență se cufundă în probleme, reale sau imaginare (de cele mai multe ori) și dacă la ei nu mai găsesc nimic de terfelit, scormonesc în viețile altora. Oamenii au uitat să fie recunoscători pentru ceea ce au și trăiesc din inerție plângându-se, fără să vadă frumusețea vieții și insistând să o transforme în ceva murdar. Și-au făcut un obicei din a te pocni verbal, de cele mai multe ori fără motiv și chiar în mod repetat. O fac inconștient sau doar pentru a-și alina niște frustrări și neîmpliniri personale venite din neputința de face ceva, de a înțelege sau de a depăși anumite situații.

   Nu înțeleg de unde atâta nefericire! Văd oameni cu un salariu bunicel, dar care se vaită în continuu că nu au bani. Văd oameni leneși care se vaită cât este de grea munca. Nu fac nimic, doar așteaptă să treacă timpul și leafa vine... Văd oameni nemulțumiți de locul de muncă, dar insistă să meargă de niște ani în același loc. Văd oameni care merg la biserică și își spun „credincioși”, dar ce le iese pe gură... Văd oameni care te înjosesc, dar inconștienți fiind că singuri se înjosesc prin micimea caracterului lor, căci doar un prost ar putea să îți spună cât ești de prost, nu? Doar un incult al putea să catalogheze o vânzătoare ca fiind „fără prea multă carte”, în condițiile în care avem un prim ministru cu care „ne mândrim”, nu? Mai reflectă studiile realitatea? Te face o diplomă mai educat?
   Văd oameni nefericiți, adânciți în niște căsnicii pe care singuri le-au acceptat, de parcă îi obligă cineva să stea legați de persoane cu care nu se mai potrivesc. Văd oameni care își zâmbesc în față atât de frumos, dar când se întorc cu spatele, nu au o vorbă bună unii pentru alții. Văd oameni pentru care nu contează cât de frumos le vorbești, nu au ochi să vadă și urechi să audă. Văd oameni plecați afară pentru o viață mai bună, dar insistă să trăiască în aceiași mizerie pe care au luat-o cu ei. Văd tot mai mulți oameni care nu mai știu ce este bunătatea și s-au transformat în oameni triști, irascibili, răi, plini de ură, cu sufletul întunecat. Văd oameni care se vaită, doar pentru a avea ceva de spus.
Nu pot să nu mă întreb, oare de unde atâta nefericire și răutate? Să nu îi mai judecăm atât de mult străini că sunt reci și duri cu noi atâta timp cât oamenii te tratează ca pe un gunoi în țara ta, indiferent de modul în care interacționează cu tine. Afară fug de români, dar în țara mea unde să mă duc? La noi toată lumea suferă de șefie. Se găsește câte unul chiar și pe coada de la mătură să se simtă șef. Anormalul a devenit atât de general, încât stai și te întrebi dacă nu cumva tu ești problema. Cine mai știe cum și ce este normal?
Poate că tocmai aceasta este problema oamenilor, că nu au limite și se terfelesc ca mai apoi să-și zâmbească și să considere că sunt prieteni, că așa este normal. Pe mine mă rănește nesimțirea, răutatea și indiferența oamenilor din jur. Prefer să fiu singură, decât în companii nepotrivite. Am învățat să-mi înghit nodul din gât, să ridic capul și să merg mai departe, chiar dacă asta mă face un om arogant în viziunea celor care stau să mă judece. Nu mă interesează dramele personale ale nimănui, dar nici nu simt nevoia să mă expun, doar de dragul conversației. Nu pot schimba oamenii. Cred cu tărie că singuri ne alegem drumul în viață prin deciziile pe care le luăm. Putem pășii pe urmele altuia, dar greutatea pașilor ne aparține.
Nu mă plâng, nu mă vait, dar nici nu pot să mă mint singură și refuz să mă complac. În general, cu oamenii nu ai multe opțiuni. Poți să fii ca ei și să te accepte (poate), sau să fii diferit și să fii exclus. Refuz să mă schimb, chiar dacă sunt oameni care nu pot trăi în armonie și reușesc să te facă din om neom, cu răutatea și insistența lor.
Poate că am devenit un om dificil în ochii unora, dar important este că eu sunt împăcată cu mine și mi-am găsit echilibrul în viață. Insist să zâmbesc și am o vorbă bună pentru orice străin, chiar dacă de multe ori amabilitatea mea este înțeleasă greșit și nu sunt răsplătită mereu cu același respect. Mi se pare normal să ai și să oferi intimitate oamenilor. Cum, de altfel, nu mi se pare normal să ne aducem viețile intime la locul de muncă. Cred că ceea ce este intim, trebuie să rămână intim conform definiției, nu?
   Da, recunosc faptul că sunt vinovată pentru toate aceste idei și principii, ce nu cred că au legătură cu naționalitatea. Cu toate astea, nu uit că sunt româncă și nu o neg, indiferent unde mă poartă pașii. Îmi port în suflet credința și nu-mi uit tradițiile, dar asta nu însemnă că lângă obiceiurile noastre nu pot sta și ale lor.
   Ce înseamnă pentru mine străinătatea? Străinătatea înseamnă acceptarea faptului că am găsit ceea ce căutam departe de țara mea. Străinătatea înseamnă recunoștință pentru țara care m-a adoptat, respect pentru legile și tradițiile lor, cât și acceptarea acestora. Asta nu înseamnă că sunt eu pretențioasă sau că țara mea este săracă. Avem o țară tare frumoasă, cu multe posibilități de dezvoltare, dar oamenii sunt din ce în ce mai murdari și traiul în ea este departe de a fi decent. Asemeni buruienilor care cresc invadând totul în jur, așa au făcut și aceștia, în preajma lor nu mai ai aer, te ofilești. Nu dau vina pe țară pentru ceea ce fac oamenii, dar nici nu pot să mă prefac că mi-este de ajuns frumusețea țării. Nu mă pot hrăni cu peisaje, așa cum nici poeții nu se pot hrăni cu poezia lor.
Știu că mă necăjesc pentru lucruri pe care nu le pot schimba, dar vreau să existe măcar speranța că va fi mai bine... cândva. Deși mai sunt oameni lipsiți de măști și cu sufletul curat, din păcate sunt prea puțini. Nu prea am mai văzut oameni fericiți, senini, mulțumiți, recunoscători, cu zâmbetul pe buze. Totul este acoperit cu o crustă de nefericire și cu greu ajungi la sufletul oamenilor. Știți oamenii aceia plini de vibrații pozitive cu care să-ți fie drag să interacționezi? Ei bine, s-au ascuns în spatele unui chip posac, îmbătrânit, gârbovit de poveri și trăiesc însingurați.
    Da, mai sunt oameni de bună calitate, oameni buni și cu credință în suflet, oameni cu mult bun simț, oameni cu educație aleasă și generoși. Mai sunt oameni cu care pierzi noțiunea timpului în discuții extraordinare, oameni care nu și-au pierdut luciditatea și strălucirea interioară. Da, mai sunt, dar îți zâmbesc cu amărăciune. Nici viața lor nu a fost ușoară, dar își duc în tăcere durerile. De cele mai multe ori sunt marginalizați tocmai pentru că au ales să nu iasă în evidență și își duc viața într-un mod cât mai discret. În vreme ce prostia și răutatea urlă în gura mare atrăgând atenția, oamenii deosebiți trec tăcuți pe lângă noi. Nu am răbdare să-i ascult pe proști și toleranța mea la răutate a devenit zero, așa că m-am autoeducat să nu văd și să nu aud tot ce urlă, dar sunt interesată de șoapte... 

  Ar fi bine să fim mai atenți și să nu generalizăm catalogând. Dacă am fi un pic mai tăcuți și am vedea cu sufletul, atunci nu am mai judeca după aparențe. Așa cum tu citești, poate, la fel citește și cerșetorul de pe bancă, dar diferența o face cartea pe care o deschizi, nu?