Fără regrete

      Off, timpul trece atât de repede. Nici nu realizezi când e luni și când e joi. Ieri era feeric, totul înghețat în jur, astăzi este doar un foșnet viu... Ieri eram copil la mama acasă, astăzi sunt mamă eu. Plec pe întuneric și mă întorc la fel. Uneori uit dacă e zi sau noapte, dacă trebuie să plec sau să mă-ntorc. Parcă ieri cădeau frunzele triste într-o toamnă blândă și acum este deja vară, iar. Trec anotimpurile prin fața ochilor noștri, prin păr se-așterne câte-un fir de nea și noi alergăm tot timpul după ceva... Astăzi abia a început și până-mi sfârșesc gândurile se face noapte iar. Încet, pe nesimțite, trece timpul peste noi...

     Conștientizez trecerea timpului și încerc să merg cu el la braț. Avem impresia că timpul este de partea noastră și amânăm mereu câte ceva pentru mai târziu, mâine, cândva, dar nu e chiar așa. Atunci când realizăm cât de tare ne-am înșelat, regretăm timpul pierdut și faptul că nu am făcut ce trebuia, când trebuia. Așa apare regretul, adânc înfipt în noi și ne schimonosește chipul, ne sluțește sufletul, ne împietrește. 

     În fiecare ființă găsim lumină și întuneric, bine și rău, iubire și ură, dar depinde de fiecare individ în parte cum le cerne, ce vrea să cultive și ce stârpește. Asumarea deciziilor este o calitate pe care mulți nu o au. În funcție de deciziile noastre vom culege și roadele. Uneori răul iese la suprafață, fără să vrem, împins de factori externi pe care nu îi putem noi controla, căci sunt și oameni care au această calitate și anume, să scoată tot ce-i mai rău din noi.  Dacă îi eliminăm din viața și gândurile noastre, atunci vom culege fapte bune, dar dacă vom lăsa răul să se așeze confortabil în sufletul nostru, nu va mai pleca. Alungând întunericul din viața ta, totul în jur se va lumina într-o armonie plăcută. 

      Da, am făcut greșeli! Toți facem! Da, puteam  mai mult și mai bine, dar am făcut tot ce am putut la momentul respectiv și pentru asta am decis să fiu blândă cu mine. Atâta timp cât se vede și se simte o evoluție a mea ca om, înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Atâta timp cât „eu”, omul de astăzi, am reușit, poate, să repar unele greșeli, să nu le repet și să fiu o variantă mai bună a mea față de ceea ce am fost ieri, acum un an sau zece, atunci înseamnă că  am înțeles ceva din viață și nu are rost să trăiesc cu regretul în suflet. Însemnă că mi-am învățat lecția. 
   Am văzut oameni care au trăit cu regretul în suflet o viață întreagă și au murit singuri și nefericiți. Am văzut oameni care au trăit doar din amintirea unor timpuri de mult trecute și mi se pare o mare risipă. Am tot auzit întrebarea „dacă ai putea să te întorci în timp, ce ai schimba?”  Ne risipim aiurea pentru lucruri pe care nu le putem schimba. Au fost timpuri când și pe mine mă măcina regretul și aș fi vrut să schimb tot. Acum nu aș schimba nimic, le port în mine mereu, mă definesc și știu că am făcut cum am putut eu mai bine la momentul respectiv. Sunt sigură că mai mult nu am putut, nu am știut sau, poate, mai mult nu am fost dispusă să ofer la momentul respectiv. Poate trebuia să am regrete ca să pot învăța ceva din ele. Acum, ce rost are să mă consum pentru ceea ce a fost când oricum nu mai pot întoarce timpul. Cele mai mari regrete le avem pentru persoanele dragi care nu mai sunt printre noi și asta doare, dar știu sigur că acei oameni nu ar fi vrut să ne știe nefericiți. Dacă ar putea ne-ar spune că sunt bine, că ne-au iertat sau că poate nici nu s-au supărat. Vor să ne fie bine, tocmai pentru că ne iubesc. Oare noi, nu am gândi la fel dacă nu am mai fi? Când se naște regretul ți se întunecă sufletul, mintea, simțurile. Regretul are rostul lui, dar nu așa cum îl percep oamenii. Cei mai mulți îl văd ca pe o povară și nu îl pot depăși, viețile lor oprindu-se în acel punct. Eu îl văd ca pe o lecție prețioasă, o palmă peste ochi ca să te trezească. Atunci când apare regretul, însemnă că devenim conștienți de greșeala noastră și putem să ne schimbăm. Da, nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat, dar ne putem schimba pentru ceea ce va fi să vină. De ce să-mi pierd timpul cu regrete ce-mi sfâșie inima, când pot să fiu blândă cu mine iertându-mă. De obicei iertăm altora lucruri mult mai rele, dar devenim neiertători cu noi. Dacă un apropiat ne-ar greși cu ceva minor, nu numai că l-am ierta, dar l-am și încuraja că va fi bine. Am ajuns să nu mai avem răbdare cu noi și nici blândețe.
     Ar trebui să putem să ne oprim din când în când, să ne punem pauză ca să mai și zâmbim, să respirăm, să ieșim din rutina vieții și să nu uităm că suntem muritori. 
      Ieri am fost la ștrand. Bălăcindu-mă am conștientizat că este miercuri și mi-am dat seama că noi așteptăm mereu weekend-ul pentru a ne putea distra. De obicei la sfârșit de săptămână ieșim în oraș, mergem la film, facem câte un grătar, ieșim cu prietenii sau îi chemăm la noi.  Dar unde scrie că doar în weekend poți să faci toate astea? De unde vin toate aceste „legi” nescrise? Cine ne poate împiedica să trăim și să fim fericiți lunea sau joia? De ce trebuie să aștept ziua de sâmbătă pentru a putea simți un pic de fericire? Așteptând momentul potrivit, trece timpul și poate niciodată nu este momentul potrivit, niciodată nu o să avem suficient timp, destui bani... Așa trece viața și apare regretul...
     Au fost 40 de grade și bălăceala a fost perfectă. Probabil asta înseamnă „trăiește clipa”. Am petrecut timp de care sigur îmi voi aminti, chiar mai mult decât dacă aș fi stat acasă și aș fi gătit trei feluri de mâncare. Îmi voi aminti râsul mai bine decât că-i casa curată, rufele spălate... Am simțit o bucurie aparte prin faptul că am conștientizat asta. Știu că în viziunea unora sunt o „putoare” de femeie (este mai ușor să aruncăm cu noroi), dar poate la mine în casă este mai curat decât în casa multor „gospodine”. Cu siguranță sunt mai liberă și mai fericită decât mulți dintre aceia care nu fac decât să judece, dar nu știu să trăiască. Da, probabil tot timpul va fi ceva de făcut prin casă (să gătesc, să spăl, să fac curat), dar bucuria și libertatea simțită nu poate fi descrisă în cuvinte. De cele mai multe ori, banul ne conduce viața, apoi familiile și în final singuri ne îngrădim viața și fericirea. Și ne mirăm că apare regretul? Singuri ne facem rău, de parcă este o rușine să fii adult și să recunoști că faci ce vrei, când vrei. Nouă încă ne place „pupatul în fund” și tot timpul căutăm unul dispus să stea, iar dacă nu găsim am învățat să ne pupăm și singuri. Ne prefacem a fi niște victime și ne dăm loviți, doar ca să primim compasiune și să ne plângem de milă. Noi ne-am învățat să fim sclavi. De cele mai multe ori suntem sclavii propriei mentalități și regretul este o cușcă imaginară în care intrăm de bună voie pentru că nu știm să ne bucurăm de libertate.
     Am învățat să trăiesc pentru mine, căci este viața mea și nu m-am născut să trăiesc doar pentru a muncii sau pentru altcineva. Asta nu însemnă că nu pot avea o familie, doar că fiecare trebuie să aibă propriile bucurii în viață pe care să ni le-mpărtășim, să ni le încurajăm și să le susținem. Dacă mă face fericită o plimbare, ies și mă plimb. Dacă vreau să beau un pahar cu vin, am să îl beau fără să țin cont de oră sau de ce va spune lumea. Dacă astăzi vreau să stau într-un loc, rămân și dacă mâine vreau să plec, o fac fără să mă uit înapoi. Am dat zeci de șanse oamenilor care nu au meritat niciodată una și nu am făcut asta pentru că am fost proastă, ci pentru că am avut grijă de conștiința mea. Dacă ei au sau nu conștiință, nu e treaba mea. Vreau să trăiesc astăzi fără regrete, mâine nu știe nimeni dacă voi mai fi sau dacă voi mai putea....
      Și să vă mai spun ceva... În ultimul timp am ars aproape toată mâncarea pe care am gătit-o pentru că am uitat de ea pe foc, dar hohotele de râs în care m-am pierdut când simțeam miros de ars prin casă,  îmi vor rămâne în amintire mult timp. Și greșelile își au rostul lor.
   Oamenii ar trebui să se iubească cu sufletul pentru ceea ce au în adâncul lor, nu pentru felul cum arată sau pentru ceea ce fac.

Vinul și iubirea

      Lumea este plină de lucruri bune și mai puțin bune, de lucruri frumoase și mai puțin frumoase, dar din păcate le vedem doar pe cele rele și nu prea frumoase. Acestea ies în evidență cu o stridență care ne orbește, în vreme ce lucrurile bune și frumoase trec cu discreție neobservate prin sau pe lângă viețile noastre.

    Uităm să privim oamenii cu blândețe și îi tratăm ca pe niște inamici cu care ducem o  luptă continuă, pe care musai trebuie să o câștigăm. Uităm că în viață mai și pierzi, mai și lași de la tine, mai și uiți... Tot timpul am considerat că nu este bine să contorizezi faptele tale, căci la sfârșit, sigur ieși pe minus și nu e bine. Așa, dacă nu ții socoteala nu știi nici cât bine ai făcut, dar nici nu ai ranchiună pentru răul primit. Fii bun și generos, oferă și nu aștepta răsplată, dar nu uita niciodată binele primit și fii recunoscător pentru tot. Cred că lucrurile astea sunt valabile în toate relațiile, dar mai ales în dragoste. Acolo se duc, uneori, cele mai mari bătălii. Avem impresia, de cele mai multe ori, că dormim în pat cu inamicul; dar uităm că în piept ne bate tot o inimă, nu două sau trei, indiferent dacă suntem femei sau bărbați. Despre femei s-a tot spus cât sunt de puternice și este adevărat, dar ei? Poate că nu se pricep prea tare la cuvinte, nu ne ghicesc întotdeauna gândurile și din dorința de a ne face pe plac de cele mai multe ori greșesc, dar asta nu însemnă că nu le pasă. Ei nu pun la suflet toate vorbele noastre, în vreme ce femeia nu  uită nimic și asta îi face să fie chiar mai buni decât noi. Hai să fim sinceri,  femeia nu uită și nu iartă nimic! Pe cât de bune putem fi, pe atât de rele devenim, iar ei ne admiră răutatea diabolică la care nu pot ajunge și ne trec cu vederea multe, tocmai pentru că ne iubesc și nu se pun la mintea noastră.

    Nu știu cum sunt alții, dar eu recunosc faptul că amândoi am făcut greșeli. Din orgoliu, din neștiință sau din cauza unor concepții greșite am început o luptă pentru supremație, care nu era necesară. Târziu am înțeles că lupta nu se dă între noi și că fără să vrem ne-am rănit reciproc. A fost nevoie de timp să înțelegem că răul suprem nu este bărbatul, dar nici femeia. Suntem la fel de fragili, dar ne manifestăm diferit.

      Am înțeles că și bărbații au sentimente, suferă și chiar plâng, uneori. Și ei au temeri, neputințe, dorințe. Dincolo de aspectul dur afișat și ei sunt oameni cu nevoi, împliniri și dezamăgiri. Nu sunt mai greu de rănit, nu sunt zei și nici invincibili. Chipul puternic de bărbat ascunde un băiețel care are aceleași frământări, dureri, vise. Chiar și un bărbat tânjește după îmbrățișări și vorbe de alint, poate chiar un pic mai tare decât o femeie, doar că nu o spune. Iar noi, în adâncuri suntem doar niște fetițe care tânjesc după iubire și au nevoie de brațe puternice să le protejeze, să le apere. Suntem unice în felul nostru, dar să nu îi nedreptățim pe bărbați, căci oricât am vrea să ne batem cu pumnul în piept că suntem mari și tari, fără ei nu am putea, cum nici ei fără noi. Doar împreună putem fi un întreg și printr-o completare reciprocă vom reuși să atingem culmile cele mai înalte ale împlinirii sufletești.

     Despre iubire s-a tot scris  și o să se tot scrie. Iubirea stă la baza dezvoltării armonioase a unui individ. Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să iubim, dar să iubim sincer și din tot sufletul. Iubirea trebuie să stea pe buzele noastre și să ne încălzească inimile înăsprite de vremurile în care trăim.

      Nu-i așa că pare simplu?  Chiar este și nu știu de ce să ne complicăm viețile cu replici de genul „cât de mult mă iubești?”, „da, de ce mă iubești?”, „te iubesc dacă...”

      Nu vreau să iubesc „pentru că”, ci doar să iubesc. Iubirea este iubire, nu ar trebui să aibă o măsură și nici criterii de aplicare. Cred cu tărie că atunci când iubești o faci pur și simplu, nu pentru ceva anume. Iubești și gata!

      Cred că toți avem nevoie de iubire, de atingeri tandre, de sărutări fierbinți, de priviri calde.  Avem nevoie de iubire sinceră și necondiționată, dar mai ales nelimitată de nimeni și nimic. Nu este un robinet pe care îl poți închide sau deschide când vrei. Totul se învârte armonios când avem sufletul plin de iubire. Să ne iubim pe noi, să ne iubim aproapele, să iubim simplu, să iubim frumos.

       Pentru mine iubirea înseamnă în primul rând respect, încredere, cunoaștere și răbdare. Iubirea nu se rezumă la ceea ce vreau, ci la ceea ce ofer. Iubirea nu e definită de momentele bune, cât de felul cum depășim momentele mai puțin bune. Poate nu toate problemele pleacă de la noi, dar de noi depinde cum reacționăm, cum le gestionăm. Relațiile sunt simple sau complicate, dar este nevoie de timp pentru iubirea aceea profundă când te uiți în ochii lui și vă înțelegeți fără să fie nevoie de cuvinte. Iubirile adevărate nu se nasc peste noapte, doar timpul dă profunzime iubirii, sudează și apropie, consolidează și vindecă.

       Da, cunoști o persoană, ești atrasă de ea, o placi maxim, dar nu o cunoști. Nu ai cum să cunoști o persoana dacă nu petreci timp cu ea. Uneori nici pe tine nu te cunoști și ai nevoie de timp să te descoperi. Poți să stai o viață alături de un om și să nu îl cunoști. Suntem orbi și surzi, iar când ni se ia vălul de ochi, nici noi nu ne înțelegem deciziile. Nu sta într-o relație în care vă distrugeți amândoi, dar nici nu pleca la primele ploi. De cele mai multe ori avem așteptări de la alții, dar nu înțelegem că totul începe cu noi. Trebuie să fii capabil să te iubești pe tine, să te înțelegi, să ai răbdare și să te ierți ca să poți face toate astea și cu cel de lângă tine. Iubirea nu doare și nu trebuie să fie o povară. Dincolo de orice definiție și mai presus de cuvinte, iubirea se simte, se trăiește.

      Nu tot ce funcționează la cineva, merge la oricine. Nu sunt reguli scrise și nu sunt toate femeile ca mine, cum nici bărbații nu sunt la fel. Trebuie să ne căutăm singuri drumul spre fericire și să ne scriem propria poveste de iubire. Să știi că nu există om perfect, dreptatea este întotdeauna la mijloc și doar iubirea împletită cu multă toleranță va duce la povești de dragoste nemuritoare. În final, iubirea adevărată înseamnă să accepți persoana de lângă tine așa cum este ea, nu să o schimbi așa cum crezi că ai vrea tu să fie, iar asta să te mulțumească.

      Iubirea nu este o rușine, un handicap, o competiție. Iubirea de multe ori, în viața reală, nu este ca în cărți. Nu este un prinț care vine călare pe un cal alb și brațe de flori îți aruncă la picioare. El este un om cu trăiri, cu vise și frici, cu calități și defecte care nu iubește așa cum tu vrei sau te aștepți, ci așa cum poate, cum știe el mai bine. Dar, stai liniștită, nici tu nu ești prințesa din povești. 

Iubirea este o poveste frumoasă țesută cu migală, afecțiune și răbdare de doi oameni care se acceptă așa cum sunt mergând pe drum și privind în aceiași direcție.

Iubirea este precum vinul, nu credeți?

     Iată ce spun experții:  „Vinul este un organism viu cu o durată de viață și are nevoie de o anumită atenție, grijă și respect, iar el, în schimb, te va încânta cu lumea sa fascinantă. Vinul tânăr este mereu mai plin, expresiv, mai intens la culoare și gust și poate avea un anumit potențial de învechire.

Un vin matur, în dependență de soi, trecut de o anumită vârstă pare mai potolit în gust și culoare, devine echilibrat, plăcut și delicat cu papilele gustative. Vinul vechi este nu numai prețios, ci și sensibil. Trebuie doar să fim atenți și să reținem că vinurile vechi nu strigă, ci șoptesc. Depinde de fiecare din noi cât de mult suntem dispuși să înclinăm urechea către ele.” 

(sursa: https://vinuri-vechi.ro, https://vinlavin.ro/cat-de-bun-e-un-vin-vechi, https://vinul.ro/ )

Când anormalul devine „normal”

     Am trecut de patruzeci de ani și tot nu am reușit să înțeleg oamenii. În naivitatea mea am crezut că atunci când tu nu ai treabă cu unii oameni, nici ei nu vor avea treabă cu tine. Greșit! Încă o dată în plus mi s-a demonstrat că dacă ești bun, ești și prost. Oricât de bine ți-ai face munca și oricât de mult bun simț ai avea, societatea va percepe atitudinea ta reținută ca pe o sfidare prin faptul că insiști să te ții departe de gloată și asta îi va face pe oameni să te trateze ca pe un ciudat. La noi, din păcate și cu tristețe o spun, încă se poartă nesimțirea, prostia, fudulia, tupeul, lenea și lipsa bunul simț. Nu contează domeniul de activitate, oamenii sunt la fel, diferă doar modul de exprimare. Pe unii, încă îi mai arde grija de „capra vecinului”, ce și de ce face ea. O văd peste gard că este grasă și frumoasă, dar niciodată nu se gândesc câtă muncă a trebuit să depună vecinul ca să-și crească capra.
Oameni buni, nu vă mai uitați în curtea altuia și încercați să vă cultivați în propria viață dorințele, visele, fanteziile proprii, chiar dacă este mai ușor să pizmuim și să judecăm. Cred că ceea ce sădim, aia culegem. Dacă sădim indiferență și nepăsare, cum am putea să culegem frumusețe și afecțiune? Privită din exterior pare frumoasă „grădina”, însă doar acela care a muncit știe cât de migălos poate fie și că până la cules... este cale lungă.

   Dincolo de mizeria din propria viață, oamenii sunt tot mai preocupați de gunoiul din viețile altora. În permanență se cufundă în probleme, reale sau imaginare (de cele mai multe ori) și dacă la ei nu mai găsesc nimic de terfelit, scormonesc în viețile altora. Oamenii au uitat să fie recunoscători pentru ceea ce au și trăiesc din inerție plângându-se, fără să vadă frumusețea vieții și insistând să o transforme în ceva murdar. Și-au făcut un obicei din a te pocni verbal, de cele mai multe ori fără motiv și chiar în mod repetat. O fac inconștient sau doar pentru a-și alina niște frustrări și neîmpliniri personale venite din neputința de face ceva, de a înțelege sau de a depăși anumite situații.

   Nu înțeleg de unde atâta nefericire! Văd oameni cu un salariu bunicel, dar care se vaită în continuu că nu au bani. Văd oameni leneși care se vaită cât este de grea munca. Nu fac nimic, doar așteaptă să treacă timpul și leafa vine... Văd oameni nemulțumiți de locul de muncă, dar insistă să meargă de niște ani în același loc. Văd oameni care merg la biserică și își spun „credincioși”, dar ce le iese pe gură... Văd oameni care te înjosesc, dar inconștienți fiind că singuri se înjosesc prin micimea caracterului lor, căci doar un prost ar putea să îți spună cât ești de prost, nu? Doar un incult al putea să catalogheze o vânzătoare ca fiind „fără prea multă carte”, în condițiile în care avem un prim ministru cu care „ne mândrim”, nu? Mai reflectă studiile realitatea? Te face o diplomă mai educat?
   Văd oameni nefericiți, adânciți în niște căsnicii pe care singuri le-au acceptat, de parcă îi obligă cineva să stea legați de persoane cu care nu se mai potrivesc. Văd oameni care își zâmbesc în față atât de frumos, dar când se întorc cu spatele, nu au o vorbă bună unii pentru alții. Văd oameni pentru care nu contează cât de frumos le vorbești, nu au ochi să vadă și urechi să audă. Văd oameni plecați afară pentru o viață mai bună, dar insistă să trăiască în aceiași mizerie pe care au luat-o cu ei. Văd tot mai mulți oameni care nu mai știu ce este bunătatea și s-au transformat în oameni triști, irascibili, răi, plini de ură, cu sufletul întunecat. Văd oameni care se vaită, doar pentru a avea ceva de spus.
Nu pot să nu mă întreb, oare de unde atâta nefericire și răutate? Să nu îi mai judecăm atât de mult străini că sunt reci și duri cu noi atâta timp cât oamenii te tratează ca pe un gunoi în țara ta, indiferent de modul în care interacționează cu tine. Afară fug de români, dar în țara mea unde să mă duc? La noi toată lumea suferă de șefie. Se găsește câte unul chiar și pe coada de la mătură să se simtă șef. Anormalul a devenit atât de general, încât stai și te întrebi dacă nu cumva tu ești problema. Cine mai știe cum și ce este normal?
Poate că tocmai aceasta este problema oamenilor, că nu au limite și se terfelesc ca mai apoi să-și zâmbească și să considere că sunt prieteni, că așa este normal. Pe mine mă rănește nesimțirea, răutatea și indiferența oamenilor din jur. Prefer să fiu singură, decât în companii nepotrivite. Am învățat să-mi înghit nodul din gât, să ridic capul și să merg mai departe, chiar dacă asta mă face un om arogant în viziunea celor care stau să mă judece. Nu mă interesează dramele personale ale nimănui, dar nici nu simt nevoia să mă expun, doar de dragul conversației. Nu pot schimba oamenii. Cred cu tărie că singuri ne alegem drumul în viață prin deciziile pe care le luăm. Putem pășii pe urmele altuia, dar greutatea pașilor ne aparține.
Nu mă plâng, nu mă vait, dar nici nu pot să mă mint singură și refuz să mă complac. În general, cu oamenii nu ai multe opțiuni. Poți să fii ca ei și să te accepte (poate), sau să fii diferit și să fii exclus. Refuz să mă schimb, chiar dacă sunt oameni care nu pot trăi în armonie și reușesc să te facă din om neom, cu răutatea și insistența lor.
Poate că am devenit un om dificil în ochii unora, dar important este că eu sunt împăcată cu mine și mi-am găsit echilibrul în viață. Insist să zâmbesc și am o vorbă bună pentru orice străin, chiar dacă de multe ori amabilitatea mea este înțeleasă greșit și nu sunt răsplătită mereu cu același respect. Mi se pare normal să ai și să oferi intimitate oamenilor. Cum, de altfel, nu mi se pare normal să ne aducem viețile intime la locul de muncă. Cred că ceea ce este intim, trebuie să rămână intim conform definiției, nu?
   Da, recunosc faptul că sunt vinovată pentru toate aceste idei și principii, ce nu cred că au legătură cu naționalitatea. Cu toate astea, nu uit că sunt româncă și nu o neg, indiferent unde mă poartă pașii. Îmi port în suflet credința și nu-mi uit tradițiile, dar asta nu însemnă că lângă obiceiurile noastre nu pot sta și ale lor.
   Ce înseamnă pentru mine străinătatea? Străinătatea înseamnă acceptarea faptului că am găsit ceea ce căutam departe de țara mea. Străinătatea înseamnă recunoștință pentru țara care m-a adoptat, respect pentru legile și tradițiile lor, cât și acceptarea acestora. Asta nu înseamnă că sunt eu pretențioasă sau că țara mea este săracă. Avem o țară tare frumoasă, cu multe posibilități de dezvoltare, dar oamenii sunt din ce în ce mai murdari și traiul în ea este departe de a fi decent. Asemeni buruienilor care cresc invadând totul în jur, așa au făcut și aceștia, în preajma lor nu mai ai aer, te ofilești. Nu dau vina pe țară pentru ceea ce fac oamenii, dar nici nu pot să mă prefac că mi-este de ajuns frumusețea țării. Nu mă pot hrăni cu peisaje, așa cum nici poeții nu se pot hrăni cu poezia lor.
Știu că mă necăjesc pentru lucruri pe care nu le pot schimba, dar vreau să existe măcar speranța că va fi mai bine... cândva. Deși mai sunt oameni lipsiți de măști și cu sufletul curat, din păcate sunt prea puțini. Nu prea am mai văzut oameni fericiți, senini, mulțumiți, recunoscători, cu zâmbetul pe buze. Totul este acoperit cu o crustă de nefericire și cu greu ajungi la sufletul oamenilor. Știți oamenii aceia plini de vibrații pozitive cu care să-ți fie drag să interacționezi? Ei bine, s-au ascuns în spatele unui chip posac, îmbătrânit, gârbovit de poveri și trăiesc însingurați.
    Da, mai sunt oameni de bună calitate, oameni buni și cu credință în suflet, oameni cu mult bun simț, oameni cu educație aleasă și generoși. Mai sunt oameni cu care pierzi noțiunea timpului în discuții extraordinare, oameni care nu și-au pierdut luciditatea și strălucirea interioară. Da, mai sunt, dar îți zâmbesc cu amărăciune. Nici viața lor nu a fost ușoară, dar își duc în tăcere durerile. De cele mai multe ori sunt marginalizați tocmai pentru că au ales să nu iasă în evidență și își duc viața într-un mod cât mai discret. În vreme ce prostia și răutatea urlă în gura mare atrăgând atenția, oamenii deosebiți trec tăcuți pe lângă noi. Nu am răbdare să-i ascult pe proști și toleranța mea la răutate a devenit zero, așa că m-am autoeducat să nu văd și să nu aud tot ce urlă, dar sunt interesată de șoapte... 

  Ar fi bine să fim mai atenți și să nu generalizăm catalogând. Dacă am fi un pic mai tăcuți și am vedea cu sufletul, atunci nu am mai judeca după aparențe. Așa cum tu citești, poate, la fel citește și cerșetorul de pe bancă, dar diferența o face cartea pe care o deschizi, nu?