Lopata

     Da, astăzi am să scriu despre lopată. Mai știe cineva cum arată?  Și dacă vă arăt poza ei, oare câți o vor recunoaște?
     Cu mulți ani în urmă, aceasta nu era o simplă unealtă, ci o adevărată formă de socializare. Pe vremea aceea nu aveam calculatoare, internet, telefoane performante și nu auzisem de Facebook, așa că, nu se împărtășeau opiniile virtual, ci prin viu grai.  Ieșitul la zăpadă sau la curățenie în fața blocului era o cale prin care se făceau cunoscute „noutățile” și o formă de „a duce vorba”, dar era și o metodă de a lega prietenii adevărate.
      Chiar dacă nu erau toți proprietari, ieșeau în aceiași măsură afară și împreună dădeau zăpada din jurul blocului. Se salutau respectuos și socializau râzând zgomotos, acoperind hârjâitul lopeților de pe asfalt. Uneori se încălzeau cu o sticlă de tărie, fără să își facă griji că nu au pahare, fericiți că sunt feriți de ochii nevestelor cicălitoare și lungind momentul cât mai mult. Asta nu îi făcea bețivi.
      Să nu mă înțelegeți greșit, bârfa și răutățile au existat întotdeauna, dar parcă mai era ceva în plus, era omenie. Nu știu dacă era vorba doar despre simțul civic sau frica de sistem, dar oamenii erau altfel. Erau mai responsabili, respectuoși și cu bun simț.
     Nici pe atunci nu se suporta „Popescu de la cinci” cu „Ionescu de la trei” și nevestele erau afurisite și cicălitoare, dar... Dar, exista acest „dar” unde totul avea o limită. Toate blocurile aveau poteci făcute printre mormane de zăpadă, nu doar într-un anumit cartier sau sector. Astăzi este mai simplu să dăm vina pe primar, pe primărie, pe oricine, decât să punem mâna pe lopată.
      Pe vremea când ieșeau toți la curățenie, ne cunoșteam toți vecinii din bloc, chiar de pe stradă și ne salutam reciproc. Astăzi nu mai știm cine stă la ușa alăturată sau ne prefacem că nu ne știm. Acum toți sunt proprietari, niște străini care te sfidează cu o privire arogantă aruncată de sus, cărora nu le ajungi la nas.
      Cred că dacă ar exista o aplicație care să dea zăpada singură, să adune frunzele, să curețe mizeriile după noi, probabil am fi campioni la câți „gospodari” s-ar găsi, dar cum nu există încă, realitatea este tristă.
       Nu știu cum este la voi în cartier, oraș, sat, dar la mine colcăie de nesimțire. Da, ați citit bine!
       Nu este prima dată când simt asta, o văd și o trăiesc pe pielea mea. Nu mai există bun simț, respect și nu are rost să mai aduc vorba despre simțul civic...
       Toată lumea se plânge, toți comentează și urlă ca din gură de șarpe de viața asta din România, dar nimeni nu face nimic, nici măcar un minim de bun simț.
        A nins și nu este prima dată când ninge. Eu astăzi am făcut mișcare, ceea ce înseamnă sănătate curată. Niciodată nu a ieșit nici un vecin din blocul de lângă mine la dat zăpada, indiferent în ce zi a săptămânii a nins. Până la urmă nu contează dacă vorbim despre zăpadă sau frunze, nesimțirea este la fel, indiferent de anotimp. Nu am așteptări de la alții și nu mă interesează ce fac și ce nu fac, dar știți ce mă deranjează? Mă deranjează nesimțirea. Mă deranjează că în mijlocul străzii și de cele mai multe ori fix în poarta mea mă trezesc cu un mare rahat de câine. Mă, da cât de nesimțit să fii? Adică...și dacă aș ieși în momentul acela pe ușă cum am proceda? Ar trebui să te aștept să ți se ușureze animalul și poate să-mi cer scuze că te-am deranjat? Sau poate ar trebui să fiu fericită că ți-ai lăsat „norocul” la mine în poartă? Căci da, am descoperit câțiva rahați ascunși sub zăpada albă, lăsați în stradă de animalele care au ieșit să-și plimbe câinii. 

M-am întrebat cât de josnici pot fi oamenii.  Apoi am aflat că se poate și mai rău. Sunt și oameni care îți fac ei curat aruncând gunoiul la tine pe  sau peste gard. La fel fac și cu zăpada.  
       Nu aștept să vină cineva și să îmi facă curat în fața casei, dar dacă fiecare ar avea un minim de bun simț, probabil viața ar fi mai frumoasă, mai ușoară și poate mai bună.   
      Am dat  zăpada din fața casei mele și am făcut o potecuță de jur împrejurul curții pentru că am considerat că așa este normal, ca fiecare să își facă măcar în dreptul lui, în dreptul mașinii, scării de bloc, etc... Se uită din casele lor la tine, merg pe poteca făcută de tine fiind singura cale de acces dintre blocul lor și buticul din colț, dar fac comentarii de genul: „În sfârșit mai merg și eu pe asfalt” sau „ Da, acuma dai tot trotuarul?” Nu, nu dau tot trotuarul, nu dau toată strada, dar un minim cred că fiecare ar trebui să îl facă.
”Da, ce noroc ai! Tu vii numai când ninge?” Nu, nu vin doar când ninge, dar îmi place să fiu discretă cu viața mea și nu simt o nevoie acută de a ieși în evidență, doar pentru a-ți satisface ție curiozitatea.
      Off, Doamne ce dor îmi este de timpurile când sâmbăta sau duminica, toți ieșeau afară și făceau curățenie în grădina blocului și pe trotuarul din jurul lui. Ce dor îmi este de timpurile când toate leprele ieșeau la muncă, chiar dacă o făceau doar de frică.
      Ce dor îmi este de timpurile când nu era atât de mult tupeu și atâta nesimțire. Nu îmi este teamă să recunosc, dar îmi este tare dor și dacă asta mă face „comunistă”, atunci înseamnă că așa oi fi. Însă cu siguranță asta nu este „democrație”...
Poate nu aveam Facebook, Instagram, WhatsApp, dar aveam copilărie. Ieșeam afară la zăpadă și ne băteam cu bulgări, uzi fleașcă până la piele sau mai bine zis până la izmene, căci toți aveam, nu? Aveam mucii înghețați la nas, dar eram fericiți cum ne străduiam să facem oameni de zăpadă și construiam prietenii adevărate.
       Virtual foarte multă lume mă cunoaște, dar fizic mă simt cam singură.