Cine sunt eu?

      Cine sunt eu? Aceasta este o întrebare care  îmi vine în minte, mereu și mereu. Este o întrebare cu multe frământări interioare. Cine sunt eu și de ce vorbesc despre ceea ce simt? Părerea mea contează? De unde știu eu cum este mai bine? Cine sunt eu și de unde atâta încredere? Dar oare, are importanță cine sunt eu? 

      Chiar dacă la baza noastră toți suntem oameni (ceea ce ne face egali), felul cum înțelegem și cum alegem să trăim viața ne diferențiază. Avem doar o viață și este la fel de fragilă pentru toți. Stau și mă întreb, de unde le vine unora superioritatea? Nu este nici unul dintre noi mai cu moț decât celălalt. Toți am venit în același mod pe lume și vom pleca la fel, doar experiențele ne deosebesc. Din acest punct de vedere, nu cred că sunt doi oameni la fel, dar asta nu ne determină gradul de superioritate, ci de maturitate. Poți să ai 80 de ani și să nu fi înțeles nimic din profunzimea vieții, din esența ei. Și așa ajungem la acele citate celebre ce ne spun că vârsta este doar un număr. Suntem făcuți din același aluat, doar că dospim diferit. Suntem la fel și totuși diferiți. Gândim diferit. Vedem diferit. Simțim diferit. Visăm diferit. Trăim diferit. Facem alegeri diferite cu același rezultat sau aceleași alegeri unde rezultatul poate să difere. Ciudat, nu?

      Sunt un om simplu și-n pieptul meu bate o inimă plină de vise, bucurii și tristeți. Oare, nu toți suntem la fel? Avem doar o inimă, nu două sau trei. Diferența constă în faptul că unii au o inimă mare, în care au reușit să adune bunătate, înțelegere, iertare, încredere, mărinimie și alții o au mică de tot. La aceștia din urmă orgoliul, invidia, egoismul, indiferența nu mai lasă loc de nimic altceva și inima lor a împietrit așa.
      Fericirea este la fel, dar o înțelegem diferit. Pentru unii oameni fericirea vine din lucruri simple, în vreme ce alții aleargă mereu după himere.
      Lacrimile sunt la fel, dar suferința fiecăruia se manifestă altfel.
      Bătrânețea este la fel, dar o trăim și o simțim diferit.

      Copiii sunt la fel. Oare nu toți am fost copii? Un copil care s-a jucat în nisip și a alergat desculț prin iarbă. Un copil cu genunchii juliți alergând prin ploaia caldă de vară. Nu s-a născut nimeni direct adult și toți am trecut prin copilărie, dar felul cum și-a pus amprenta asupra noastră timpul, este diferit. Toți avem de spus o poveste, însă conținutul variază de la individ la individ. 

      Așa că stau și mă întreb, cine sunt eu? Cine ești tu? Uneori nici eu nu mai știu... Pare a fi destul de simplu și totuși complicat. Suntem niște străini. Avem pretenții unii de la alții, dar oferim atât de puțin. Credem că povestea noastră este importantă, dar este doar o poveste între atâtea alte povești.
      Oare tu nu te-ai simțit niciodată pierdut? Nu te-ai simțit singur și neînțeles? Nu ai simțit că nu știi în ce direcție să o iei? Nu ai simțit că nu ești în stare de nimic și nimeni nu crede în tine? Oare tu nu ai simțit nevoia să te strângă cineva în brațe și să îți spună că totul va fi bine? Oare tu nu ai tânjit după iubire? Oare ție nu ți s-a părut nedreaptă viața? Oare tu nu te-ai întrebat cine ești?
       Nu am fost încurajată să am aspirații mărețe și atunci când am îndrăznit, cei mai mulți mi-au râs în față: „Cine, tu?”

       Nu mi-a spus nimeni că sunt specială, că toate ușile îmi sunt deschise și pot fi cine vreau eu să fiu. Nici eu nu mi-am imaginat și nu am îndrăznit să mă gândesc, să visez cu ochii deschiși.
Nu m-a învățat nimeni să mă cunosc și cum să am încredere în mine. M-am mulțumit cu puțin și chiar am vrut să renunț uneori, lăsându-mă să trăiesc din inerție. De multe ori m-am mințit singură că asta este viața, dar am greșit. Oare nu toți greșim uneori sau la un moment dat?

     Privind în urmă, văd multă suferință inutilă venită din sentimentul de nesiguranță și singurătate.
Am crezut că am nevoie de cineva să-mi spună cine sunt eu și să-mi îndrume pașii. Am crezut că alții știu mai bine decât mine și că am nevoie de acordul lor. Dacă eu nu fac rău nimănui, am crezut că așa suntem toți concepuți, căci suntem oameni, nu? Am crezut că trebuie să-i mulțumesc pe toți din jurul meu, ceea ce nu am reușit mereu.
     Offf, am primit atâtea lecții gratuite de la oameni și de la viață... Pe unele le-am depășit și pe altele nu, dar am învățat să le accept și să trăiesc cu ele. Uneori și răul este necesar. Mult timp m-am simțit neînțeleasă și am simțit cum singurătatea își înfige colții ascuțiți în inima mea, dar am învățat să mă înțeleg cu ea. Am crezut că este un defect, o boală și am fugit de ea. Am alergat mereu după cineva și am fugit de mine, dar am greșit! Nu am nevoie de confirmarea nimănui pentru ceea ce fac. Eu mă cunosc cel mai bine și nu a fost ușor să ating armonia interioară. Știu că pot fi cine vreau eu să fiu și pot face tot ceea ce vreau eu să fac. Sunt un om puternic, cald și frumos, cu calități și defecte, dar cu o voință de fier.
       Avem nevoie de oameni în jurul nostru și îmi face plăcere să vorbesc cu ei, dar am învățat să îi selectez și să nu îi urmez orbește. Doar în mine am atâta încredere. Încă mai caut răspunsuri la întrebări nerostite, dar am căpătat stabilitate și echilibru. Chiar dacă mai apar îndoieli și umbre, nu mai sunt așa de ușor de rănit și știu că niciodată nu este prea târziu să înveți, să o iei de la capăt, să ierți, să iubești. Și dacă eu pot, atunci orice poate. Dacă eu sunt un om deosebit și tu ești, dar trebuie să crezi în tine. Trebuie să vezi frumusețea din interiorul tău, să o cultivi și să o crești ca pe bunul tău cel mai de preț. Este ceva ce nimeni nu îți poate da, dar nici nu îți poate lua.
     Gândim prea mult și simțim prea puțin sau gândim prea puțin și simțim prea mult? Unde este echilibrul și cum îl găsim? Răspunsul se află în noi, căci în adâncuri suntem la fel, dar la suprafață ies rezolvări și necesități diferite.
Suntem oameni și ar trebui să fim la fel de buni și frumoși, dar deciziile pe care le luăm și felul cum acționăm ne fac să fim diferiți și nu întotdeauna într-un mod plăcut.
     Așadar, cine sunt eu? Sunt un om minunat, unic în felul meu și în același timp, bizar de comun.

Avem nevoie de oameni

       Nu aduci primăvara cu o floare, dar faci sufletul să lumineze cu un zâmbet. Poate părea ceva scris din cărți, dar un zâmbet sincer are puteri nebănuite.
      De sărbători mă uitam prin magazine la oameni și cei mai mulți erau grăbiți, nervoși, irascibili, triști. În acest zumzet am zărit un coș plin cu decorațiuni de Crăciun (care de care mai drăguțe) și fără să vreau am început să zâmbesc. Era o pată de culoare într-o lume gri. Curioasă fiind, am ridicat capul căutând cu privirea stăpânul acestui căruț și am zărit o doamnă care mă privea cu interes, parcă
așteptând să vadă reacția mea. Când privirile ni s-au întâlnit, a înflorit și pe chipul dânsei un zâmbet timid. Părea ușor rușinată, dar și încântată de admirația mea, ceva de genul „știu că este cam mult, dar nu m-am putut abține”. Este simplu cum un zâmbet dă naștere unui alt zâmbet. În marea aceea de oameni grăbiți a fost ceva intim, dar plăcut între doi necunoscuți.
      Un zâmbet sincer ne face mai luminoși, mai buni, mai frumoși și nimeni nu ar trebui să fie atât de sărac încât să nu-l poată oferi din când în când. Nu te costă bani și pentru tine nu valorează cine știe ce, dar pentru altcineva poate însemna atât de mult. La momentul potrivit, poate însemna speranța că mâine va fi mai bine sau alinarea că nu ești singur pe această lume și că mai sunt oameni cărora le pasă. Gesturile simple, făcute fără dorința de a fi răsplătite, îți aduc bogăție sufletească și fericire pură.  Uneori, un simplu gest ce poate părea banal are puterea de a da naștere unei prietenii adevărate, fără să fie nevoie de multe cuvinte. Spun „uneori” pentru că, de multe ori aceste gesturi trec neobservate.
      Din păcate, nici societatea în care trăim nu ne ajută să ne dezvoltăm frumos și contribuie foarte mult la degradarea și dezbinarea noastră. Oamenii au devenit prea suspicioși, închiși, ascunși, reci. Dacă un necunoscut mă salută, chiar și eu mă încrunt și mă întreb de ce o face. Vine ca un reflex, „cine este și ce vrea de la mine?”  Și reciproca este valabilă. Nu pot să dăruiesc unui necunoscut un zâmbet, fără să mă gândesc că gestul meu va fi greșit interpretat.
      Suntem tot mai nemulțumiți de ceva sau cineva și uităm să fim recunoscători. Dacă stai să te gândești, suntem niște risipitori. Risipim mâncare, energie, sentimente, timp. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată zâmbi, dar este mai ușor să ignori, să eviți și să cauți scuze de genul „nu am bani”, „nu am timp”, „nu pot”, „nu este problema mea”...
     Fiecare zi este o luptă și suntem tot mai preocupați de propria persoană. Totul de rezumă doar la acest „eu” plin de egoism și invidie, încât uităm să ascultăm povestea din spatele chipului pe care îl privim. Suntem oameni și viața este atât de fragilă, iar noi o irosim pe lucruri inutile. Așadar, să învățăm să ascultăm, să ne depășim, să ne detașăm de probleme, să evoluăm. Să nu uităm că există „noi” și este mult mai puternic.
       Știu că din vorbe pare atât de ușor, dar nu este. Lucrurile triste și dure ce ni se întâmplă ne împietresc inima și ne golește sufletul. Să nu ne lăsăm pierduți în deznădejde pentru că ne îmbolnăvim sufletele și apoi, treptat, murim și noi. 
     Nu putem să trăim singuri, avem nevoie de oameni în jurul nostru. Avem nevoie de oameni buni, generoși și calzi pentru a tinde spre mai bine prin puterea exemplului. Oamenii buni știu că atunci când sufletul este îngrijit și tratat cu blândețe, el va emana căldură. Sufletul este o flacără vie care arde în adâncul nostru, dar dacă nu o întreținem și nu o protejăm, ea se stinge treptat. Cu o mână este destul de greu să aperi o flacără de vânt și ploi, dar două, trei, patru mâini pot face asta mai bine, nu? O singură flacără este foarte fragilă în bătaia vântului, pe când un foc sănătos arde totul în calea lui.
     Oamenii au o forță interioară foarte mare, dar nu sunt conștienți de ea. Așa cum putem să facem bine, putem face și rău.  Știu că de cele mai multe ori doare întâlnirea cu ei, dar în viață sunt necesari chiar și oamenii răi, egoiști și proști. Pare nedrept, dar aceștia ne servesc cele mai importante lecții, chiar dacă ne lasă urme adânci. 
      Totul în viață ține de noi și de alegerile pe care le facem. Trebuie să fim conștienți că fiecare decizie are și consecințe, iar când rezultatul nu ne este pe plac trebuie să încetăm cu „Doamne, de ce eu ”.
      De exemplu, atunci când avem o problemă, cu cât vorbim mai mult despre ea, cu atât mai mult ne cufundăm în depresie, tristețe, nefericire sau, pur și simplu, vedem cum își pierde din importanță și pălește gravitatea ei. Depinde de tine cum o privești și de calitatea oamenilor cu care te înconjori. Unii vor pune paie pe foc făcându-te să te simți neputincios, alții te vor face să simți că ai aripi și poți să depășești orice obstacol. La fel este și cu singurătatea. Avem nevoie de momente de singurătate pentru a medita și a ne găsi echilibrul, dar atunci când ne pierdem în ea devine apăsătoare, doare.
       De la oamenii din jurul nostru vom avea întotdeauna ceva de învățat. Ei sunt un bun exemplu de „așa e bine” și „așa nu”, dar de noi depinde cum îi cernem, cum ne dorim să fim. Este bine să nu repetăm greșelile altora și să ne înconjurăm de oameni pozitivi. Fiecare experiență (bună sau rea) este o lecție și datorită acestor lecții putem fi mai buni. Bunătatea nu se măsoară în banii din bancă și proprietățile pe care le deții, ci în mulțumirea și frumusețea sufletului. Aș vrea să pot face ceva, să schimb mentalități, să ajut oamenii, să șterg o lacrimă, să spun o vorbă bună, să ascult un necaz, să sprijin, să țin de mână... Chiar dacă sunt conștientă că oamenii te rănesc, mai devreme sau mai târziu, eu știu că am făcut tot ce am putut și încă mai cred că binele învinge.
    Avem nevoie de oameni și îi putem folosi ca exemplu sau ca scuză. Putem spune că suntem cu adevărat săraci abia atunci când dincolo de poarta sufletului nu-i nimic. Degeaba ne împodobim casa și chipul, golul din noi nu poate fi ascuns și sufletul se micșorează din ce în ce mai mult. Cred că de aceea oamenii răi au sufletele atât de mici.
Nu te chinui să-ți faci porți frumoase dacă în spatele lor sunt doar ziduri goale. Goliciunea interioară nu o poți ascunde, căci și un orb ar „vedea-o”.
Fii bun și sădește o floare, căci buruienile cresc oriunde, indiferent de sol.
Avem nevoie de oameni, avem de nevoie de noi. Avem nevoie de soare, dar și de ploi...

Lopata

     Da, astăzi am să scriu despre lopată. Mai știe cineva cum arată?  Și dacă vă arăt poza ei, oare câți o vor recunoaște?
     Cu mulți ani în urmă, aceasta nu era o simplă unealtă, ci o adevărată formă de socializare. Pe vremea aceea nu aveam calculatoare, internet, telefoane performante și nu auzisem de Facebook, așa că, nu se împărtășeau opiniile virtual, ci prin viu grai.  Ieșitul la zăpadă sau la curățenie în fața blocului era o cale prin care se făceau cunoscute „noutățile” și o formă de „a duce vorba”, dar era și o metodă de a lega prietenii adevărate.
      Chiar dacă nu erau toți proprietari, ieșeau în aceiași măsură afară și împreună dădeau zăpada din jurul blocului. Se salutau respectuos și socializau râzând zgomotos, acoperind hârjâitul lopeților de pe asfalt. Uneori se încălzeau cu o sticlă de tărie, fără să își facă griji că nu au pahare, fericiți că sunt feriți de ochii nevestelor cicălitoare și lungind momentul cât mai mult. Asta nu îi făcea bețivi.
      Să nu mă înțelegeți greșit, bârfa și răutățile au existat întotdeauna, dar parcă mai era ceva în plus, era omenie. Nu știu dacă era vorba doar despre simțul civic sau frica de sistem, dar oamenii erau altfel. Erau mai responsabili, respectuoși și cu bun simț.
     Nici pe atunci nu se suporta „Popescu de la cinci” cu „Ionescu de la trei” și nevestele erau afurisite și cicălitoare, dar... Dar, exista acest „dar” unde totul avea o limită. Toate blocurile aveau poteci făcute printre mormane de zăpadă, nu doar într-un anumit cartier sau sector. Astăzi este mai simplu să dăm vina pe primar, pe primărie, pe oricine, decât să punem mâna pe lopată.
      Pe vremea când ieșeau toți la curățenie, ne cunoșteam toți vecinii din bloc, chiar de pe stradă și ne salutam reciproc. Astăzi nu mai știm cine stă la ușa alăturată sau ne prefacem că nu ne știm. Acum toți sunt proprietari, niște străini care te sfidează cu o privire arogantă aruncată de sus, cărora nu le ajungi la nas.
      Cred că dacă ar exista o aplicație care să dea zăpada singură, să adune frunzele, să curețe mizeriile după noi, probabil am fi campioni la câți „gospodari” s-ar găsi, dar cum nu există încă, realitatea este tristă.
       Nu știu cum este la voi în cartier, oraș, sat, dar la mine colcăie de nesimțire. Da, ați citit bine!
       Nu este prima dată când simt asta, o văd și o trăiesc pe pielea mea. Nu mai există bun simț, respect și nu are rost să mai aduc vorba despre simțul civic...
       Toată lumea se plânge, toți comentează și urlă ca din gură de șarpe de viața asta din România, dar nimeni nu face nimic, nici măcar un minim de bun simț.
        A nins și nu este prima dată când ninge. Eu astăzi am făcut mișcare, ceea ce înseamnă sănătate curată. Niciodată nu a ieșit nici un vecin din blocul de lângă mine la dat zăpada, indiferent în ce zi a săptămânii a nins. Până la urmă nu contează dacă vorbim despre zăpadă sau frunze, nesimțirea este la fel, indiferent de anotimp. Nu am așteptări de la alții și nu mă interesează ce fac și ce nu fac, dar știți ce mă deranjează? Mă deranjează nesimțirea. Mă deranjează că în mijlocul străzii și de cele mai multe ori fix în poarta mea mă trezesc cu un mare rahat de câine. Mă, da cât de nesimțit să fii? Adică...și dacă aș ieși în momentul acela pe ușă cum am proceda? Ar trebui să te aștept să ți se ușureze animalul și poate să-mi cer scuze că te-am deranjat? Sau poate ar trebui să fiu fericită că ți-ai lăsat „norocul” la mine în poartă? Căci da, am descoperit câțiva rahați ascunși sub zăpada albă, lăsați în stradă de animalele care au ieșit să-și plimbe câinii. 

M-am întrebat cât de josnici pot fi oamenii.  Apoi am aflat că se poate și mai rău. Sunt și oameni care îți fac ei curat aruncând gunoiul la tine pe  sau peste gard. La fel fac și cu zăpada.  
       Nu aștept să vină cineva și să îmi facă curat în fața casei, dar dacă fiecare ar avea un minim de bun simț, probabil viața ar fi mai frumoasă, mai ușoară și poate mai bună.   
      Am dat  zăpada din fața casei mele și am făcut o potecuță de jur împrejurul curții pentru că am considerat că așa este normal, ca fiecare să își facă măcar în dreptul lui, în dreptul mașinii, scării de bloc, etc... Se uită din casele lor la tine, merg pe poteca făcută de tine fiind singura cale de acces dintre blocul lor și buticul din colț, dar fac comentarii de genul: „În sfârșit mai merg și eu pe asfalt” sau „ Da, acuma dai tot trotuarul?” Nu, nu dau tot trotuarul, nu dau toată strada, dar un minim cred că fiecare ar trebui să îl facă.
”Da, ce noroc ai! Tu vii numai când ninge?” Nu, nu vin doar când ninge, dar îmi place să fiu discretă cu viața mea și nu simt o nevoie acută de a ieși în evidență, doar pentru a-ți satisface ție curiozitatea.
      Off, Doamne ce dor îmi este de timpurile când sâmbăta sau duminica, toți ieșeau afară și făceau curățenie în grădina blocului și pe trotuarul din jurul lui. Ce dor îmi este de timpurile când toate leprele ieșeau la muncă, chiar dacă o făceau doar de frică.
      Ce dor îmi este de timpurile când nu era atât de mult tupeu și atâta nesimțire. Nu îmi este teamă să recunosc, dar îmi este tare dor și dacă asta mă face „comunistă”, atunci înseamnă că așa oi fi. Însă cu siguranță asta nu este „democrație”...
Poate nu aveam Facebook, Instagram, WhatsApp, dar aveam copilărie. Ieșeam afară la zăpadă și ne băteam cu bulgări, uzi fleașcă până la piele sau mai bine zis până la izmene, căci toți aveam, nu? Aveam mucii înghețați la nas, dar eram fericiți cum ne străduiam să facem oameni de zăpadă și construiam prietenii adevărate.
       Virtual foarte multă lume mă cunoaște, dar fizic mă simt cam singură.