„Haina”, ce povară grea

  

        Deși am revenit în țară de ceva vreme, nu mă mai simt „acasă” așa ca altădată. Cândva, abia așteptam să ajung, să respir aerul de acasă, să simt agitația Bucureștiului, să aud vorbindu-se  limba mea maternă, să găsesc magazine deschise la orice oră și la fiecare colț de stradă. Eram atât de obișnuită cu stilul și ritmul acesta de viață haotic și adânc înrădăcinat, încât am tânjit după el când m-am trezit printre oameni cu obiceiuri străine.
        Am stat „la țară”, indiferent că a fost vorba despre Italia sau Germania. Mintea mea cu greu a înțeles asta, căci este tare diferit față stilul de viață din zona rurală de la noi. Singurul lucru în comun este faptul că se lucrează pământul și se cresc animale, dar modul cum se fac aceste lucruri fac diferența. Nu are rost să intru în amănunte și să spun că la noi sunt oameni amărâți care nu au nici un strop de asfalt în sătucul lor, nu au apă curentă, canalizare...  Cred că se înțelege ceea ce vreau să spun și aici nu vreau să subliniez diferențele dintre țări, cât vreau să atrag atenția asupra propriei persoane. Secretul fericirii este la noi, dar și problema tot acolo.
       La început, datorită mentalității mele limitate, mi se păreau cam înapoiați și nu mi-e rușine să recunosc faptul că am greșit. Chiar dacă nu ne dăm seama, judecăm după propriul caracter și eu aveam lipsuri, din păcate. Cum adică să nu găsești un xerox la fiecare colț de stradă, nu butic lângă butic, nu magazine deschise non stop și înghesuite la fiecare două străduțe, nu zece farmacii pe un metru pătrat (vorba vine)? Cum adică să te duci la farmacie și să nu poți cumpăra tot ce vrei tu?
       Primul impuls este să îi judeci și venind dintr-un ritm de viață alert, brusc simți că viața se oprește în loc. Atât faptul că duminica magazinele sunt închise, dar și diferența de fus orar îți induc această stare. Ai impresia că timpul trece mai greu și viața se desfășoară altfel decât erai obișnuit.
       Iar faptul că telefonia și internetul nu sunt de aceiași calitate și pe toate drumurile (ca la noi), la fel, m-au făcut să îi judec greșit. După ce treci de prima impresie și primul impuls, îți dai seama că toate își au rostul lor și noi le suntem cu mult inferiori, iar sub aparența unor oameni învechiți se ascunde multă chibzuință. Ajungi să îi înțelegi și dacă la început liniștea ți se părea apăsătoare, cu timpul ajungi să o apreciezi. Aș putea spune că ajungi să respiri altfel.   
       Noi suntem niște oameni dependenți de stres, de telefonie și internet. Lipsa acestora ne bulversează dezorientându-ne și ne face să ne comportăm asemeni unor drogați aflați în sevraj.
       Da, cred că asta este cea mai bună comparație. Mă uit în jurul meu și văd în orice mijloc de transport cum majoritatea oamenilor studiază telefonul. Când se merge pe stradă se circulă cu ochii în telefon, la masă cu telefonul, la toaletă cu telefonul și seara la culcare tot cu telefonul. Degeaba fac curat în casă dacă nu pun și pe Facebook, de parcă cine știe ce realizare ar fi asta. 
Suntem mai preocupați să urmărim profilul unor oameni necunoscuți, decât să privim în ochii oamenilor cu care interacționăm. Dacă la început era o ocupație doar pentru tineret, acum  nu mai există limită de vârstă. Văd copii de la vârste tot mai fragede preocupați tehnologie, de rețelele de socializare, dar nici bătrânii nu se lasă mai prejos. Ieri, am văzut o doamnă trecută de șaizeci de ani cum se chinuia să își facă o poză la articolele de sărbători și mi s-a părut tare amuzant. De obicei bătrânii sfârșesc prin a fi singuri și nefericiți, iar această evoluție îi apropie de alți oameni sau de copii plecați, le umple timpul, le aduce puțină culoare în viață. Evoluția este bună atâta timp cât avem cumpătare. Din păcate, suntem tot mai preocupați de a arăta și altora „cum suntem” și „ce avem” noi. Uităm să ne trăim viața, pierdem momente importante și ne transformăm în ceva ce este departe de realitate.
       Pentru mine „acasă” era căsuța mea, în țara noastră și visam să mă întorc acolo mereu, dar acum nu mai sunt sigură de asta. Simțeam asta pentru că acolo erau părinții mei, familia și sufletul meu. Acum nu mă mai așteaptă nimeni și sufletul meu nu mai simte emoția întoarcerii.
       Aceasta rămâne casa mea, dar acel „acasă” este în altă parte acum. Inițial liniștea de acolo mi se părea apăsătoare, însă acum o iubesc și îmi place să mă cufund în ea și o las să mă pătrundă. Îmi lipsește simplitatea vieții de la „țară”, îmi lipsesc oamenii cu „răceala” lor. Toată lumea vorbește despre faptul că noi suntem calzi și petrecăreți, dar se uită că, de asemenea, suntem singurii care te pot înjunghia cu zâmbetul pe buze.
      Sunt oameni care reușesc să se adapteze noului stil de viață adoptându-l și oameni cărora nu ai ce să le faci, căci au orizontul prea îngust pentru a percepe diferența. De obicei, primii trec neobservați pentru că nu simt nevoia de a ieși în evidență, iar aceștia din urmă, tânjesc după atenție.
      Poate greșesc eu, poate nu, dar știu sigur că vreau să fiu printre aceia care nu ies în evidență cu o stridență care îți strepezește dinții. Nu mi-e rușine să recunosc faptul că nu am înțeles mereu aceste lucruri și că am fost la fel de oarbă. Da, este adevărat! Când mă uit în urmă, nici mie nu îmi place de mine cum am fost, dar faptul că văd asta însemnă că am evoluat, ceea ce este bine, nu? Am judecat greșit și am fost îngustă la minte, dar am reușit să mă detașez, să mă desprind, să judec singură, să învăț, să deschid ochii. Am reușit să văd diferența și să înțeleg cum este mai bine pentru mine. Am înțeles că de vină nu sunt oamenii, ci noi. Putem fi ca ei sau nu, alegerea ne aparține. Putem să ne plângem sau să schimbăm ceva. Eu am îmbrățișat schimbarea și am început cu mine, apoi cu oamenii din jurul meu iar în final cu locul unde vreau să mă dezvolt ca individ.
      Viața noastră este atât de simplă. Muncă, acasă și faptul că tot timpul liber este petrecut doar cu prietenii apropiați face ca viața să fie un circuit închis. Fără accesul altor elemente noi cu care să interacționăm și orizontul nostru se îngustează, căci fără să vrem și fără să fim conștienți ajungem să preluăm mai mult decât am vrea de la oamenii cu care ne petrecem cea mai mare parte din timp.
       Dacă în viața ta apar și probleme, acesta este momentul când rămâi singur. Oamenii obosesc să te tot asculte fiind sătui de problemele tale și de faptul că nu le urmezi sfaturile. Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să fii condiționat în privința asta. Adică, mi se pare normal să ceri un sfat, dar să ai libertatea de a-l urma sau nu. Nu mi se pare corect să fii obligat să urmezi sfaturile cuiva, doar ca să nu se supere pe tine și să strici prietenia. Pentru mine prietenia trebuie să fie ceva puternic și frumos, tocmai prin simplitatea ei, nu o povară. Din păcate, în realitate nu este așa și oamenii se plictisesc repede de tine, de problemele tale, de faptul că ești „încăpățânat” și niciodată nu îi asculți. Știți genul acela de oameni care le știu ei pe toate? Aceia care te cunosc mai bine decât te știi tu, dar nu te ascultă niciodată cu adevărat. Cam așa ceva... 
       De aceea este bine să te retragi din când în când și să te evaluezi, să vezi dacă totul este așa cum ți-ai dorit să fie sau dacă nu cumva, între timp, s-a schimbat ceva. Dacă te dai un pas în spate lucrurile ți se vor înfățișa sub o altă formă. La început or să ți se pară ciudate, ca și cum ți s-a luat un văl de pe ochi. Realizezi că oamenii pe care îi considerai ca făcând parte din familia ta acum îți sunt străini. Așa sunt ei, poate că mai mult nu pot, nu îi interesează, nu văd sau poate nu vor, iar asta îi mulțumește. V-ați înstrăinat unii de ceilalți și nu este de judecat, așa ai fost și tu, dar nu ți-ai dat seama. Suntem atât de obsedați de propria persoană, de propriile dorințe și păreri, dar în viață nu se rezumă totul doar la noi. Atunci când faci o analiză mai amănunțită a situației în care te afli, a prietenilor și în primul rând a ta, trebuie să te uiți cu atenție la oamenii care te înconjoară. Să fii conștient că (fără să îți dai seama) ai să ajungi ca ei, căci avem tendința de a împrumuta gesturi și gânduri ce își pun amprenta asupra mentalității noastre. Nu degeaba se spune: „Spune-mi cine îți e prieten, ca să-ți spun cine ești.”
        Cât despre România, mi-am dat seama că este țara tuturor posibilităților unde toată lumea încercă să se fofilescă, să evite cât mai mult respectarea unor reguli sau a unor principii și unde totul poate fi foarte ușor de cumpărat, ceea ce nu mă definește ca om.
        Nu contează mașina pe care o conduci, dacă asta însemnă să faci la fiecare patru ani rate ca să o schimbi, doar pentru a te făli cu ea. Nu mărimea casei este importantă, ci căldura ce o degajă în sufletul celui care îi trece pragul. Iar oamenii în prezența cărora simți nevoia să te explici, să porți măști, să știi că nu îți sunt prieteni, chiar dacă petreci timp cu ei.
        Acum stai și te întrebi, dar ce este important? Important este să te simți „acasă” acolo unde locuiești, iar oamenii care te înconjoară să te placă așa cum ești, să te încurajeze să fii tu, să te facă să te simți confortabil în prezența lor, să înțeleagă că faptul că sunteți diferiți nu este un defect al tău și să nu să încerce din răsputeri să te schimbe după chipul și asemănarea lor.    
       Faptul că avem caractere și puncte de vedere diferite ne diferențiază, dar nu trebuie să ne învrăjbească. Fiecare are dreptate în felul lui de a vedea lucrurile. Dacă este ceva ce nu te mai mulțumește, fă ceva și nu uita că schimbarea începe cu tine. Dezbracă-te de idei preconcepute. Așa cum facem curat în casă și aruncăm lucrurile ce nu ni se mai potrivesc pentru a face loc altora noi, tot așa să facem curățenie și în suflete. Nici nu ne dăm seama câte haine purtăm pe umeri: mândrie, orgolii, invidie, ură, răutate, ranchiună... Ne aplecăm sub povara lor și uităm ce ușoară este bucuria, bunătatea, fericirea. 
    Ca să poți simți asta, este important să te împaci tu cu tine și propriile trăiri, dar chiar și așa este bine să păstrezi un voal sub care să îți ascunzi goliciunea, căci un pic de decență nu strică nimănui. Atunci când m-am dezbrăcat de prejudecăți, am început să zbor și am înțeles, în sfârșit, că „acasă” nu este neapărat un loc anume. Nu are legătură cu faptul că îți aparține o proprietate sau cu haina de pe tine. „Acasă” este acolo unde te cheamă sufletul, este acolo unde te simți complet și în siguranță.
„Acasă ” este simțire, emoție, visare, liniște și multă iubire. Acum, pentru mine „acasă” este acolo unde, cu drag și dor, mă așteaptă cineva să mă întorc...

Dragă Facebook

 

     Știu că au fost multe momente când, poate, ai fost singurul meu prieten. Ai fost prezent în viața  mea la bine și la rău. M-ai ajutat să-mi fac prietenii noi sau să regăsesc prietenii pierdute prin lume și prin intermediul tău să ne simțim aproape unii de alții. Nu mă critici, nu mă judeci, nu mă vorbești pe la spate și îmi susții toate postările, ceea ce este minunat. Îți mulțumesc pentru susținere și pentru faptul că mă lași să decid singură ce este mai bine pentru mine și ce nu. Apreciez ajutorul tău și faptul că mereu vii cu ceva nou. Îmi plac maxim filmulețele făcute de tine și faptul că îmi aduci mereu aminte de ceva din trecut sau doar de aniversările prietenilor mei. Dar, chiar dacă viața alături de tine este frumoasă, acum eu îți doresc toate cele bune și să ne vedem sănătoși la anul.
      Știu că vor fi oameni care vor petrece cu tine această perioadă și mă bucur pentru că le poți fi aproape. Este trist să fii atât de singur încât doar Facebook-ul să-ți fie aproape, dar înțeleg și mă bucur că exiști.
      Să nu crezi că te abandonez, nu. Vreau, doar, să petrec Sărbătorile de Iarnă alături de cei dragi și dacă am timp, poate, am să-ți mai trimit o poză, din când în când, dar nu promit. Cu siguranță am să-ți povestesc mai târziu. Cel mai frumos sentiment îți răsare în suflet atunci când dăruiești cu drag oamenilor din jurul tău. 
      În ultimul timp, am observat că în încercarea de a face o poză reușită, de multe ori pierd momentul și nu mai vreau să fac asta. Cel mai prețios cadou pe cale îl poți face celor dragi, este să petreci timp cu ei.  Așa că, o să împodobim bradul ascultând colinde, o să gătim bucate alese și o să aranjăm cât mai frumos masa de Crăciun. O să fim fericiți și nu mă voi stresa deloc pentru că nu voi avea timp să postez pe Facebook. Am să trăiesc la maxim fiecare clipă petrecută alături de familia mea și toate aceste momente minunate am să mi le întipăresc adânc în suflet. După Sărbători, am să-ți povestesc din amintiri, iar tu ai să mă crezi pe cuvânt, căci de aceea suntem prieteni.
      Pentru urgențe aveți numărul meu, dar sper să nu fie nevoie și vă sfătuiesc să faceți la fel ca mine, să uitați de tehnologie măcar de Sărbători.
      Așa că, dragul meu Facebook, atât ție cât și prietenilor mei, vă urez Sărbători Binecuvântate, pline de liniște sufletească și bucurie alături de cei dragi!
      Sper să treacă Moșul pe la fiecare dintre voi și să vă lase câte un pic de sănătate, multă fericire și un dram de noroc!
      La mulți ani și să ne vedem cu drag în anul ce vine! Să fim mai buni, mai calzi, mai frumoși!

Ochii, oglinda sufletului tău sau poate al meu

      Ți s-a întâmplat vreodată să te privești prin ochii altuia? Să încerci să îți imaginezi cum te văd cei din jurul tău și când vorbești cu cineva despre tine, să nu te recunoști din ceea ce ți se spune? Să ți se pară că ești un om mai frumos decât știai tu?
      De exemplu, zilele trecute m-a sunat o prietena dragă. Aș putea spune că prietenia noastră este mai lungă decât căsnicia mea. Ne-am cunoscut în 1998 și am lucrat împreună o perioadă, apoi drumurile noastre s-au despărțit. Acum nu o să mint spunând că ne-am văzut și vorbit zilnic, ceea ce nu ne face mai puțin prietene, dar când o facem este ca și cum ieri a fost ultima dată când ne-am auzit. Știți prieteniile acelea care te lasă zâmbind, mult timp după ce ai încheiat conversația? Înțelegeți ce vreau să spun? Așa a fost și acum.  A fost una dintre acele zile când  brusc a sunat telefonul și conversația a început cam așa: „Măi Mihaela, ce mai faci tu, că eu...” Și am vorbit fără rețineri despre tot și nimic, reale și imaginare, bune și rele. Mi-a spus, printre multe altele, că în ultimul timp îmi citește postările de pe blog și așa știe despre mine ce mai fac. Mă bucură acest lucru, dar nu sunt pe deplin conștientă de impactul scrierilor mele asupra oamenilor. În spatele fiecărei scrieri se află o poveste trăită de mine, din care fiecare este liber să înțeleagă ce vrea. Unora se poate să le placă, altora nu. Îmi place discreția și încerc să spun lucrurilor pe nume cu delicatețe, fără a intra în detalii prea personale. Chiar dacă scriu în primul rând pentru mine, totuși, mă gândesc că poate cuiva îi sunt de ajutor și prin emoțiile simțite de mine reușesc să îi ating sufletul transmițându-i o stare de bine, un zâmbet sau sentimentul că nu este singur. Acest gând îmi dă curajul de a-mi deschide sufletul, de a elibera emoții pe care nici nu eram conștientă că le posed. Cuvintele vin de la sine și aceste scrieri sunt încărcate de emoție. Mă bucur foarte tare că nu mai folosim cerneala, așa nu-mi vede nimeni lacrimile ce-mi curg atunci când rup bucăți din mine pentru a le așeza frumos printre rânduri.
      Când spun asta nu exagerez, iar cine mă cunoaște știe deja acest lucru, mă recunoaște citind. Lucru confirmat și de buna mea prietenă, care mi-a spus că se bucură să vadă că nu m-am schimbat.
Multă lume îmi spune asta, în condițiile în care (uneori) nici eu nu mă mai recunosc. Simt că timpul și-a pus amprenta asupra mea transformându-mă câte puțin în fiecare zi. Dar, poate că ei au văzut în mine ceva ce eu abia acum am descoperit; ceva ce a fost mereu acolo în adâncuri și acum eu reușesc să scot la suprafață, să șlefuiesc.
      Mi-am întrebat prietena cum mă vede ea din prisma postărilor mele, iar răspunsul m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a spus multe lucruri frumoase și am râs spunându-i că îmi place ceea ce aud. Nici nu știam cât de „super tare” sunt, dar auzind-o mi se pare că sunt o persoană chiar „mișto”.
       Nu este vorba nici de falsă modestie, nici de narcisism. Pur și simplu, uneori uităm cine suntem sau nu ne vedem așa cum ar trebui. Avem nevoie de cineva care să ne ia de  mână și să ne aducă aminte cât suntem de buni, de frumoși, de minunați. Avem nevoie de cineva care să ne spună că problemele noastre nu sunt atât de grave și toată lumea le are, dar nimeni nu vorbește despre asta sau nu le recunoaște. Avem nevoie de cineva care să ne aducă aminte că poate fi mai bine, dar și mai rău. Avem nevoie de cineva care să ne încurajeze, să ne sprijine sau, poate, doar să ne asculte și atât.  Este mare lucru să îți spună cineva că „ești minunată” sau că „ești un exemplu” bun de urmat.
      Când ți se spune: „Miha, te iubesc, nu știu să îți explic de ce, dar asta simt și vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine” sau „sunt mândră de tine”; atunci sigur te pune pe gânduri. Te întrebi: „Doamne, ce am făcut să merit un om atât de minunat?” 
      Aceștia, sunt oameni deosebiți și rari cu care legi prietenii adevărate care devin parte din familia ta. Ei fac ca prietenia să fie ceva special. Prietenii aflate mai presus de partea materială, de explicații, de cuvinte. Prietenii care ne dau valoare prin afecțiunea pe care ne-o poartă, ne ajută să fim noi înșine și chiar să ne autodepășim. Știi la ce mă refer? Mă refer la prieteniile acelea ușoare, unde totul vine de la sine fără să fie complicat. Prieteniile acelea care durează peste ani cu o ușurință naturală. Acele prietenii unde, chiar dacă ai greșit, ți se spune „stai liniștită, mi se întâmplă și mie”.  Unde distanța nu are importanță și pierzi noțiunea timpului, dar niciodată nu ajungi să termini de vorbit. Sau, poate, acele prietenii unde nu este nevoie să vorbiți și este de ajuns să știți unii de alții că sunteți bine. 
      Măreția acestor prietenii constă în faptul că aici nu sunt ziduri și nici nu trebuie să te ascunzi în spatele unei măști de teama de a nu fi rănit, judecat sau neînțeles. Mă gândesc că (fără să îmi dau seama) sigur am făcut eu ceva să le câștig respectul, căci nu sunt oameni ușor de impresionat și nu își oferă prietenia oricui.
      Din fiecare experiență, bună sau rea, am reușit să leg cel puțin o prietenie sau să pierd una, dar de fiecare dată am învățat câte ceva despre mine, despre oameni, despre viață.  Trebuie să vrei să vezi, să simți, să gândești și aici prieteniile își au rostul lor. Unele cresc frumos și armonios, fără să fie nevoie de tratament preferențial și durează; în vreme ce altele, orice le-ai face nu pot merge mai departe alături de tine. Este bine să fim conștienți că nu suntem perfecți și să nu căutăm vinovați, dar să fim recunoscători pentru timpul petrecut împreună. Atât a putut acel om sau poate doar atât putem noi, pentru că uneori ne schimbăm și nu realizăm asta. Ne schimbăm atât de mult încât nu ne mai recunoaștem unii prieteni și ne întrebăm ce au pățit de s-au schimbat așa de mult. Ei sunt la fel, dar noi nu. Atunci este mai bine să lași aceste prietenii, să mergi pe drumul tău și să păstrezi amintirea frumoasă a ceea ce a fost, decât să aduni reproșuri pentru ceea ce nu a putut să fie. Cred că prieteniile sunt făcute ca să-ți aducă aminte cine ești, să te încurajeze atunci când tu nu mai poți și să-ți încălzească inima. Unele sunt făcute să dureze o viață, altele sunt doar stele căzătoare care ne-au luminat cerul pentru scurtă vreme cu frumusețea lor. 
         Oamenilor le este mult mai ușor să facă rău, să rănească, să murdărească și este foarte greu să rămâi pozitiv, când în jurul tău totul e gri și trist. Vor fi și oameni care îți vor spune că nu ești în stare de mai mult și nu vor vedea nimic bun în tine, dar nu pierde vremea cu ei să le demonstrezi cine are dreptate. Inevitabil atragem și buruieni, dar în final nu are importanță dacă ai dreptate, ci felul cum te simți. Dacă nu te simți confortabil alături de un om, gândește-te bine dacă vrei să mergi mai departe alături de el. Viața este departe de a fi perfectă, dar alege să vezi partea bună și frumoasă a lucrurilor. Nu pierde timp prețios cu lucruri prea mărunte.
      Acum am să vă spun un secret. Nu sunt mereu așa pozitivă și optimistă. Mai am și eu momentele mele de cădere, dar fix în acele momente se întâmplă ca cineva să mă caute și să-mi aducă aminte că sunt un om bun. Nu știu cum se sincronizează aceste momente, dar mă simt ca și cum cineva acolo sus mă iubește și îmi trimite semne, ca nu cumva să uit.
      Altfel nu știu cum să explic faptul că acești oameni minunați mă caută exact în acele momente de îndoială și doar ca să-mi spună că le sunt dragă. Exact atunci când sufletul mi-era sfărâmat în mii de bucăți, apare cineva și mă întreabă: „Hei, moțato, ești bine?”
      De ce tocmai atunci? Oare de ce nu mă sună înainte sau după momentul de rătăcire?
      De unde știu toți acești oameni cât de minunată sunt, atunci când nici eu nu mai știu cine sunt?
      Poate pentru că nimic nu este întâmplător în viață...
      Eu cred că este foarte important să fim în armonie cu propria persoană și să fim îngăduitori, să ne iertăm, să ne iubim, să avem încredere, să visăm.  Poate că nimic nu este întâmplător în viață, dar cu siguranță are legătură cu energia pe care o emiți și în funcție de asta, universul lucrează cu tine sau împotriva ta. Iar oamenii din jurul tău sunt doar mesageri care să-ți arate calea și de tine depinde ce drum alegi.
     Felul în care tu te vezi, te respecți și vorbești despre propria persoană își pune amprenta asupra viziunii celui de lângă tine în privința ta. Dacă tu te vezi un prost, toți din jur te vor percepe așa și te vor trata ca atare, iar dacă tu ai tot timpul o problemă (sau mai multe),inevitabil și oamenii din jurul tău vor avea.  Dacă tu nu te placi și nu te poți iubi, atunci cum te aștepți să facă altcineva asta? 
       Știu că sunt și oameni care nu mă cunosc și se întreabă dacă eu am scris fiecare postare. Sunt oameni care se miră ce „ filosof” am devenit, în ultimul timp, sau se minunează de romantismul meu și le confirm (cu această ocazie) că sunt eu în fiecare cuvânt. Ceea ce am devenit nu s-a întâmplat peste noapte, a fost nevoie de timp, de trăiri. Faptul că am petrecut timp împreună sau că ne-am întâlnit de câteva ori în fața blocului când eram copii, nu ne face prieteni și nici nu înseamnă că ne cunoaștem... Fără supărare, vă rog.
       Îmi asum cele scrise și îmi cer scuze pentru eventualele greșeli.

Printre „gunoaie”

        Într-o seară am ieșit să duc gunoiul. Pe stradă, în fața mea, veneau doi tineri ținându-se de mână. Aveau în jurul vârstei de 30 de ani. Ea avea o pungă de plastic în mână, asemănătoare celor de Auchan, în care căra ceva. Vorbeau ceva și păreau fericiți. Aveau aceiași direcție ca și mine, dar în momentul în care m-au zărit s-a întâmplat ceva. Ea i-a dat brusc drumul la mână și s-a prefăcut că merge înainte, în vreme ce el și-a continuat drumul pe aceiași direcție. Inevitabil am ajuns în același timp și la același tomberon. În vreme ce eu îmi vărsam gunoiul, el răscolea în sacii de pe margine. Nu am putut să mă abțin să nu trag cu coada ochiului la comoara găsită de el, căci sigur asta era, după zâmbetul de pe fața lui și viteza cu care răscolea în respectivul sac. Dar nu, nu erau bani sau cine știe ce avere, erau încălțări vechi. Găsise un sac plin cu încălțăminte.
     Mi-am ridicat privirea să o văd și pe ea. Îl aștepta fâstâcită un pic mai departe. Avea părul lung, bine îmbrăcată, căci era cam frig și amândoi păreau curăței. Pe el l-aș fi atins dacă întindeam mâna, atât era de aproape. Aș fi vrut să mă opresc și să continui să îi privesc, dar mi-am dat seama că îi stânjeneam.
Oare cât de sărac să fii ca să cauți în gunoaie? Nu îmi dau seama ce te împinge la gesturi de acest gen. Oare nu aveau un loc de muncă sau ceea ce câștigă este prea puțin și nu le ajung banii? Oare ce greutăți le apasă pe umeri tineri?
Am mai văzut oameni amărâți și nu arătau așa. De obicei li se citește disperarea pe față și sunt foarte neîngrijiți, chiar nespălați. Aceștia erau diferiți, păreau chiar fericiți cum se țineau ei de mână și vorbeau. Am rămas foarte îngândurată și nedumerirea mea s-a adâncit când am asistat la o situație asemănătoare câteva zile mai târziu.
     Trebuia să ajung la metrou și în drumul meu aveam de traversat un părculeț. Personajul care mi-a atras atenția este un bărbat aflat în jurul vârstei de 50 de ani, bine făcut, chiar foarte bine făcut. Are peste un metru și optzeci, plinuț, dar nu gras. Este ușor „pufos” și cu un pic de burtică, dar fără a fi un grăsan. Îmbrăcat decent, cu blugi și o geacă, căciulă pe cap, o pungă în mână (tot de plastic) și o lanternă, deși afară era lumină.
Îl zăresc de la distanță, înainte să intru în parc. Nu ai cum să nu îl vezi pentru că îți intră în ochi, este un munte de om. Îl văd cum se duce glonț la coșul de gunoi de la intrarea în parc și bagă lanterna în coș în vreme ce răscolește cu cealaltă mână printre gunoaie. Poate că nu mi-ar fi atras atât de mult atenția, dacă nu ar fi luat fiecare coș de gunoi la verificat cât am traversat eu parcul. Eu merg destul de repede, de obicei, dar individul acesta avea o viteză mai mare ca mine și până am ajuns în partea cealaltă a parcului, el deja terminase toate coșurile din parc trecând pe partea cealaltă a drumului.
     Chiar nu înțeleg. Știu că lumea este săracă și nivelul de trai este destul de scăzut, dar oare chiar nu se găsește de lucru sau unora nu le mai place munca? Este cu mult mai ușor să verifici tomberoanele de gunoi decât să mergi la un serviciu adevărat? Dacă tot faci asta zilnic, ce te reține să te angajezi?
      Înțeleg că sunt oameni care au avut anumite probleme în viață și soarta le-a fost potrivnică. Unii, nu toți. Îmi dau seama că este foarte greu și nu poți să te mai ridici dacă ai căzut atât de jos încât să nu mai ai o casă, familie, prieteni... De cele mai multe ori este imposibil și o dată căzut, acolo rămâi. Dar să ajungi să faci asta din comoditate, din nesimțire sau că se câștigă bine, asta nu înțeleg.
      În ambele situații am văzut oameni cu putere de muncă, curați care căutau în gunoaie. Nu vreau să îi  judec, dar mă tot întreb de ce?
Nu pricep modul de gândire al acestor oameni. Am înțeles că cerșitoria este o adevărată mafie. Acolo fiind vorba despre bani, dar pe aceștia nu cred că îi obliga cineva să facă asta. De ce să te umilești când ar fi mai demn, mai curat, mai sigur și mai simplu să ai un loc de muncă, poate chiar la căldurică, undeva. Adică, se tot vorbește că avem nevoie de forță de muncă, că sunt posturi vacante și totuși oamenii aleg gunoaiele în schimbul unui loc de muncă. Țin să menționez faptul că nu erau persoane de o anumită culoare, care să vină cu scuza că nu îi angajează nimeni datorită „religiei” (ca sa zic așa). Îmi dau seama că sunt, probabil, multe necunoscute, dar tot nu înțeleg...
      Nu înțeleg ce îi determină pe unii să se complacă în situații umilitoare. Nu înțeleg lipsa de voință și atitudine față de propria persoană. Nu înțeleg de ce în vreme ce unora nu le place munca și nu le pasă de nimic; alții nu știu cum să supraviețuiască și în loc să-și trăiască bătrânețile liniștiți se duc la muncă pentru un bănuț în plus. Amărâta de pensie nu le asigură un trai decent și nu li se pare umilitor ca la bătrânețe să-și caute un loc de muncă pentru un venit suplimentar.  Poate că nu au încotro, dar
nu consideră o scuză faptul că au o vârstă. Refuză să se complacă în sărăcie și fac ceva în privința asta, chiar dacă nu le este ușor. Am văzut și bătrâni cu o situație financiară foarte bună care totuși căutau în gunoaie și cerșeau, dar aceștia sigur au o problemă medicală... la cap. Sunt oameni și oameni pe lumea asta.
      Atunci când merg la cumpărături, mă uit și văd angajate din ce în ce mai în vârstă. Chiar am sesizat o lipsă acută de tineret la casele de marcat și asta mă duce cu gândul la o reclamă care m-a indignat acum ceva vreme. Era o reclamă o reclamă pentru aceia ce voiau un venit în plus, dar nu arătau un tânăr cu două locuri de muncă, ci o pensionară de 70 de ani care lucra deja de doi ani în Mega. Trist, dar adevărat!
Stau și mă întreb până unde se merge cu exploatarea omului? Sunt mii de putori în țara asta care beneficiază de ajutor social și fac tone de fițe dacă le dai ceva de mâncare. Pe ei nu îi trimite nimeni la muncă. Deși unii nu au muncit niciodată în viața lor, totuși le atârnă lanțurile de aur la gât atunci când se duc să-și ridice ajutoarele. Dar să nu uităm că ei, indiferent cât de grea le este viața, totuși reușesc să facă mereu ceva ce noi, oamenii normali, nu mai suntem în stare. Ce fac?  Fac plozi, mulți plozi de pe urma cărora încasează alocații și ajutoare. Plozi cu care să stea acasă și cu care să iasă la cerșit. „Nenea dă-mi și mie un bănuț” și când îi dai, ții aruncă în față, „ce ăștia sunt bani?”  Cu cât mai mulți plozi, cu atât mai bine...
       Mereu am considerat că doar dacă nu îți place munca, nu găsești de lucru. Dar, cred că este mai ușor să aștepți să primești ajutor social decât să te duci la muncă. Oare ei nu ne demonstrează, nouă tuturor, cât suntem de proști?  Din păcate viața este nedreaptă și societatea în care trăim este și mai și...
 Aceia care caută în gunoaie, deși sunt cu mult mai amărâți decât asistații sociali, sunt mai marginalizați datorită îndeletnicirii lor, nu prea curate.  Dar în felul lor, ei au reușit să-și facă propriul „business” și prin faptul că fac asta zilnic, ore în șir, indiferent de vreme, impune oarecare respect comparativ cu leprele care strigă ca din gură de șarpe că sunt „amărâți”. Însă și aici sunt oameni și oameni, ca peste tot. Să încercăm să nu catalogăm, să nu judecăm și să nu generalizăm.
      De cele mai multe ori, „gunoierii” sunt oameni cărora le pot întinde o mână de ajutor fără să-mi fie frică că îmi dau în cap în secunda în care mă întorc cu spatele, ca să mă fure. De obicei, ei nu mă înjură că le-am dat prea puțin și nu aruncă cu blesteme dacă nu le dau. Ei nu îți cer nimic, doar își îneacă amarul în puținul pe care îl capătă și astfel soarta le este pecetluită. Asta îi face bețivi în ochii tuturor și nu mai contează povestea din spatele chipului ridat, cu ochii tulburi și lipsit de speranță.
       Îmi amintesc de un om de acest gen la priveghiul mamei. Brusc s-a deschis ușa bisericii și un bărbat înalt a intrat. Era îmbrăcat ponosit și murdar, dar stătea foarte drept și și-a dat căciula jos din cap când s-a apropiat de mama, arătând respect. Părând a fi un cerșetor, noi toți l-am privit suspicioși, iar preotul voia să îl dea afară. Atunci a spus cu o voce puternică și foarte clară că el a venit doar să îi aducă un ultim omagiu acestei femei care i-a făcut mult bine în viață. Abia în acel moment l-am recunoscut. Era bețivul de la colțul străzii, pe care îl vedeai zilnic vorbind singur,  murdar și cuibărit undeva pe jos. L-am judecat după aspect și am greșit, căci dincolo de problemele ce l-au împins să devină un om al străzii, el a dovedit un caracter deosebit. L-am căutat după înmormântare să îi împart o farfurie de mâncare și m-a surprins claritatea din vocea lui când vorbea despre istorie. Mi-a spus că tare mult i-a plăcut să vorbească cu cineva, căci de obicei oamenii nu vorbesc cu el. Am auzit că a fost un mare profesor la viața lui, dar soarta i-a fost potrivnică. Niciodată nu l-am văzut să ceară ceva cuiva, se mulțumește doar cu ceea ce primește și-și îneacă amarul în băutură, trăind în lumea lui. 
Da, este un om în putere și ar putea să muncească, dar nu cere nimănui nimic și nici nu acceptă ajutor. Nu știu cum a ajuns în situația asta, dar am auzit că nu a fost mereu așa. Ceva l-a marcat, l-a distrus. Este un om bolnav care ar avea nevoie de ajutor, dar îl refuză, poate pentru că a renunțat la viață, la speranță, la el... 
Cine suntem noi să îl judecăm ? Nu suntem în stare să ascultăm povestea de dincolo de aspect fiind prea grăbiți să ne întoarcem în casele noastre călduțe și să judecăm: „L-ai văzut pe ăla”, „ai auzit de aia”, „nenorocitul”, „curva aia”, „Doamne ferește să ajungi așa”...
 Ca să înțelegi trebuie să vezi dincolo de aparențe, dar din păcate, oamenii nu au răbdare și uneori nici curajul de a întinde o mână de ajutor pentru că sunt destui „lupi” ascunși sub „blana de oaie”...
    Mi se pare tare nedreaptă viața asta... Muncești o viață întreagă, îți plătești toate dările la stat și ajungi la pensie, cu o sumă de bani care nu îți permite un trai decent. Sunt foarte mulți oameni care și-au plătit contribuțiile ani de zile, dar nu au fost niciodată internați în spitale sau bolnavi, ca să nu zic de oamenii care mor înainte să ajungă să se bucure de amărâta asta de pensie .
    Și oricum ai întoarce lucrurile, ajungi să fii o bătaie de joc, „gunoier” printre „gunoaie”, un nimeni și un nimic...