Pe vremea când eram copil moartea era așa o chestie destul de rară și de obicei apărea la oameni bătrâni. Atunci era ceva natural și firesc, cumva ... Când spuneai că a murit cineva venea și explicația „era bătrân maică, parcă uitase moartea de el”. Dar acum? Acum mi se strânge sufletul doar când mă gândesc. Doamne, de ce mor oamenii de tineri?
Prima conștientizare a termenului „moarte” a fost când a murit bunicul meu... Avea 82 de ani și eu eram destul de mare, clasa a VII -a sau a VIII-a. A căzut pe pat și doctorii care au venit să îl vadă au spus că a făcut accident vascular cerebral și nu se mai poate face nimic. Ne-au lăsat așa... A zăcut săracul în starea asta o săptămână. Îmi amintesc ochii lui, erau singurii care păreau vii, în rest tăcere... Târziu ne-am gândit că săracul o fi murit de foame, îți dai seama o săptămână fără nimic?
Acum oricum este tardiv să ne dăm cu părerea și cum pe vremea aceea eram doar niște copii, eu și fratele meu, nu ne rămân decât amintirile și un gust amar.
Când murea cineva, sigur avea peste 80 de ani și de cele mai multe ori moartea venea subit. Adică ori nu se mai trezea din somn, ori cădea brusc din picioare și nu-și mai revenea. În cazul în care se întâmpla să moară cineva tânăr, atunci sigur era un accident de mașină sau a căzut de la balcon, din tractor ...ceva de genul. Mai putea fi omor de toate tipurile ori sinucidere. Sincer alte exemple nu îmi vin în minte acum, dar pe vremea aceea oamenii nu mureau din alte cauze. De „cancer” am mai auzit, dar foarte rar, poate o dată la nu știu câți ani și era ceva așa ca din filme, foarte îndepărtat. Mai degrabă te trăsnea sau te mânca ursul venit din pădure decât să ai cancer.
În schimb acum, nu mă pot obișnui cu moartea care apare la fiecare pas, la fiecare clipire. Apare de nicăieri și te lovește în moalele capului.
Acum mor oamenii pe capete, mor tineri și bătrâni, mor copii abia născuți și mame însărcinate.
Mor oamenii din jurul meu și nu mă pot obișnui cu asta.
Mor oameni care au avut o viață echilibrată și stai să te întrebi de ce să-i mai judeci pe cei ce s-au bucurat de o țigară sau un pahar de vin?
Înainte, abia când erai bătrân te așteptai ca moartea să vină, dar acum pe ce criterii apare? Te face cumva să mori în viață fiind, dar așteptând cumva.
Înainte, abia când erai bătrân te așteptai ca moartea să vină, dar acum pe ce criterii apare? Te face cumva să mori în viață fiind, dar așteptând cumva.
Mor oameni tineri și nu mă pot obișnui cu gândul morții întâlnite la tot pasul.
Acum „cancerul” lovește peste tot, de parcă te naști cu „cancer” și aștepți doar să te atace.
Nu mai contează dacă ai trăit o viață echilibrată, ai cancer.
Ai făcut sport? Cancer!
Ai fost un optimist toată viața? Cancer!
Ai făcut sport? Cancer!
Ai fost un optimist toată viața? Cancer!
Ai fumat....logic că ai cancer.
Ai băut? Aha, de aici ți se trage, deci - cancer!
Abia te-ai născut? Cancer.
Abia te-ai născut? Cancer.
Ai născut, ai făcut și cancer. Cred că nu mai avem răceală și gripă cât cancer am reușit să adunăm. Și în cazul în care cumva reușim să ne târâm prin viața asta, vine sistemul care este și el canceros și ne omoară. CANCER, Cancer peste tot! Și nu mă pot obișnui... Și nu pot înțelege... Și doare al naibii de tare când știu că acum câteva luni ai fost la mine, te-am îmbrățișat și am cântat la chitară împreună iar astăzi aflu că nu mai ești... Cancerul te-a luat și pe tine și cumva ne pătrunde pe toți. Și dacă nu este boala de vină , te omoară sistemul medical, bolnav și el. Iar dacă ai reușit cumva să scapi și de sistem, te omoară oamenii! Da, este sigur că nu ai să mai apuci bătrânețea. Și ajungi să nu îți pară prea rău, căci sistemul și oamenii ți-ar face bătrânețile amare. Muncești o viață ca să-ți arunce un rest de bani cu care să te chinui să supraviețuiești și de amărăciune apare „cancerul”. Cancerul este pretutindeni!
Astăzi am deschis Facebook-ul și am văzut că a mai murit un tânăr... Nu l-am cunoscut, dar mi s-a strâns sufletul și am lacrimi în ochi.
Mor oameni cu bani sau fără bani, tineri sau copii. Mor toți oamenii din jurul meu și nu pot face nimic, nici măcar să sper.
Văd tot felul de filme motivaționale și toți par să aibă rețeta pentru vindecarea cancerului și totuși el se înmulțește parcă și mai tare. Toți îți spun să trăiești clipa și te îmbie cu rețete revoluționare, dar totul se rezumă doar la bani, să facă ei cât mai mulți bani! Nu le pasă cu adevărat decât de propria afacere și cancerul se dezvoltă și se dezvoltă, te învăluie și nu mai ai scăpare. Și zici că te duci la privat, dar și acolo tot de oameni te lovești.
Cel mai trist mi se pare, însă, când reușești cumva să învingi boala asta necruțătoare și te rănesc oamenii. Te „omoară” oamenii care au uitat să fie oameni... Și încerci să trăiești clipa, să fii bun și să ai o viață echilibrată, să fii optimist, dar sufletul ți-e greu și ai o mare greutate ce te apasă pe suflet de abia mai poți să respiri. Cumva am ajuns să avem concepții „greșite” și noi devenim cei „anormali” într-o lume plină de „cancer” și „normalitate”.
Știu că trebuie să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem, dar să ajungi să fii recunoscător că ai ajuns la 42 de ani pe când alții nu apucă 40 mi se pare greșit...atât de greșit....
Am ajuns să ne mințim singuri și să ne mulțumim cu atât de puțin... Off, Doamne! Bătrânețe, unde ai dispărut și când? Am ajuns să ne întrebăm dacă apucăm pensia... Unde a dispărut bătrânețea? Și când spun „bătrânețe” mă refer la perioada aceea când părinții își cresc nepoții și moțăie în fața televizorului; când abia își mai țin pârțurile privind la strănepoții care roiesc în jurul lor...
”Bătrânețea” aceea care ne gârbovește sub povara anilor a dispărut într-o lume plină de cancer.
Am ajuns să trăim cu disperare și toată lumea din jurul nostru este plină de „sfaturi”, „leacuri”, „doctori”, „soluții”, etc... Trăim cu disperarea unui însetat după o picătură de apă aflat în mijlocul unui ocean... plin cu cancer. Căci totul în jurul nostru este cancer și devine cancer.
Aerul e poluat, deci cancer! Mâncarea este plină de tot felul de produse cancerigene, deci cancer! Dacă nici mărul nu mai este măr, roșia nu mai este roșie, atunci ce pretenții să mai am la carne? Apa? Doar Dumnezeu știe ce bem. Mor oameni tineri în jurul meu, din ce în ce mai tineri și mai mulți.
Astăzi am deschis Facebook-ul și am văzut că a mai murit un tânăr... Nu l-am cunoscut, dar mi s-a strâns sufletul și am lacrimi în ochi.
Mor oameni cu bani sau fără bani, tineri sau copii. Mor toți oamenii din jurul meu și nu pot face nimic, nici măcar să sper.
Văd tot felul de filme motivaționale și toți par să aibă rețeta pentru vindecarea cancerului și totuși el se înmulțește parcă și mai tare. Toți îți spun să trăiești clipa și te îmbie cu rețete revoluționare, dar totul se rezumă doar la bani, să facă ei cât mai mulți bani! Nu le pasă cu adevărat decât de propria afacere și cancerul se dezvoltă și se dezvoltă, te învăluie și nu mai ai scăpare. Și zici că te duci la privat, dar și acolo tot de oameni te lovești.
Cel mai trist mi se pare, însă, când reușești cumva să învingi boala asta necruțătoare și te rănesc oamenii. Te „omoară” oamenii care au uitat să fie oameni... Și încerci să trăiești clipa, să fii bun și să ai o viață echilibrată, să fii optimist, dar sufletul ți-e greu și ai o mare greutate ce te apasă pe suflet de abia mai poți să respiri. Cumva am ajuns să avem concepții „greșite” și noi devenim cei „anormali” într-o lume plină de „cancer” și „normalitate”.
Știu că trebuie să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem, dar să ajungi să fii recunoscător că ai ajuns la 42 de ani pe când alții nu apucă 40 mi se pare greșit...atât de greșit....
Am ajuns să ne mințim singuri și să ne mulțumim cu atât de puțin... Off, Doamne! Bătrânețe, unde ai dispărut și când? Am ajuns să ne întrebăm dacă apucăm pensia... Unde a dispărut bătrânețea? Și când spun „bătrânețe” mă refer la perioada aceea când părinții își cresc nepoții și moțăie în fața televizorului; când abia își mai țin pârțurile privind la strănepoții care roiesc în jurul lor...
”Bătrânețea” aceea care ne gârbovește sub povara anilor a dispărut într-o lume plină de cancer.
Am ajuns să trăim cu disperare și toată lumea din jurul nostru este plină de „sfaturi”, „leacuri”, „doctori”, „soluții”, etc... Trăim cu disperarea unui însetat după o picătură de apă aflat în mijlocul unui ocean... plin cu cancer. Căci totul în jurul nostru este cancer și devine cancer.
Aerul e poluat, deci cancer! Mâncarea este plină de tot felul de produse cancerigene, deci cancer! Dacă nici mărul nu mai este măr, roșia nu mai este roșie, atunci ce pretenții să mai am la carne? Apa? Doar Dumnezeu știe ce bem. Mor oameni tineri în jurul meu, din ce în ce mai tineri și mai mulți.
Te zbați să muncești, să îți crești copii și într-o zi nu ai să te mai trezești. Încerci să-ți păstrezi optimismul și lupți pentru fiecare clipă de fericire, dar vine cancerul și te înjunghie mișelește, căci este o boală ce atacă în tăcere. Dacă nu au reușit să te omoare toate astea, ai să te omori singur pentru că nu ai să te poți obișnui cu ideea că mor oamenii din jurul tău și o să te tot macine durerea și neputința.
P.S. Mor oameni tineri și totul în jur e cancer... Tatăl meu la 66 de ani -cancer pulmonar, mama la 64 de ani- AVC, Andrei la 39 de ani -cancer esofag, bărbat la 39 de ani -stop cardiac, tânăr la 29 de ani omorât de sistemul medical din România, tânără la 27 ani a murit-cancer, copil- cancer... cancer... cancer...
Și-mi vin în minte versurile lui Vali Sterian:
„ Şi Doamne pentru ce?
O viaţă de coşmar.
Şi pentru cine
Se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază
În care îmi e să ţip.
Sunt nopţi de basm
De care nu mai ştim.
REFREN
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni. ”
P.S. Mor oameni tineri și totul în jur e cancer... Tatăl meu la 66 de ani -cancer pulmonar, mama la 64 de ani- AVC, Andrei la 39 de ani -cancer esofag, bărbat la 39 de ani -stop cardiac, tânăr la 29 de ani omorât de sistemul medical din România, tânără la 27 ani a murit-cancer, copil- cancer... cancer... cancer...
Și-mi vin în minte versurile lui Vali Sterian:
„ Şi Doamne pentru ce?
O viaţă de coşmar.
Şi pentru cine
Se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază
În care îmi e să ţip.
Sunt nopţi de basm
De care nu mai ştim.
REFREN
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni. ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu