Să ai puterea să spui da, să ai curajul să spui nu

Zilele trecute am luat decizia de a-mi închide pagina de Facebook. A fost destul de greu să fac asta pentru că acolo aveam o mare bucată din viața mea, dar cumva începuse să mă afecteze. M-am săturat să văd minciună, prefăcătorie și nesimțire, indiferență și nevoia de a te da mare în orice (mai ales în sfaturi). Inițial am vrut să-mi șterg din listă oamenii cu care nu vreau să mai interacționez, dar după ce am ajuns la 80 din 130 și eu tot aș mai fi șters...am decis că ar fi mai simplu să mă șterg pe mine.

Asta se întâmplă când simți nevoia de o schimbare și ea nu mai apare, te schimbi pe tine. Se zice că trebuie să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume, dar nu cred că este asta soluția. De ce să continui să te schimbi în funcție de nesimțirea altora? Cu cât ai să devii tu mai discret, mai reținut, cu atât mai mult și poate chiar de zece ori mai mult, nesimțiții se vor simți mai puternici și vor deveni mai nesimțiți. Lipsa ta va fi doar un triumf pentru ei. Cu prostul nu ai șanse de câștig și e mai bine să eviți un contact cu el.
Dar în vreme ce îmi plângeam singură de milă sătulă fiind, am constatat că decizia nu mă reprezintă și nu sunt genul de persoană care renunță și cedează ușor. Așa că am revenit asupra deciziei și am hotărât să-mi păstrez contul pentru că este al meu, mă face fericită și nu vreau să renunț la munca mea de pe pagina Merlin, la blog și la toate pozele mele, chiar dacă asta înseamnă că am să șterg aproape toată lista de „prieteni”.

Să nu vă supărați pe mine dacă brusc nu mă mai găsiți printre „prietenii” voștri. Pentru unii a fost o decizie de moment și nu am stăruit prea mult asupra ei, recunosc, dar pe alții îmi doream de mult să îi șterg. În general sunt foarte atentă cu cererile pe care le accept, dar undeva s-au strecurat și obligații. Consider că fiecare își folosește contul exact așa cum dorește și pentru mine vreau să fie ceva intim, unde să îmi pot pune o bucățică din suflet și să nu îmi fac griji pentru cine o vede. Există și persoane care nu mi-au fost niciodată în listă și care sunt curioase din fire, dar pentru ei există setări. Nu am să înțeleg de ce oamenii cu care nu ai nici un contact insistă să îi intereseze viața ta.
Chiar nu mă încălzește să am mii de prieteni și sute de aprecieri. Vreau sinceritate, respect și un pic de modestie nu strică, cum nici mândria nu a omorât pe nimeni, dar cu bun simț și fără fală prostească. Este ceva natural și normal să fii mândru de tine atunci când reușești ceva în viață, poți să strigi în gura mare, este dreptul tău; ai muncit ca să ajungi acolo și mă bucur pentru tine, dar când tu doar intoxici lumea cu postările tale insistente și o falsă imagine despre tine, atunci este decizia mea de a te urmări sau nu, de a te șterge din lista mea sau nu. Faptul că eu știu adevărul despre tine și ești departe de a fi ceea ce vrei să creadă alții despre tine mă scârbește. Și când spun asta nu mă refer la o persoană anume, din păcate sunt multe...
Oamenii... Facem ce facem și ajungem înconjurați de oamenii cu mii de fețe. Nu știi niciodată cu cine stai de vorbă, ce este adevărat și ce nu. Oameni au așa o capacitate de a se înjosi încât nici ei nu mai conștientizează ridicolul din viața lor. Unii se hrănesc cu energia ta și sunt într-atât de insistenți că te lasă fără vlagă. Au așa o nesimțire dusă până la extrem și sunt așa de țâfnoși că nu le ajungi la nas nicicum.

Chiar nu mai am răbdare. Îmi pare rău, dar nu mai suport și nu vreau să ajung să mă prefac că suntem prieteni când, de fapt, noi nu avem nimic în comun. Poate că drumurile noastre s-au intersectat la un moment dat, dar asta nu ne face prieteni. Nu vreau să știu nici de bine și nici de rău despre aceste persoane. Da, este adevărat că pentru marea majoritate voi rămâne o ciudată, o persoană dificilă, o antisocială...

Poate că am eu o problemă... Poate, nu știu și nici nu-mi pasă.
Am ajuns la vârsta la care îmi permit să fiu cum vreau eu.
Am ajuns la vârsta la care îmi permit să zic și da și nu, chiar dacă pentru unii este mai mult nu.
Am ajuns la vârsta la care îmi aleg singură prietenii și oamenii cu care vreau să mă înconjor, fără să dau explicații.
Am ajuns la vârsta la care sunt chiar mulțumită de mine, așa cum sunt și nu am nevoie de confirmarea nimănui.
Am ajuns la vârsta la care nu simt nevoia de a fi „bălită” în urechi și nu pot fi impresionată ușor și nici influențată.
Am ajuns la vârsta la care sunt conștientă că nu sunt perfectă, dar învăț din greșeli.
Am ajuns la vârsta la care nu mi-e rușine să zic „îmi pare rău”, „am greșit” sau „iartă-mă”.
Am ajuns la vârsta la care am înțeles că doar o viață avem și din păcate cea mai mare parte a ei este plină de frământări, așa că sunt hotărâtă să trăiesc cum vreau eu și cum mă face pe mine fericită. Sunt hotărâtă să trăiesc fără să mai fac compromisuri, fără să cedez, fără să mai las de la mine, fără să mai tolerez oamenii care nu merită. Vreau să trăiesc în liniștea și armonia mea, chiar dacă asta înseamnă singurătate. Uneori te golește de toate simțirile să lași de la tine și oamenii să nu înțeleagă nimic. Te face să te trezești într-o zi și să te simți gol, fără să mai ai ce oferi.
Recunosc faptul că nu e ușor și uneori doare, dar mă face să mă simt stăpână pe viața mea și iubesc această libertate. Deja dau prea multe explicații și nu e cazul. Cine vrea să înțeleagă va înțelege, iar cine nu înțelege acum cu siguranță nu va înțelege niciodată.
Am ajuns la vârsta la care am înțeles că doar eu știu cine sunt cu adevărat și sunt împăcată cu mine și deciziile mele. Uneori oamenii sunt interesați de tine doar ca sursă de inspirație și nici nu vor să te cunoască cu adevărat. Alteori au nevoie doar ca să îi asculți și atât, problemele sau bucuriile tale nu îi interesează.
Am ajuns la vârsta la cere îmi permit să pun punct unde vreau și cum vreau eu.
Am ajuns la vârsta la care am înțeles că nu trebuie să cer voie nimănui pentru a fi fericită și nici nu trebuie să mă ascund în beci dacă vreau să-mi plâng de milă. Pur și simplu plâng până mi se umflă ochii în cap și apoi mă ridic și o iau de la capăt, iar și iar. Să nu credeți că viața mea este perfectă și eu nu am nemulțumiri, neîmpliniri, regrete...
Toți avem, dar trebuie să învățăm să trăim cu ele, să ni le asumăm.
Am ajuns la vârsta la care am conștientizat că tot ce am vrut în viață mi le-am realizat singură. Am înțeles că doar pe mine mă am, restul oamenilor sunt în trecere prin viața noastră fiind preocupați în primul rând de viața lor, așa că nu am așteptări și nu vreau nimic de la nimeni.
Am ajuns la vârsta la care știu că sunt un om minunat, puternic și loial. Este problema ta că nu mă vezi așa și nu simt nevoia de a te convinge de altceva ...

În caz că nu mă mai găsești în lista ta și consideri că putem fi prieteni, atunci poate e cazul să îmi dai tu o șansă de a descoperi asta, poate eu te-am judecat greșit și-mi pare rău.  Nu trebuie să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în oameni, oamenii te pot dezamăgi. Încearcă să fi schimbarea pe care o vrei pentru tine, fără să ai așteptări și fără să ceri confirmări.
    Să ai curajul să spui da, dar și puterea să spui nu... 

Ploaia, prieten drag

      Astăzi am mers prin ploaie...
Nu am mai făcut asta de tare multă vreme și cred că ar trebui să o fac mai des. Oare de ce atunci când ninge, oamenii se opresc din ceea ce fac și ies afară la zăpadă? De ce nu facem asta și când plouă?
Am mai mers prin ploaie, dar pe bicicletă sau cu pelerină de ploaie.  Astăzi, însă, nu mă ascund și nu mă feresc de ea nicicum. Am decis ca astăzi să o las să mă alinte așa cum știe ea mai bine, deci... fără umbrelă.
Oricum zilele astea a fost tare cald și simt cum mă răcorește și 

mă-nfioară picăturile reci de ploaie căzute pe pielea mea fierbinte. Nu simt frig, doar o răcoare plăcută și-mi vine să-ntind mâinile și să deschid gura, asemeni unui copil mic care vrea să guste ploaia. Sunt conștientă că oamenii de prin case sau mașini se uită ciudat la mine și asta mă face să zâmbesc, m-am obișnuit să fiu o „ciudată”. 

Nu-mi pasă! Sunt fericită! Ploaia asta mă face fericită și merg cu pași mărunți ca să mă pot bucura cât mai mult de ea. Sunt singură pe stradă (căci cine să mai iasă afară pe vremea asta) și închid ochii lăsând ploaia să mă mângâie cu blândețe pe față. Atingerea ei este tandră, ca mâna mamei și ochii îmi sunt plini de picături de ploaie ce par a fi lacrimi...
Dar nu simt durere, nici tristețe sau nefericire. Mă simt asemeni unui vulcan ce erupe continuu în trăiri intense și ploaia asta mă liniștește, mă vindecă... Am un sentiment de ușurare, de căldură și mă cuprinde o stare de bine. Simt cum ploaia îmi îmbracă sufletul dezgolit în fața ei. Dacă eu plâng, ea plânge cu mine și dacă eu râd, ea se joacă cu mine.  Este asemeni unui prieten bun și drag care te cunoaște prea bine și nu este nevoie să te ascunzi sau să îți cauți cuvintele pentru a-i spune ceea ce simți. Cred că toți ar trebui din când în când să ne oprim și să mergem prin ploaie, să ne lăsăm spălați, curățați, liniștiți, mângâiați...
Este ceva divin. Simt cum cineva de acolo sus îmi mângâie pletele, chipul și sufletul. Mă simt binecuvântată și sunt recunoscătoare pentru fiecare picătură de ploaie.
 Tu când ai mers ultima dată prin ploaie? Când ți-ai permis să pui pauză în ritmul vieții și să-ți lași chipul să fie alintat de ploaie fără rețineri, fără teama că ai să răcești? Când ți-ai deschis sufletul ultima oară doar ca să îl lași să zboare liber, să danseze în ploaie? Când ți-ai simțit ultima oară pașii călăuziți de cineva de acolo de sus?

P.S.    Până am scris eu aceste rânduri, ploaia s-a oprit. Cam așa de trecătoare sunt toate în viață și rămânem cu amintirile a ceea ce a fost frumos sau cu regretul că nu am făcut ceea ce trebuia, când trebuia.
 Îmi amintesc picăturile reci de ploaie cum îmi cădeau pe față și starea de bine ce m-a cuprins știind că cineva, acolo sus, mă iubește...

Mor oameni tineri și totu-n jur e cancer...

     Mor oameni tineri, din ce în ce mai tineri și mai mulți...
     Pe vremea când eram copil moartea era așa o chestie destul de rară și de obicei apărea la oameni bătrâni. Atunci era ceva natural și firesc, cumva ... Când spuneai că a murit cineva venea și explicația „era bătrân maică, parcă uitase moartea de el”. Dar acum? Acum mi se strânge sufletul doar când mă gândesc. Doamne, de ce mor oamenii de tineri?
     Prima conștientizare a termenului „moarte” a fost când a murit bunicul meu... Avea 82 de ani și eu eram destul de mare, clasa a VII -a sau a VIII-a. A  căzut pe pat și  doctorii care au venit să îl vadă au spus că a făcut accident vascular cerebral și nu se mai poate face nimic. Ne-au lăsat așa... A zăcut săracul în starea asta o săptămână. Îmi amintesc ochii lui, erau singurii care păreau vii, în rest tăcere... Târziu ne-am gândit că săracul o fi murit de foame, îți dai seama o săptămână fără nimic?
Acum oricum este tardiv să ne dăm cu părerea și cum pe vremea aceea eram doar niște copii, eu și fratele meu, nu ne rămân decât amintirile și un gust amar.
      Când murea cineva, sigur avea peste 80 de ani și de cele mai multe ori moartea venea subit. Adică ori nu se mai trezea din somn, ori cădea brusc din picioare și nu-și mai revenea. În cazul în care se întâmpla să moară cineva tânăr, atunci sigur era un accident de mașină sau a căzut de la balcon, din tractor ...ceva de genul.  Mai putea fi omor de toate tipurile ori sinucidere. Sincer alte exemple nu îmi vin în minte acum, dar pe vremea aceea oamenii nu mureau din alte cauze. De „cancer” am mai auzit, dar foarte rar, poate o dată la nu știu câți ani și era ceva așa ca din filme, foarte îndepărtat. Mai degrabă te trăsnea sau te mânca ursul venit din pădure decât să ai cancer.
       În schimb acum, nu mă pot obișnui cu moartea care apare la fiecare pas, la fiecare clipire. Apare de nicăieri și te lovește în moalele capului.
Acum mor oamenii pe capete, mor tineri și bătrâni, mor copii abia născuți și mame însărcinate.
Mor oamenii din jurul meu și nu mă pot obișnui cu asta.

Mor oameni care au avut o viață echilibrată și stai să te întrebi de ce să-i mai judeci pe cei ce s-au bucurat de o țigară sau un pahar de vin?
Înainte, abia când erai bătrân te așteptai ca moartea să vină, dar acum pe ce criterii apare? Te face cumva să mori în viață fiind, dar așteptând cumva.

Mor oameni tineri și nu mă pot obișnui cu gândul morții întâlnite la tot pasul.

Acum „cancerul” lovește peste tot, de parcă te naști cu „cancer” și aștepți doar să te atace.

Nu mai contează dacă ai trăit o viață echilibrată, ai cancer.
Ai făcut sport? Cancer!
Ai fost un optimist toată viața? Cancer!

Ai fumat....logic că ai cancer.

Ai băut? Aha, de aici ți se trage, deci - cancer!
Abia te-ai născut? Cancer.

 Ai născut, ai făcut și cancer. Cred că nu mai avem răceală și gripă cât cancer am reușit să adunăm. Și în cazul în care cumva reușim să ne târâm prin viața asta, vine sistemul care este și el canceros și ne omoară. CANCER, Cancer peste tot! Și nu mă pot obișnui... Și nu pot înțelege... Și doare al naibii de tare când știu că acum câteva luni ai fost la mine, te-am îmbrățișat și am cântat la chitară împreună iar astăzi aflu că nu mai ești... Cancerul te-a luat și pe tine  și cumva ne pătrunde pe toți. Și dacă nu este boala de vină , te omoară sistemul medical, bolnav și el. Iar dacă ai reușit cumva să scapi și de sistem, te omoară oamenii! Da, este sigur că nu ai să mai apuci bătrânețea. Și ajungi să nu îți pară prea rău, căci sistemul și oamenii ți-ar face bătrânețile amare. Muncești o viață ca să-ți arunce un rest de bani cu care să te chinui să supraviețuiești și de amărăciune apare „cancerul”. Cancerul este pretutindeni!
      Astăzi am deschis Facebook-ul și am văzut că a mai murit un tânăr... Nu l-am cunoscut, dar mi s-a strâns sufletul și am lacrimi în ochi.
Mor oameni cu bani sau fără bani, tineri sau copii.  Mor toți oamenii din jurul meu și nu pot face nimic, nici măcar să sper.
Văd tot felul de filme motivaționale și toți par să aibă rețeta pentru vindecarea cancerului și totuși el se înmulțește parcă și mai tare. Toți îți spun să trăiești clipa și te îmbie cu rețete revoluționare, dar totul se rezumă doar la bani, să facă ei cât mai mulți bani!  Nu le pasă cu adevărat decât de propria afacere și cancerul se dezvoltă și se dezvoltă, te învăluie și nu mai ai scăpare. Și zici că te duci la privat, dar și acolo tot de oameni te lovești.
     Cel mai trist mi se pare, însă, când reușești cumva să învingi boala asta necruțătoare și te rănesc oamenii. Te „omoară” oamenii care au uitat să fie oameni... Și încerci să trăiești clipa, să fii bun și să ai o viață echilibrată, să fii optimist, dar sufletul ți-e greu și ai o mare greutate ce te apasă pe suflet de abia mai poți să respiri. Cumva am ajuns să avem concepții „greșite” și noi devenim cei „anormali” într-o lume plină de „cancer” și „normalitate”.
Știu că trebuie să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem, dar să ajungi să fii recunoscător că ai ajuns la 42 de ani pe când alții nu apucă 40 mi se pare greșit...atât de greșit....
Am ajuns să ne mințim singuri și să ne mulțumim cu atât de puțin... Off, Doamne! Bătrânețe, unde ai dispărut și când?  Am ajuns să ne întrebăm dacă apucăm pensia... Unde a dispărut bătrânețea? Și când spun „bătrânețe” mă refer la perioada aceea când părinții își cresc nepoții și moțăie în fața televizorului; când abia își mai țin  pârțurile privind la strănepoții care roiesc în jurul lor...
”Bătrânețea” aceea care ne gârbovește sub povara anilor a dispărut într-o lume plină de cancer.
 Am ajuns să trăim cu disperare și toată lumea din jurul nostru este plină de „sfaturi”, „leacuri”, „doctori”, „soluții”, etc...  Trăim cu disperarea unui însetat după o picătură de apă aflat în mijlocul unui ocean... plin cu cancer. Căci totul în jurul nostru este cancer și devine cancer.
Aerul e poluat, deci cancer! Mâncarea este plină de tot felul de produse cancerigene, deci cancer! Dacă nici mărul nu mai este măr, roșia nu mai este roșie, atunci ce pretenții să mai am la carne? Apa?  Doar Dumnezeu știe ce bem. Mor oameni tineri în jurul meu, din ce în ce mai tineri și mai mulți.

Te zbați să muncești, să îți crești copii și într-o zi nu ai să te mai trezești. Încerci să-ți păstrezi optimismul și lupți pentru fiecare clipă de fericire, dar vine cancerul și te înjunghie mișelește, căci este o boală ce atacă în tăcere. Dacă nu au reușit să te omoare toate astea, ai să te omori singur pentru că nu ai să te poți obișnui cu ideea că mor oamenii din jurul tău și o să te tot macine durerea și neputința.

P.S.     Mor oameni tineri și totul în jur e cancer... Tatăl meu la  66 de ani -cancer pulmonar, mama la 64 de ani- AVC, Andrei  la 39 de ani -cancer esofag, bărbat la 39 de ani -stop cardiac, tânăr la 29 de ani omorât de sistemul medical din România, tânără la 27 ani a murit-cancer,  copil- cancer... cancer... cancer...
    Și-mi vin în minte versurile lui Vali Sterian:
                                                    „ Şi Doamne pentru ce? 
                                                       O viaţă de coşmar. 
                                                       Şi pentru cine 
                                                       Se moare în zadar? 
                                                       Sunt nopţi pline de groază
                                                       În care îmi e să ţip.  
                                                       Sunt nopţi de basm 
                                                       De care nu mai ştim. 

                                                          REFREN

                                                      Doamne, vino Doamne, 
                                                      Să vezi ce-a mai rămas din oameni. ”