Până unde să mergi cu recunoștința?

      Se apropie sfârșitul acestui an (2016) și privesc cu tristețe în urmă. Am așa un gust amar...
 Am venit atât de senină, cu atâtea speranțe în suflet și gânduri bune. Am avut atât de multă încredere și am fost tare dezamăgită. Am crezut în oameni în fața cărora mi-am deschis sufletul iar ei s-au dovedit a fi niște monștri cu chip de om. 
    Oamenii plecați au o anumită viziune asupra felului în care ei au ajuns în „străinătate”, au sacrificiile lor. Nu spun că a fost ușor, dar nici acum nu este. Fiecare face un compromis, un sacrificiu. Din păcate, însă, fiecare judecă după propriile lecții fără să vadă suferința omului din fața lui. 

Cei mai mulți oameni nu te ajută de loc iar cei care se încumetă să te ajute au sentimentul că le aparții după ce te-au ajutat. Și-apoi când observă că nu pot face cu tine tot ceea ce doresc, îți aruncă în față că ești nerecunoscător. De aici se produce o ruptură, de cele mai multe ori imposibil de reparat.  

   Am fost întotdeauna loială pentru ajutorul acordat, indiferent care a fost acela. Și când spun asta mă refer la un respect profund și disponibilitatea de a ajuta, la rândul meu. Mă refer la seriozitate și a face cinste celui care m-a recomandat. Dar de aici și până a permite să fi umilit și batjocorit, doar pentru că cineva ți-a făcut un serviciu, este cam mult. De multe ori oamenii te tratează ca pe un sclav, „nu uita cine te-a adus” și de aici te limitează. Cred că ei sunt stăpânul, tu sluga. Vei face doar ce ți se dă voie, când ți se dă voie. 

Din păcate, ei nu înțeleg că și tu ți-ai asumat un risc având încredere în ei și lăsându-ți toată viața. De asemenea, uită că și tu ești un om  care a muncit, nu un neica nimenea pe care ei l-au adunat de pe stradă. Uită tot ce știau despre tine. Uită de respect. Faptul că ești un om cu principii care nu poate fi manipulat îi face să-ți arunce reproșuri.  În viziunea lor tu te-ai schimbat și ai uitat să fii recunoscător pentru mâna pe care ți-au întins-o, dar nu văd josnicia cu care te tratează.  

Am avut încredere în oameni și mi-am asumat riscuri. Am primit în schimbul loialității mele doar rău. Am răbdat comportamentul lor urât și nemeritat. Dar stau și mă întreb, oare până unde trebuie să mergi cu recunoștința? Până unde te faci că nu vezi, nu auzi? Până când te umilești și lași de la tine? Unde, când și cum se consideră plătită o datorie? 

   Poate tocmai pentru că nu știu răspunsul la aceste întrebări, am încetat să mai apelez la oameni. M-am înstrăinat și nu cer ajutorul nimănui. Ajut, dacă pot să ajut, fără să aștept ceva în schimb, dar nevoia mea nu o spun și nu o arăt. Nu știu dacă este rău sau bine, dar m-am săturat de oameni lipsiți de caracter. Mi se pare așa trist să fii nevoit să-ți închizi sufletul din cauza unor oameni de nimic. După mai multe experiențe cu așa oameni, rămâi cu multe răni în suflet și un gust amar.