Despre România sau despre români?

     Ieri a fost o zi foarte tristă pentru mine. Sunt atât de supărată! Încă o dată mi-am adus aminte de ce am plecat!
 Da, România este o țară frumoasă și săraca de ea nu are nici o vina pentru tot ce se întâmplă. Dar oamenii... Oamenii care o conduc, oamenii care au funcții publice, oamenii în general o murdăresc atât de tare.
Sunt tot mai puțini oamenii care mai fac ceva pentru că trebuie, pentru că au coloană vertebrală, pentru că speră că va fi bine. Atât de puțini! Majoritari devin cei murdari, cei dezinteresați, cei puși pe "ciupeală", pe "șpaga", cei cuprinși de lene și indiferență.

De cele mai multe ori legea protejează infractorul iar polițistul este prea scârbit de meseria lui. Uneori abia când se întâmplă ceva grav oamenii legii intervin, dar și atunci se face o evaluare a infractorului ca să se vadă dacă avea discernământ. 

    Din păcate, am început să-mi educ copilul altfel decât aș fi vrut. În loc să crească plină de încredere și senină, ea trebuie să afle că viața nu-i corectă uneori și lumea este plină de scursuri care nu au nevoie de un motiv pentru ca să-ți facă rău. Nu trebuie să fii amărât pentru a fura telefoane și nu trebuie să cunoști persoana pentru a-i da una în cap!

Mă revoltă atât de tare că în țara mea sunt un nimeni și un nimic.
Dacă te duci la magazin îți dai seama că vânzătoarea a avut o zi proastă după felul cum îți aruncă produsele și mârâie la tine.
Dacă te duci la medic și nu ai „plicul” (acel plic) nici nu se uită la tine, nu te operează.
Dacă te duci la politie, de multe ori este inutil. Pentru infracțiuni mărunte nici nu se deranjează să te mai asculte. Nu mai spun faptul că îți dictează declarația, de parcă ei știu mai bine ce s-a întâmplat.

Și tot așa aș putea să scriu trei zile despre acest subiect și tot nu l-aș epuiza.
Oare ce trebuie să fac să fiu respectat în țara mea și oamenii să-și facă treaba pentru care sunt plătiți? Aș vrea să cred în mai bine. Aș vrea măcar să sper în mai bine, dar din păcate nu mai pot.
Vine vremea să votăm și sunt un om responsabil, dar mă întreb oare pe cine? Am crezut, am votat, am sperat și nu s-a schimbat nimic. Au plecat ai lor și au venit tot ai lor.
Am încercat, dar am renunțat. Până la urmă am plecat eu.
Da, așa cum spunea Dan Puric : „În esență, România e frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie.”

Pe urmele Irinei...

        Cine e Irina? De ce ea? De unde pana unde Irina? Pai....să vedem...
 Tot timpul mi-am imaginat că vorbesc cu cineva atunci când scriu pe acest blog. Vorbesc cu un prieten drag și foarte apropiat, căruia pot să-i arăt sufletul meu fără să îmi fac griji că mă va răni.
Un prieten atât de bun încât nu trebuie să-mi caut cuvintele pentru ca el să mă înțeleagă. Am scris mereu aici atât pentru mine cât și pentru prietenul meu "imaginar", gândindu-mă că poate cumva îl ajut prin experiențele mele. Și îi zic "imaginar" fiind inspirata de Irina Binder cu ai ei Fluturi.
     Uite așa am ajuns la Irina :)  Despre ea pot spune că o urmăresc de ceva ani, îi urmăresc Insomniile. Chiar sunt ani de când mă inspira și pot spune cu sinceritate că nu m-am saturat de ea.
Îmi dă un sentiment plăcut fiecare scriere de-a ei.  Mă face să simt ca o cunosc și mă cunoaște. Între noi pare să fie o prietenie delicata.
     Anul acesta ziua mea de naștere a fost trista, oarecum... Ca niciodată am fost singură, fără tort, familie, prieteni care să îmi umple casa. Virtual au fost atât de mulți lângă mine și asta m-a făcut să zâmbesc, să nu mă simt chiar așa singură.

Fetița mea a încercat să îmi facă o surpriză și mi-a trimis volumele 1 și 2 din cartea Fluturi de Irina Binder. Ca să mă amuz am sa va spun că a costat poșta mai mult decât cărțile :)), dar asta nu contează ci gestul care  a fost atât de minunat încât nu prea știu cum îl descriu, nu am cuvinte. Am stat pe o bordura, lângă o librărie cu Melina la telefon ca să desfac pachetul. Îmi doream de foarte mult timp aceste cărți, dar niciodată nu aveam bani pentru ele sau era altceva mai important și amânam mereu momentul. M-a emoționat foarte mult gestul încât am plâns, acolo pe bordura, și nu îmi păsa că oamenii se uitau la mine. Am plâns de fericire, pentru că am un copil minunat.
Am fost așa de însetată încât le-am citit dintr-o răsuflare, într-o zi și o noapte. Mi-a plăcut foarte mult felul în care era scris, ușor și plin de emoții. 
Uite, de aici "prietenul imaginar", pentru că Irina avea unul și nu se supără dacă îl "împrumut".
Cred că toți ar trebui să avem un prieten imaginar care să ne asculte când avem nevoie și se pare că avem tot timpul nevoie.
Un prieten care să nu ne judece, să nu ne critice și în fața căruia să nu ne căutam cuvintele. Cred că suntem conștienți când greșim și nu este nevoie de cineva care să ne mai scoată ochii. Un prieten în fața căruia să putem fi noi, cu bune și rele, cu greșeli, dar sinceri. Toți avem nevoie de așa prieteni și nu doar imaginari, dar cum este de greu de găsit, să ne mulțumim cu puțin :)
  Heiii... și uite așa Irina. Zilele trecute i-am scris pe pagina "Fluturi" și am fost surprinsă că mi-a răspuns. Eu nu mi-am permis să îi vorbesc ca și când ne-am cunoaște de atâta timp. În primul rând pentru că așa am fost crescută și apoi pentru că așa am considerat că îmi exprim respectul.
  Din punctul acesta de vedere și Melina îmi spune că sunt prea rigidă, rece.  Ehh, are dreptate, mai lucrez la asta.
Ideea este că Irina mi-a spus: " prietenii îmi spun Irina, nu dumneavoastră".
In concluzie  așa am ajuns la prietena mea Irina :)
   Și de ce pe urmele ei?
Pentru că în aceasta carte, Fluturi, la un moment dat ea a fost la Verona. Inspirată fiind de ea, astăzi am decis să vad cu ochii mei lucrurile despre care am citit și le-am văzut prin ochii ei.

  Atenție, Verona vin la tine!!!  Și când spun asta mă gândesc la Romeo si Julieta :))

P.S. În cazul în care am câteva mici greșeli, vă rog să mă scuzați pentru că mă grăbesc să plec la Verona. Promit să verific și să repar diseară :)

Până unde să mergi cu recunoștința?

      Se apropie sfârșitul acestui an (2016) și privesc cu tristețe în urmă. Am așa un gust amar...
 Am venit atât de senină, cu atâtea speranțe în suflet și gânduri bune. Am avut atât de multă încredere și am fost tare dezamăgită. Am crezut în oameni în fața cărora mi-am deschis sufletul iar ei s-au dovedit a fi niște monștri cu chip de om. 
    Oamenii plecați au o anumită viziune asupra felului în care ei au ajuns în „străinătate”, au sacrificiile lor. Nu spun că a fost ușor, dar nici acum nu este. Fiecare face un compromis, un sacrificiu. Din păcate, însă, fiecare judecă după propriile lecții fără să vadă suferința omului din fața lui. 

Cei mai mulți oameni nu te ajută de loc iar cei care se încumetă să te ajute au sentimentul că le aparții după ce te-au ajutat. Și-apoi când observă că nu pot face cu tine tot ceea ce doresc, îți aruncă în față că ești nerecunoscător. De aici se produce o ruptură, de cele mai multe ori imposibil de reparat.  

   Am fost întotdeauna loială pentru ajutorul acordat, indiferent care a fost acela. Și când spun asta mă refer la un respect profund și disponibilitatea de a ajuta, la rândul meu. Mă refer la seriozitate și a face cinste celui care m-a recomandat. Dar de aici și până a permite să fi umilit și batjocorit, doar pentru că cineva ți-a făcut un serviciu, este cam mult. De multe ori oamenii te tratează ca pe un sclav, „nu uita cine te-a adus” și de aici te limitează. Cred că ei sunt stăpânul, tu sluga. Vei face doar ce ți se dă voie, când ți se dă voie. 

Din păcate, ei nu înțeleg că și tu ți-ai asumat un risc având încredere în ei și lăsându-ți toată viața. De asemenea, uită că și tu ești un om  care a muncit, nu un neica nimenea pe care ei l-au adunat de pe stradă. Uită tot ce știau despre tine. Uită de respect. Faptul că ești un om cu principii care nu poate fi manipulat îi face să-ți arunce reproșuri.  În viziunea lor tu te-ai schimbat și ai uitat să fii recunoscător pentru mâna pe care ți-au întins-o, dar nu văd josnicia cu care te tratează.  

Am avut încredere în oameni și mi-am asumat riscuri. Am primit în schimbul loialității mele doar rău. Am răbdat comportamentul lor urât și nemeritat. Dar stau și mă întreb, oare până unde trebuie să mergi cu recunoștința? Până unde te faci că nu vezi, nu auzi? Până când te umilești și lași de la tine? Unde, când și cum se consideră plătită o datorie? 

   Poate tocmai pentru că nu știu răspunsul la aceste întrebări, am încetat să mai apelez la oameni. M-am înstrăinat și nu cer ajutorul nimănui. Ajut, dacă pot să ajut, fără să aștept ceva în schimb, dar nevoia mea nu o spun și nu o arăt. Nu știu dacă este rău sau bine, dar m-am săturat de oameni lipsiți de caracter. Mi se pare așa trist să fii nevoit să-ți închizi sufletul din cauza unor oameni de nimic. După mai multe experiențe cu așa oameni, rămâi cu multe răni în suflet și un gust amar.