Despre România sau despre români?

     Ieri a fost o zi foarte tristă pentru mine. Sunt atât de supărată! Încă o dată mi-am adus aminte de ce am plecat!
 Da, România este o țară frumoasă și săraca de ea nu are nici o vina pentru tot ce se întâmplă. Dar oamenii... Oamenii care o conduc, oamenii care au funcții publice, oamenii în general o murdăresc atât de tare.
Sunt tot mai puțini oamenii care mai fac ceva pentru că trebuie, pentru că au coloană vertebrală, pentru că speră că va fi bine. Atât de puțini! Majoritari devin cei murdari, cei dezinteresați, cei puși pe "ciupeală", pe "șpaga", cei cuprinși de lene și indiferență.

De cele mai multe ori legea protejează infractorul iar polițistul este prea scârbit de meseria lui. Uneori abia când se întâmplă ceva grav oamenii legii intervin, dar și atunci se face o evaluare a infractorului ca să se vadă dacă avea discernământ. 

    Din păcate, am început să-mi educ copilul altfel decât aș fi vrut. În loc să crească plină de încredere și senină, ea trebuie să afle că viața nu-i corectă uneori și lumea este plină de scursuri care nu au nevoie de un motiv pentru ca să-ți facă rău. Nu trebuie să fii amărât pentru a fura telefoane și nu trebuie să cunoști persoana pentru a-i da una în cap!

Mă revoltă atât de tare că în țara mea sunt un nimeni și un nimic.
Dacă te duci la magazin îți dai seama că vânzătoarea a avut o zi proastă după felul cum îți aruncă produsele și mârâie la tine.
Dacă te duci la medic și nu ai „plicul” (acel plic) nici nu se uită la tine, nu te operează.
Dacă te duci la politie, de multe ori este inutil. Pentru infracțiuni mărunte nici nu se deranjează să te mai asculte. Nu mai spun faptul că îți dictează declarația, de parcă ei știu mai bine ce s-a întâmplat.

Și tot așa aș putea să scriu trei zile despre acest subiect și tot nu l-aș epuiza.
Oare ce trebuie să fac să fiu respectat în țara mea și oamenii să-și facă treaba pentru care sunt plătiți? Aș vrea să cred în mai bine. Aș vrea măcar să sper în mai bine, dar din păcate nu mai pot.
Vine vremea să votăm și sunt un om responsabil, dar mă întreb oare pe cine? Am crezut, am votat, am sperat și nu s-a schimbat nimic. Au plecat ai lor și au venit tot ai lor.
Am încercat, dar am renunțat. Până la urmă am plecat eu.
Da, așa cum spunea Dan Puric : „În esență, România e frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie.”

Pe urmele Irinei...

        Cine e Irina? De ce ea? De unde pana unde Irina? Pai....să vedem...
 Tot timpul mi-am imaginat că vorbesc cu cineva atunci când scriu pe acest blog. Vorbesc cu un prieten drag și foarte apropiat, căruia pot să-i arăt sufletul meu fără să îmi fac griji că mă va răni.
Un prieten atât de bun încât nu trebuie să-mi caut cuvintele pentru ca el să mă înțeleagă. Am scris mereu aici atât pentru mine cât și pentru prietenul meu "imaginar", gândindu-mă că poate cumva îl ajut prin experiențele mele. Și îi zic "imaginar" fiind inspirata de Irina Binder cu ai ei Fluturi.
     Uite așa am ajuns la Irina :)  Despre ea pot spune că o urmăresc de ceva ani, îi urmăresc Insomniile. Chiar sunt ani de când mă inspira și pot spune cu sinceritate că nu m-am saturat de ea.
Îmi dă un sentiment plăcut fiecare scriere de-a ei.  Mă face să simt ca o cunosc și mă cunoaște. Între noi pare să fie o prietenie delicata.
     Anul acesta ziua mea de naștere a fost trista, oarecum... Ca niciodată am fost singură, fără tort, familie, prieteni care să îmi umple casa. Virtual au fost atât de mulți lângă mine și asta m-a făcut să zâmbesc, să nu mă simt chiar așa singură.

Fetița mea a încercat să îmi facă o surpriză și mi-a trimis volumele 1 și 2 din cartea Fluturi de Irina Binder. Ca să mă amuz am sa va spun că a costat poșta mai mult decât cărțile :)), dar asta nu contează ci gestul care  a fost atât de minunat încât nu prea știu cum îl descriu, nu am cuvinte. Am stat pe o bordura, lângă o librărie cu Melina la telefon ca să desfac pachetul. Îmi doream de foarte mult timp aceste cărți, dar niciodată nu aveam bani pentru ele sau era altceva mai important și amânam mereu momentul. M-a emoționat foarte mult gestul încât am plâns, acolo pe bordura, și nu îmi păsa că oamenii se uitau la mine. Am plâns de fericire, pentru că am un copil minunat.
Am fost așa de însetată încât le-am citit dintr-o răsuflare, într-o zi și o noapte. Mi-a plăcut foarte mult felul în care era scris, ușor și plin de emoții. 
Uite, de aici "prietenul imaginar", pentru că Irina avea unul și nu se supără dacă îl "împrumut".
Cred că toți ar trebui să avem un prieten imaginar care să ne asculte când avem nevoie și se pare că avem tot timpul nevoie.
Un prieten care să nu ne judece, să nu ne critice și în fața căruia să nu ne căutam cuvintele. Cred că suntem conștienți când greșim și nu este nevoie de cineva care să ne mai scoată ochii. Un prieten în fața căruia să putem fi noi, cu bune și rele, cu greșeli, dar sinceri. Toți avem nevoie de așa prieteni și nu doar imaginari, dar cum este de greu de găsit, să ne mulțumim cu puțin :)
  Heiii... și uite așa Irina. Zilele trecute i-am scris pe pagina "Fluturi" și am fost surprinsă că mi-a răspuns. Eu nu mi-am permis să îi vorbesc ca și când ne-am cunoaște de atâta timp. În primul rând pentru că așa am fost crescută și apoi pentru că așa am considerat că îmi exprim respectul.
  Din punctul acesta de vedere și Melina îmi spune că sunt prea rigidă, rece.  Ehh, are dreptate, mai lucrez la asta.
Ideea este că Irina mi-a spus: " prietenii îmi spun Irina, nu dumneavoastră".
In concluzie  așa am ajuns la prietena mea Irina :)
   Și de ce pe urmele ei?
Pentru că în aceasta carte, Fluturi, la un moment dat ea a fost la Verona. Inspirată fiind de ea, astăzi am decis să vad cu ochii mei lucrurile despre care am citit și le-am văzut prin ochii ei.

  Atenție, Verona vin la tine!!!  Și când spun asta mă gândesc la Romeo si Julieta :))

P.S. În cazul în care am câteva mici greșeli, vă rog să mă scuzați pentru că mă grăbesc să plec la Verona. Promit să verific și să repar diseară :)

Până unde să mergi cu recunoștința?

      Se apropie sfârșitul acestui an (2016) și privesc cu tristețe în urmă. Am așa un gust amar...
 Am venit atât de senină, cu atâtea speranțe în suflet și gânduri bune. Am avut atât de multă încredere și am fost tare dezamăgită. Am crezut în oameni în fața cărora mi-am deschis sufletul iar ei s-au dovedit a fi niște monștri cu chip de om. 
    Oamenii plecați au o anumită viziune asupra felului în care ei au ajuns în „străinătate”, au sacrificiile lor. Nu spun că a fost ușor, dar nici acum nu este. Fiecare face un compromis, un sacrificiu. Din păcate, însă, fiecare judecă după propriile lecții fără să vadă suferința omului din fața lui. 

Cei mai mulți oameni nu te ajută de loc iar cei care se încumetă să te ajute au sentimentul că le aparții după ce te-au ajutat. Și-apoi când observă că nu pot face cu tine tot ceea ce doresc, îți aruncă în față că ești nerecunoscător. De aici se produce o ruptură, de cele mai multe ori imposibil de reparat.  

   Am fost întotdeauna loială pentru ajutorul acordat, indiferent care a fost acela. Și când spun asta mă refer la un respect profund și disponibilitatea de a ajuta, la rândul meu. Mă refer la seriozitate și a face cinste celui care m-a recomandat. Dar de aici și până a permite să fi umilit și batjocorit, doar pentru că cineva ți-a făcut un serviciu, este cam mult. De multe ori oamenii te tratează ca pe un sclav, „nu uita cine te-a adus” și de aici te limitează. Cred că ei sunt stăpânul, tu sluga. Vei face doar ce ți se dă voie, când ți se dă voie. 

Din păcate, ei nu înțeleg că și tu ți-ai asumat un risc având încredere în ei și lăsându-ți toată viața. De asemenea, uită că și tu ești un om  care a muncit, nu un neica nimenea pe care ei l-au adunat de pe stradă. Uită tot ce știau despre tine. Uită de respect. Faptul că ești un om cu principii care nu poate fi manipulat îi face să-ți arunce reproșuri.  În viziunea lor tu te-ai schimbat și ai uitat să fii recunoscător pentru mâna pe care ți-au întins-o, dar nu văd josnicia cu care te tratează.  

Am avut încredere în oameni și mi-am asumat riscuri. Am primit în schimbul loialității mele doar rău. Am răbdat comportamentul lor urât și nemeritat. Dar stau și mă întreb, oare până unde trebuie să mergi cu recunoștința? Până unde te faci că nu vezi, nu auzi? Până când te umilești și lași de la tine? Unde, când și cum se consideră plătită o datorie? 

   Poate tocmai pentru că nu știu răspunsul la aceste întrebări, am încetat să mai apelez la oameni. M-am înstrăinat și nu cer ajutorul nimănui. Ajut, dacă pot să ajut, fără să aștept ceva în schimb, dar nevoia mea nu o spun și nu o arăt. Nu știu dacă este rău sau bine, dar m-am săturat de oameni lipsiți de caracter. Mi se pare așa trist să fii nevoit să-ți închizi sufletul din cauza unor oameni de nimic. După mai multe experiențe cu așa oameni, rămâi cu multe răni în suflet și un gust amar. 

Timpul...

    Nu am mai scris de mult timp, dar nu din lipsă de idei, ci din lipsă de timp. Din ce în ce mai des am impresia că nu îmi ajunge timpul. Ori lista mea este mai lungă, ori timpul pare că s-a scurtat. Nu sunt singură în această dilemă, căci aud peste tot în jurul meu și la oameni diferiți, ca funcție sau caractere, faptul că timpul s-a diminuat. Nimănui nu îi mai ajunge. 

   Timpul... Ce înseamnă timpul? De fapt, cum adică nu mai ai timp? Cred că îi dăm o exprimare sau interpretare greșită. Faptul că vrem să facem atât de multe într-un timp cât mai scurt, asta nu înseamnă că nu avem timp. Ritmul zilnic ni-l alegem singuri. Dacă am avea un șef care s-ar impune așa, probabil că ne-am revolta, dar față de noi înșine nu avem compasiune. Ne chinuim constant epuizându-ne pentru lucruri despre care ne spunem că „trebuie” să le facem, fără să ne acordăm un minim de înțelegere de relaxare, de bucurie. De ce „trebuie”? Tot timpul am întrebat oamenii care au spus acest „trebuie”, ce se întâmplă dacă nu le fac? Dacă mâine totul s-ar opri, ce mai contează ce am făcut sau nu? Cui îi pasă? Și apoi, noi când trăim? Când o să transformăm acest „trebuie să fac” în „trebuie să fiu fericit”?  Nu ne mai sunăm prietenii sau familia,  nu ne mai întâlnim cu ei din lipsă de timp. Apoi într-o zi constatăm că nu mai avem pe cine suna și nici cu cine să ne întâlnim nu mai avem. Viețile noastre merg înainte, în vreme ce altele se opresc brusc. De multe ori nici nu știm asta. Indiferent cum apare această schimbare, cineva va rămâne cu regretul că nu a făcut mai mult atunci când se putea. Nimeni nu știe cu adevărat cantitatea de timp pe care o deține pentru că, de fapt, nimeni nu-l are, doar îl folosește eronat. Mai mult timp pierdem plângându-ne de milă, supărați și dezamăgiți. Este ca și cum ne-ar fi frică de fericire. Ca și cum „trebuie” să suferim. Dar de ce? Poate pentru că nu am fost învățați? Pentru că asta am văzut la părinții și bunici noștri? O suferință continuă. Un „trebuie” să faci, „trebuie” să te chinui”. Ca atunci când eram copii și dacă râdeam prea mult afară ne cuprindea frica de a merge acasă. Aveam certitudinea că după râs vine plâns și, de multe ori, ne dădeam singuri câte o palmă, ca să nu o luăm  de la altcineva. Pare o copilărie, dar cred că mulți încă nu s-au maturizat. Oamenii nu se gândesc prea mult la viață și la sensul ei. Nu cred  că trăim pentru a construi case sau pentru lucruri materiale. Stilul acesta de viață doar l-am preluat, ca niște animale de povară și îl ducem mai departe. Pentru că așa am văzut, pentru că așa știm. Pentru că nimeni nu ne-a învățat, nimeni nu ne-a spus și poate pentru că este mai comod așa.

    Ieri, mergeam cu bicicleta. Gândurile îmi zburau departe. În urechi îmi răsuna o muzică care mă răscolea și mă făcea să evaluez evoluția mea față de anul trecut. Am ajuns să fac lucruri la care nici nu visam și conștientizarea aceasta îmi dădea aripi. Mă simțeam puternică, capabilă să fac mult mai multe lucruri la care altă dată mi-era teamă să visez. Fără să îmi dau seama am început să merg din ce în ce mai repede. Brusc în fața mea apare o mașina. El mă vede târziu și eu îl văd chiar mai târziu. Impactul devine inevitabil. Buff!

    Să știți că nu este adevărat că închizi ochii și îți vezi toată viața în fața ochilor, nu! Am făcut ochii cât cepele, am scos un "rahat" și am încercat până în ultima clipă să evit impactul, dar am eșuat. 

Povestea mea nu este despre vină sau despre pagube, este despre timp. Despre faptul că asta putea să însemne să nu mai ai timp. Asta înseamnă să ți se schimbe viața într-o fracțiune de secundă. Din cât de puternic te simți, ca apoi în clipa următoare să rămâi doar o amintire într-un suflet îndurerat undeva...

Cred că cei mai mulți oameni nu înțeleg valoarea timpului și îl risipesc. Momentele de cumpănă și suferință ar trebui să fie și de conștientizare, dar nu există ființă mai nerecunoscătoare pe aceste pământ ca omul. El după ce se vede cu sacii în căruță, uită ce a promis. Uită de schimbare și recunoștință. Se înhamă singur la jug, își plânge de milă  și se vaită că nu are timp. Alt mod de a trăi el nu cunoaște.

    Mă uit la mașina care m-a trezit din visare cum se îndepărtează în noapte. Inima îmi bate cu putere și lacrimi reci îmi curg pe față. Nu știu exact de ce. Poate de fericire că am scăpat amestecată cu spaima a ceea ce tocmai am trăit. Poate de conștientizare. Asta ar fi putut să însemne pentru mine să nu mai am timp. Oare am avut noroc sau mi s-a mai dat o șansă? Ce întrebare inutilă.

    Așa cum spuneam la început, timpul...

Unii îl au și îl risipesc, alții îl trăiesc până la ultima picătură, până a ultima suflare.

Sunt oameni care primesc câte o palmă și se trezesc, dar sunt și oameni care nu înțeleg nimic, oricât de  tare i-ai zgudui. 

     Și-apoi ce bine ar fi să înțelegem că trăim pentru noi, nu pentru ceva sau cineva. Trăim ca să fim fericiți iubind și lăsându-ne iubiți. Restul... sunt doar piedici pe care ni le punem singuri de frică să trăim.