O reclamație

   ”Dragă ... Bunicii, aleg această formă de comunicare spunându-ți că sunt un client supărat. Să nu mă înțelegi greșit, nu mă plâng de prețurile pe care le aveți și nici de calitatea produselor, chiar dacă am găsit multe coji de nucă în Lunițele pe care le aveți. Este pentru a doua oară când cumpăr ceva din magazinul dumneavoastră și cu siguranță o altă dată viitoare nu va mai fi. Supărarea mea vine din faptul că în magazinul dumneavoastră m-am simțit înșelat și cu zâmbetul pe buze am fost furat. Nu vă scriu pentru că aș vrea ceva, căci nu vreau. Tocmai de aceea vă scriu în privat, pentru că nu vreau nici măcar să vă stric reputația. De obicei este greu de reparat și nu-mi doresc să vă fac rău. Dar, mi-aș dori o schimbare în ceea ce vă privește. Mi-aș dori să fiți corecți, să încetați cu păcălitul oamenilor. Așa cum scriam mai sus, nu discutăm de preț și nici de calitatea produselor. Consider că sunt liberă să accept prețul afișat și îmi asum gustul produselor dacă decid să le cumpăr. Dar, faptul că aveți la raft prețuri diferite și din propria dumneavoastră decizie hotărâți să mi le taxați la fel alegând prețul mai mare, asta m-a umplut de furie. Am cumpărat lunițe (95 lei) și biscuiți șprițați (80 lei). Vânzătoarea mi-a spus că așa se procedează de obicei la dumneavoastră și produsele asortate se taxează la prețul cel mai mare. Știți ce mă supără? Că nici măcar nu am vrut biscuiți asortați, însă, am fost plină de înțelegere față de decizia vânzătoarei de a mi servi asortați. Nici faptul că am vrut fix doar 10 bucăți din fiecare și am primit două punguțe pline, nu m-a făcut să fiu nepoliticoasă și am acceptat, nevrând să fiu o persoană urâcioasă. Dar, să constat faptul că am fost taxată la prețul cel mai mare a fost pentru mine ca un duș cu apă rece. De obicei nu mă uit pe bon, dar acum l-am scos din buzunar mototolit și am vrut să-l arunc. Din obișnuință mă uit încă o dată pe ceea ce arunc ca să nu fie ceva important și din pură întâmplare am văzut prețul. Nu știu a cui este vina și am să vă spun că nu contează. Nu vreau să o dați afară pe doamna care lucra în seara respectivă. Ar fi mare păcat să-și piardă locul de muncă acum în prag de sărbători. Mi-aș dori să fiți mai atenți atunci când angajați sau dacă este politica firmei să vândă așa, fără să existe această informație la îndemâna clientului, atunci vă rog să remediați această regulă care nu vă face cinste. Din păcate, după ce m-am întors în magazinul dumneavoastră pentru explicații, am aruncat bonul care poate ar fi servit ca dovadă. Mi-aș dori să mă credeți pe cuvânt iar dacă nu, atunci puteți o puteți întreba pe doamna care a lucrat duminică seara. 

Eu mi-am spus oful, dar ceea ce faceți dumneavoastră mai departe este o decizie care vă aparține. Sper să nu vă supere faptul că mi-am permis să vă scriu și să nu mi-o luați în nume de rău. 

Chiar dacă sunt un client supărat, să știți că vă doresc o seară frumoasă în continuare.”              

   P.S. Citind această reclamație mi-am dat seama că poți fi drăguț și atunci când te superi, dacă o faci cu respect și fără să te lași stăpânit de furie. Un gram de simțul umorului poate să-ți influențeze radical dispoziția și ameliorează considerabil orgoliul rănit. Recitind cele scrise mai sus, am zâmbit. Nu este o glumă și nici de glumit cu așa ceva, dar merită citit. O public pentru că este prea drăguță ca să o păstrez doar pentru mine.     

Dincolo de tăcere

    Astăzi m-am oprit asupra prieteniei. O fac tot mai des în ultimul timp. Gândul m-a purtat către tine și am vrut să-ți scriu. Aș vrea să pot să descriu ceea ce simt, dar mai bine las cuvintele să-ți „vorbească”. Pentru început aș dori să știi că te caut mult timp și te-am tot așteptat. Uneori am deznădăjduit în așteptarea sau căutarea  mea. Te-am căutat în oameni care nu mi-au meritat prietenia și am sfârșit, de multe ori, alegând singurătatea. 

   Ah, dacă ai știi de câte ori m-am întrebat ce este prietenia și m-am pierdut în definiții... Am căutat în fel și chip, dar n-am găsit oameni lângă care să mă fi potrivit. M-am izolat crezând că vina-i la mine și-am suferit. Am simțit că-s un om defect cu idei culese dintr-o carte. Un neînțeles singuratic, rătăcit visător ce-și poartă în suflet dorul. 

Fără să vreau mă-ntorc în copilărie... Ce simplu era atunci totul. Prieteniile atunci erau sincere și de durată. Fără invidie, răutăți și gânduri ascunse, fără să ne judecăm între noi sau să ne impunem. Exista o seninătate în dorința de a ne împărtăși gândurile sau de a le asculta. Copilăria în simplitatea ei era fără măști și ipocrizie.

Acum prietenia este dificilă. Greu de găsit și mai greu de păstrat. Începuturile sunt simple, pline de conversații fără sfârșit venite din dorința destăinuirii. Greul prieteniei mai târziu vine, când tot ce aveai de povestit s-a spus și-și face apariția tăcerea. Fără să vrei inima ți se strânge într-o așteptare plină de emoții. Acum se vede calitatea omului căruia i te-ai destăinuit, când setea conversației s-a domolit și tăcerea își face simțită prezența. Cei mai mulți oameni caută confortul în vorbe, în mii de cuvinte, eu caut tihna sufletului dincolo de ele, când se-așterne tăcerea. Abia atunci când liniștea dintre noi devine confortabilă voi știi că totu-i așa cum ar trebui să fie. Cred cu tărie că unui om care-mi înțelege lipsa cuvintelor nu va trebui să-i explic nici sensul lor. Și pentru mine asta-i prietenia. 

Prietenia... Știam exact cum trebuie să fie... Plăcută, ușoară și emoție, multă emoție. O bucurie profundă la fiecare revedere și un zâmbet întipărit pe chip la fiecare despărțire. Nevoia de a împărtăși gânduri de tot felul, de a depăna amintiri sau doar o-mbrățișare. Puterea de a-ți pune în palmă lacrimi, fără sa-mi fie teamă că le vei strivi. Doua suflete care s-au căutat îndelung. Să nu-ți faci griji, nu vreau nimic de la tine. Îmi este de ajuns liniștea pe care mi-o oferi și-un strop de tăcere. Și-am să te rog să mă ierți dacă nici eu nu mai am ce să-ți ofer în afară de căldura inimii mele și o picătură de culoare în al vieții cenușiu lipsit de soare. Ai să râzi și mulți nu ne vor înțelege, dar tăcerea noastră nu doare, este vindecătoare. 

   Dincolo de orice definiție, prietenia se naște din bunătate și afecțiune sinceră. Se leagă ușor, dar se crește cu migală. Ea este simplă și totuși ceva destul de complex. Este ca o căsnicie, dar fără să fi semnat vreun act. Are fragilitatea pufului de păpădie, dar voința unui ghiocel care răzbește prin zăpadă.   Prietenia adevărată nu ține cont de aspect, de religie sau de limba pe care o vorbești. Ea nu este despre cine a greșit sau cât ai iertat și nu contorizează cât dai sau primești.

Să votăm, dar să rămânem oameni

    Au mai fost momente când am scris despre ura dintre oameni. Mă uimește ușurința cu care se asmut unii spre alții, veninul pe care îl împrăștie care mai de care în dreapta și-n stânga și înflăcărarea cu care se bat cei mai mulți cu pumnii în piept scuipând cuvinte grele. Observ că oamenii se folosesc de orice motiv pentru a se sfâșia între ei. 

   Inițial am stat departe de ceea ce se întâmplă apoi mi-am expus părerea. Dincolo de importanța momentului, căci este de o importanță istorică, mă uimește ura din oameni care este atât de ușor de stârnit. Omul când urăște nu mai ține cont nici de mamă, nici de tată și nici de frați. Ura din oameni este mai puternică decât rațiunea și îi face atât de ușor de manipulat. Se aruncă o idee și haita se repede. Nici nu mai contează motivul pentru care se luptă și nici persoana la gâtul căreia se reped. 

Oare de unde este atât de multă dușmănie pe lume? De ce nu putem să rămânem oameni și să ne respectăm, indiferent de diversitatea opiniilor noastre? Unde dispare bunul simț, educația și chiar omenia? De ce nu putem să dezbatem o problemă fără să jignim și fără să-i strivim pe ceilalți oameni care nu sunt în asentimentul nostru? Politica nu ar trebui să conțină și diplomație? 

    În aceste momente nu pot să nu observ faptul că oamenii care ar trebui să tacă, de fapt, ei urlă cel mai tare. Oamenii care ar trebui să-și plece capul, ei au și mai multă trufie. Oamenii care nu au nici un drept se comportă ca și cum au toate drepturile.

Toată această ură mă duce cu gândul la pandemie, când oamenii uitau că se cunosc și se repezeau unii la alții cu la fel de multă dușmănie. Cât de ușor suntem de învrăjbit și ce păcat că nu reușim să fim uniți în lucruri bune și cu afecțiune, vorbe bune, iubire...

Oamenii își pun o mască pe față și se expun cu negura din ei pe rețelele de socializare învrăjbind. În funcție de subiectul dezbătut unii aleg o mască umilă de victimă ori una mândră de patriot, alții de mari înțelepți a toate cunoscători și așa mai departe. Dar, seara când omul se duce la culcare, masca lui cade, conștiința rămâne și nu toată lumea are somnul liniștit. 

    Ne-am câștigat dreptul de a avea o opinie și de a ne exprima liber, dar asta nu ne dă dreptul de a suprima alte păreri și convingeri.