Mă dezleg...

L-am iubit. Nu am să mint spunând, acum că s-a terminat, că asta nu a fost iubire adevărată. A fost! A fost o iubire cu de toate. Aș spune chiar că a fost cea mai importantă din viața mea. A fost marea mea lecție. L-am iubit cu naivitate și inocență, dar și cu egoism și mândrie. Am fost împreună la bine și la greu. Ne-am atras și ne-am respins, ne-am și urât uneori. L-am iubit, da, cu siguranță l-am iubit și am știut atunci când nu s-a mai putut face nimic. L-am iubit în felul meu și așa cum am știut eu mai bine. Ah, dar nu ne-am potrivit. Ceea ce eu îi ceream era prea mult pentru el iar ceea ce el îmi oferea era prea puțin pentru mine. Și nu a fost dragoste la prima vedere. Chiar dacă mi-a plăcut de el, am învățat să îl iubesc în timp. Și l-am iubit. Și iubirea mea i-a lăsat urme adânci, căci nu am fost un om ușor de iubit. Am fost ca un cal nărăvaș și m-am zbătut. Și ne-am luptat unul cu celălalt și ne-am rănit. Doamne, ce mult ne-am mai rănit. M-a pus la pământ cu greutatea indiferenței lui și mi-a strivit sufletul cum nimeni nu o mai făcuse până atunci. Probabil că și eu, la rândul meu, l-am rănit de multe ori.
Însă ne-am iubit în felul nostru egoist și naiv uneori. Și am crezut că va fi pentru totdeauna și vom reuși mereu să ne găsim. Am tras cu dinții și m-am zbătut, m-am umilit și am cerșit, dar într-o zi el nu mi-a mai auzit plânsetul și nici lacrimile nu mi le-a mai înțeles. Ochii mei își pierduseră culoarea și erau „tulburi” pentru el. 
L-am iubit așa cum am știut eu mai bine, ca un copil neștiutor la 20 și un pic de ani. Apoi l-am iubit cu mândria și aroganța celor 30 de ani. Într-un târziu am învățat să îl iubesc cu maturitatea celor 40 de ani și abia atunci am înțeles că mai mult nu pot, asta-s toată. Indiferența celor 50 de ani nu am vrut să o cunosc. Am văzut-o la prea mulți oameni în jurul meu.
Mi-am dat seama că el nu ar fi plecat niciodată fizic, dar sufletește de mult m-a părăsit. El a fost lecția mea și poate eu a lui. Am învățat atât de multe în tot acest timp.
Am învățat că iubirea nu trebuie să doară. Că nu este important cine și cât oferă atâta timp cât este pe undeva un echilibru.
Am învățat că nu trebuie să mă apăr de omul care se presupune că ar trebui să mă știe mai bine decât oricine și sufletul meu ar trebui să fie „acasă” în palmele lui.
Am învățat că nici o relație nu o să dureze în armonie dacă nu trag amândoi în aceiași direcție. Efortul și participarea trebuie să fie reciprocă. Acum, este bine să nu ții socoteala cine și cât a făcut. Astăzi pot eu ceva, mâine poate el altceva, dar să nu tragă doar unul.
Am învățat că iubirea și afecțiunea nu se cer. Ele ar trebui să fie baza pe și cu care să construiești.
Am învățat că nu este de ajuns să iubești, trebuie să și respecți.
Am învățat că singurătatea nu trebuie să existe în doi și mai bine trăim separat decât să ne chinuim reciproc. Căsnicia înseamnă echipă, nu război.
Ar trebui să înțelegem că, de-a lungul timpului, ne schimbăm și nu mai suntem aceiași oameni ca atunci când ne-am cunoscut, dar este important să ne acceptăm așa cum suntem fără dorința aprigă de
a-l schimba pe celălalt.                                                     
Am învățat că oricât de multe ai știi, tot ai să greșești, dar important este să ai înțelegere față de
omul de lângă tine, căci și el va avea. 
Aș fi vrut să nu ajungem aici și să nu doară, dar a venit momentul când a trebuit să aleg între el și mine iar dacă altădată l-aș fi ales pe el, astăzi m-am ales pe mine.
Da, aș fi putut să rămân, dar asta nu ar fi schimbat cu nimic situația, doar ne-am fi risipit inutil. Acesta a fost timpul nostru. Trăgând de el (de timp) am fi obținut același rezultat, căci nici unul dintre noi nu am fi putut mai mult.
Aleg să-mi amintesc doar ce a fost frumos și îi sunt recunoscătoare pentru tot. Nu am nici un regret.
Da, l-am iubit și astăzi mă dezleg de el, de noi și de trecut. Asta nu înseamnă că o șterg toate pozele și urmele existenței noastre. Ar fi o minciună, ca și cum aș putea șterge ceea ce am trăit. El este și va fi mereu o parte din mine, cum și eu voi exista pe undeva în el. Este ceva normal și toți purtăm în noi bucăți din oamenii întâlniți pe drumul nostru prin viață. 
Mergând mai departe căutând să mă vindec și să iert...