Omul își schimbă haina, dar năravul ba

     Se pare că trecerea timpului îmi amintește de toate vorbele părinților și ale bunicilor, de cele mai multe ori transpuse într-un proverb pe care la vremea respectivă cu siguranță nu l-am înțeles și mai mult ca sigur că am râs de el. Ca de altfel, noi toți în tinerețe ne uităm cruciș la cei bătrâni crezând că vorbesc aiurea sau că sunt nebuni. Apoi, vine vremea când ne aducem aminte și ușor-ușor ajungem chiar să-i înțelegem. Eu una, cam așa mi-am dat seama că am îmbătrânit. 

Trecând prin viață și simțind pe propria piele realizez și conștientizez câtă înțelepciune stă în adâncul acestor „vorbe bătrânești”, în sensul tuturor proverbelor. Uneori mă încăpățânez să cred că, poate, acel om s-a schimbat, dar viața îmi arată că bătrânii aveau dreptate. 

    Cred că suntem ceea ce purtăm în suflet și aceasta este baza pe care noi ne dezvoltăm de-a lungul vieții. Purtăm în noi binele și răul, lumina și întunericul. Experiențele prin care trecem face ca una dintre ele să triumfe iar cealaltă se stinge puțin câte puțin. Și nu, nu este ca în filme unde întotdeauna binele învinge. De cele mai multe ori, de la prea multă durere și neputință, ajungem și ne împietrim sufletele ajungând să fim acri, răi și posaci. Devenim victimele propriei conștiințe...

     În adâncul meu eu știu că omul nu se schimbă, dar în mintea și sufletul meu încă mai sper. Îmi dau seama că omul rău poartă în el o mare durere pe care nu a reușit să o înțeleagă, să o depășească și să ierte. De fapt, el în sufletul lui este doar un simplu om plin de sentimente, unde binele nu a reușit să învingă și lumina din el s-a stins lăsând un gol. Cred că așa ajungem să avem acel gol interior și puțini sunt aceia care înțeleg asta și caută să se vindece. Și vindecarea nu vine din lucruri materiale și de la oameni, ea vine din bunătatea cu care ne peticim sufletul rănit. Bunătatea pe care o manifestăm în primul rând față de noi înșine, apoi față de celelalte ființe. Spun asta pentru că am văzut oameni care sunt pâinea lui Dumnezeu cu alții, dar foarte exigenți cu propria persoană sau cu animalele. Asta înseamnă că acolo este un sâmbure de rău nevindecat. Am să-mi justific cele afirmate și am să vă spun că doar un animal are capacitatea de a face un suflet să ofere iubire necondiționată. Mulți vor spune că și un copil face asta și am să-i contrazic. Cei mai mulți așteaptă ceva în schimbul vieții pe care au zămislit-o, „eu te-am făcut, eu te omor” sau măcar un pahar cu apă...

Sunt oameni care își iubesc copilul, dar nu tolerează alți copii. Sunt oameni care nu au sentimente nici față de proprii copii. Și ca să fim sinceri până la capăt, da, ne iubim copii, dar de cele mai multe ori o facem cu mândrie și egoism. 

Aici există un alt proverb care stă la baza celor spuse de mine: „Fiecare cioară își laudă puiul”. Asta ne face tare orgolioși și competitivi. Și-ntr-un final, inevitabil ajungem la „ ce naște din pisică...” va fi și mai greu de schimbat. Pe când un animăluț, neputincios în a se exprima și lipsit de mândrie, ne va oferi afecțiune chiar și atunci când nu o merităm. Oricât l-ai bate pe animal, el tot se va pune la picioarele tale smerit și îți va linge palmele cu care l-ai rănit. Și nu o va face pentru că este parșiv sau prost, ci pentru că el altă cale nu știe. De aceea spun că atunci când ne vom deschide sufletele și le vom lăsa să simtă iubire față de animale, în general, abia în acel moment vom putea spune că am învățat să iubim sincer și necondiționat. Lăsându-ne iubirea să pătrundă în inimă vom simți blândețe și înțelegere față de toți și toate. Ca să ajungem în acel punct trebuie să cunoaștem smerenia, bunătatea, iertarea și să înțelegem că ele reprezintă calități ale unui suflet nobil și nu o dovadă a prostiei. 

Să nu credeți că iertarea este o formă de slăbiciune prin care ne recunoaștem vreo vină. Ea este o formă de iubire în primul rând față de noi și abia apoi față de ceilalți. Târziu ne vom da seama că nici nu mai contează cine are dreptate și cine a greșit, că este loc pe lumea asta pentru fiecare și nu trebuie să demonstrăm nimănui nimic. 

    Dar, din păcate, omului îi va fi mai ușor să bârfească, să judece, să mintă, să fure, să facă rău... Întotdeauna o să vrea să fie ca x sau ca y și dacă se poate să aibă mai mult decât ei.

Iar pentru tot ceea ce i se întâmplă o fi de vină soarta sau Dumnezeu.

    De, uneori omul nu se poate schimba, chiar dacă își schimbă haina, părul și chiar vocabularul. Acum sunt mulți care citesc și cred că este de ajuns să citezi dintr-o carte. Schimbarea înseamnă mai mult decât a reproduce ceva ce ai citit sau auzit undeva. Ne dăm seama tot mai greu de caracterul unui om. Ne lăsăm păcăliți de dorința din noi de a crede în bine și frumos, dar omul nu se schimbă. Omul este suma a tot ceea ce a lăsat să crească în sufletul său și mai devreme sau mai târziu asta va ieși la suprafață. 

   El va răni, va murdări și tot el se va simți cel supărat, căci „omul„ nu e „om” destul dacă nu e și fudul.

Aeroportul plin de „culoare”

    Prin 2019 scriam următoarele rânduri pe care am să le reproduc cu exactitate: 

   <<Oamenii cu fețele lor triste, cu șlapi târșiți pe asfalt, cu povești de viață plictisitoare pe care sunt dornici să le împărtășească oricărui străin stă și îi ascultă, glume proaste și stridente mă însoțesc de fiecare dată când călătoresc. Încerc să găsesc un dram de compasiune, dar nu am, sunt goală. Îi văd de departe, căci ies în evidență cum doar ai noștri știu să o facă. Fac în jurul lor gălăgie printre hohote de râs „ă-hă-hă-hă” și urlete de copii mici. Nici nu știu ce detest mai tare: pe părintele care își lasă copilul să urle până răgușește, atingându-mi sistemul nervos (el fiind mai ocupat să-și termine conversația, decât să vadă ce face copilul) sau pe „neica nimenea”, muncitorul care hohotește „hă-hăhă” făcând glume răsuflate în aburi de alcool. El spune rânjind „în sfârșit o dat Domnul să văz și io șofer de tir educat” fără să își dea seama că a ajuns să fie ciobul care râde de oala spartă. 

   Oriunde mă duc, nu contează aeroportul sau destinația, mă lovește aceiași imagine cu personaje diferite. Poate că ar trebui să fie un afiș mare la intrarea în aeroport, unde să li se explice acestor oameni faptul că suntem civilizați și avem nevoie de o anumită ținută, căci de șlapi suntem sătui.>>

  Îmi dau seama că, deși au trecut niște ani, încă îmi amintesc poveștile lor și constat cu stupoare că nimic nu s-a schimbat. La vremea când scriam cele de mai sus, eram oripilată de faptul că mămica în cauză mai avea un pic și ne arăta tuturor cezariana pe care cu doar câteva zile în urmă o făcuse. Într-un timp atât de scurt, atât de multe informații împărtășite unor oameni pe care, cu siguranță, nu ai să-i mai vezi vreodată în viața ta. De fapt, cred că pe asta se și bazează atunci când povestesc, pe faptul că se pot împăuna cât vor, căci interlocutorul nu are de unde să știe cât de mici sunt ei și cât de tristă este viața lor în realitate. 

    La ultimul zbor, povestea era despre cât „de tare” a fost un hoț care fura din magazine și nu era prins. Poveste spusă chiar  de el: „Bă, ce proști sunt nemții ăștia”.  Da, sunt proști că ne primesc în țara lor și, din păcate, nu pot să îi judec pentru faptul că ne tratează pe toți la fel... Trist, dar este crudul adevăr.

Încerc să nu generalizez, dar ei (ai noștri) sunt mai mulți. Sunt mult prea gălăgioși, îmbrăcați la extreme de „prea -prea” sau „foarte-foarte” iar poveștile lor vin din dorința de a se auzi vorbind. Acum constat că, sunt prea puțini aceia care se plâng, majoritatea doar se laudă. 

   Nu am mai surprins  de mult o conversație plăcută. De fapt, nu știu dacă am asistat vreodată la una. Cel puțin, nu în aeroport. Oamenii frumoși sufletește nu se trezesc vorbind și dacă o fac, ei vorbesc în șoaptă. 

   Nu știu cum o fi călătoria pentru alți oameni, dar pentru mine este foarte extenuantă. Este obositor să asculți toate aceste conversații spuse un pic cam prea tare, ca și cum toată lumea este surdă. Dai muzica la maxim în căști și tot auzi cum turuie doamna din fața ta încântată de atenția domnului de lângă ea.  Este absolut îngrozitor să vrei să stai în liniștea ta sufletească și să nu poți pentru că părintele copilului din spatele tău
nu îl oprește pe acesta când lovește cu picioarele în spătarul scaunului. Culmea este că mai pare și surprins când vede că te uiți, „a, uite că s-a trezit doamna”.

   Ca și cum nu ar fi de ajuns, mai trebuie să îi suporți și respirația urât mirositoare a vecinului care a adormit cu gura deschisă sau a celui din spate care a băut ceva, ca să-și facă călătoria mai plăcută, și acum are un chef de povestit emanând un damf care te lasă fără aer. 

 Și ca povestea să fie completă, fiecare călătorie se lăsa cu aplauze pe care niciodată nu le-am înțeles. Da, ne bucurăm că ne-a adus în siguranță domnul pilot, dar aceasta este meseria lui și pentru acest lucru este plătit. Dacă îl aplaudăm pe acesta pentru munca pe care o face, de ce să nu aplaudăm și omul de la curățenie care spală toaleta de rahatul lăsat cu nesimțire de cei mai mulți vizitatori?

Bine, sincer, la ultimele două zboruri aceste aplauze au lipsit și asta mă face să sper la o normalitate, cândva în timp...

Mă dezleg...

L-am iubit. Nu am să mint spunând, acum că s-a terminat, că asta nu a fost iubire adevărată. A fost! A fost o iubire cu de toate. Aș spune chiar că a fost cea mai importantă din viața mea. A fost marea mea lecție. L-am iubit cu naivitate și inocență, dar și cu egoism și mândrie. Am fost împreună la bine și la greu. Ne-am atras și ne-am respins, ne-am și urât uneori. L-am iubit, da, cu siguranță l-am iubit și am știut atunci când nu s-a mai putut face nimic. L-am iubit în felul meu și așa cum am știut eu mai bine. Ah, dar nu ne-am potrivit. Ceea ce eu îi ceream era prea mult pentru el iar ceea ce el îmi oferea era prea puțin pentru mine. Și nu a fost dragoste la prima vedere. Chiar dacă mi-a plăcut de el, am învățat să îl iubesc în timp. Și l-am iubit. Și iubirea mea i-a lăsat urme adânci, căci nu am fost un om ușor de iubit. Am fost ca un cal nărăvaș și m-am zbătut. Și ne-am luptat unul cu celălalt și ne-am rănit. Doamne, ce mult ne-am mai rănit. M-a pus la pământ cu greutatea indiferenței lui și mi-a strivit sufletul cum nimeni nu o mai făcuse până atunci. Probabil că și eu, la rândul meu, l-am rănit de multe ori.
Însă ne-am iubit în felul nostru egoist și naiv uneori. Și am crezut că va fi pentru totdeauna și vom reuși mereu să ne găsim. Am tras cu dinții și m-am zbătut, m-am umilit și am cerșit, dar într-o zi el nu mi-a mai auzit plânsetul și nici lacrimile nu mi le-a mai înțeles. Ochii mei își pierduseră culoarea și erau „tulburi” pentru el. 
L-am iubit așa cum am știut eu mai bine, ca un copil neștiutor la 20 și un pic de ani. Apoi l-am iubit cu mândria și aroganța celor 30 de ani. Într-un târziu am învățat să îl iubesc cu maturitatea celor 40 de ani și abia atunci am înțeles că mai mult nu pot, asta-s toată. Indiferența celor 50 de ani nu am vrut să o cunosc. Am văzut-o la prea mulți oameni în jurul meu.
Mi-am dat seama că el nu ar fi plecat niciodată fizic, dar sufletește de mult m-a părăsit. El a fost lecția mea și poate eu a lui. Am învățat atât de multe în tot acest timp.
Am învățat că iubirea nu trebuie să doară. Că nu este important cine și cât oferă atâta timp cât este pe undeva un echilibru.
Am învățat că nu trebuie să mă apăr de omul care se presupune că ar trebui să mă știe mai bine decât oricine și sufletul meu ar trebui să fie „acasă” în palmele lui.
Am învățat că nici o relație nu o să dureze în armonie dacă nu trag amândoi în aceiași direcție. Efortul și participarea trebuie să fie reciprocă. Acum, este bine să nu ții socoteala cine și cât a făcut. Astăzi pot eu ceva, mâine poate el altceva, dar să nu tragă doar unul.
Am învățat că iubirea și afecțiunea nu se cer. Ele ar trebui să fie baza pe și cu care să construiești.
Am învățat că nu este de ajuns să iubești, trebuie să și respecți.
Am învățat că singurătatea nu trebuie să existe în doi și mai bine trăim separat decât să ne chinuim reciproc. Căsnicia înseamnă echipă, nu război.
Ar trebui să înțelegem că, de-a lungul timpului, ne schimbăm și nu mai suntem aceiași oameni ca atunci când ne-am cunoscut, dar este important să ne acceptăm așa cum suntem fără dorința aprigă de
a-l schimba pe celălalt.                                                     
Am învățat că oricât de multe ai știi, tot ai să greșești, dar important este să ai înțelegere față de
omul de lângă tine, căci și el va avea. 
Aș fi vrut să nu ajungem aici și să nu doară, dar a venit momentul când a trebuit să aleg între el și mine iar dacă altădată l-aș fi ales pe el, astăzi m-am ales pe mine.
Da, aș fi putut să rămân, dar asta nu ar fi schimbat cu nimic situația, doar ne-am fi risipit inutil. Acesta a fost timpul nostru. Trăgând de el (de timp) am fi obținut același rezultat, căci nici unul dintre noi nu am fi putut mai mult.
Aleg să-mi amintesc doar ce a fost frumos și îi sunt recunoscătoare pentru tot. Nu am nici un regret.
Da, l-am iubit și astăzi mă dezleg de el, de noi și de trecut. Asta nu înseamnă că o șterg toate pozele și urmele existenței noastre. Ar fi o minciună, ca și cum aș putea șterge ceea ce am trăit. El este și va fi mereu o parte din mine, cum și eu voi exista pe undeva în el. Este ceva normal și toți purtăm în noi bucăți din oamenii întâlniți pe drumul nostru prin viață. 
Mergând mai departe căutând să mă vindec și să iert...