Uitarea... ce sentiment confuz. Uneori ne agățăm de ea cu putere, sperând că poate ne ia cu ea și durerea. Alteori o alungăm, de teamă să nu pierdem amintiri dragi. Ne ancorăm în trecut și retrăim momente. Scrijelim pe pereții sufletului aceleași frânturi de amintiri, până ajungem să pierdem realitatea, iar prezentul se pierde și el. Este o frică continuă de pierdere. Pe de o parte ți-e teamă să nu uiți iar pe de alta, ți-e teamă că uitând ai putea să fii din nou fericit. Folosim uitarea în funcție de starea pe care o avem și de nevoi. O parte din tine ar vrea să uiți durerea, neîmplinirea, dezamăgirea și golul care pune stăpânire pe sufletul tău. O altă parte te face conștient că, fără că-ți dai seama, uitând te-ai pierdut undeva pe drum.
Cei mai mulți trăiesc într-o ceață, uitând ce înseamnă viața purtând pe chip o grimasă. Își pun o mască ca să pară fericiți, dar râsul le sună străin cu sunete prea înalte și sparte. Nu știu când a devenit mai important ceea ce afișăm lumii decât ceea ce simțim. Ne lăsăm duși de inerție, împovărați de griji, cu umerii aplecați și colțurile gurii lăsate. Toți așteaptă zile mai bune sperând la ziua de mâine, dar trăiesc cumva ancorați în trecut. Întotdeauna găsim un moment în el unde avem impresia că eram fericiți și tot ceea ce facem este să navigăm pierduți în timp, răniți și stingheri. Ne pierdem în amintiri și uităm să trăim.
Apoi apare regretul. Regretul că merităm mai mult și ne-am mulțumit cu prea puțin sau poate că puteam mai mult, dar am făcut prea puțin.
Undeva, pe parcurs apare și conștientizarea. Vezi și să înțelegi realitatea altfel decât până acum. Îți dai seama că multe lucruri pe care altă dată le prețuiai, astăzi și-au pierdut valoarea și s-au risipit în vânt. Conștientizarea m-a făcut să înțeleg falsitatea în care toți ne adâncim. Ne mințim că suntem fericiți și că iubim. Ne mințim că ne suntem prieteni în hohote de râs și ne prefacem până devine o obișnuință să trăim așa.
Târziu, dar am cunoscut și cumpătarea. Cunoscând-o am realizat de cât de puțin avem nevoie pentru a fi fericiți. Fericirea aceea către care fiecare om tânjește nu vine din lucruri materiale și nici în alt om nu o găsim. Chiar dacă știm asta, noi insistăm să o căutăm în fiecare om pe care îl întâlnim. Deși fugim de singurătate, tot în ea ne adâncim.
Trecând prin toate astea se presupune că am ajuns la maturitate. O maturitate pe care am obținut-o în timp și prin experiență. Toată această transformare îți aduce iertarea și ce bine ar fi să învățăm să iubim.
Cunoscând toate astea, sufletul parcă-ți este împăcat, dar fără să vrei, iar ai uitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu