Să nu ne mai mințim...

    M-am trezit într-o dimineață și nu m-am mai recunoscut. Am dat să mă ridic, dar picioarele-mi erau moi. Trupul fragil îmi tremura ușor și privirea mi s-a întunecat. M-am așezat tremurând și am așteptat un pic. Nu am renunțat, deși părea mult mai ușor să mă așez și să nu mă mai zbat. Spune-mi, oare ție nu ți s-a întâmplat niciodată asta? Nu ai simțit cum, privită din exterior viața ta poate părea un vis devenit realitate, dar când te uiți în sufletul tău, ea este plină de frământări, lupte și doar un strop de fericire? Nu ai simțit atunci o greutate care-ți apasă pieptul și nu te lasă să respiri? 

    Am învățat să ne luăm fericirea din nimic și să ne mulțumim cu foarte puțin. Ne îndepărtăm de oameni, ne îndepărtăm de noi alergând după iluzii. Avem impresia că cel mai greu lucru este să pierzi pe cineva, ceea ce este dureros, nu neg, dar ne obișnuim cu durerea așa cum ne obișnuim cu toate în viață și timpul nu se oprește în loc pentru durerea noastră. Mai greu mi se pare să te pierzi pe tine și să nici nu îți dai seama când ai ajuns doar o umbră. Un om care trăiește pentru alții, pentru o imagine ireală sau pur și simplu din inerție. Ajungi să exiști, dar nu trăiești. Și cum ai putea să trăiești fără să te cunoști pe tine, să îți cunoști valorile sau limitele, fără vise și dorințe, fără un strop de mulțumire?

Tu știi cum este când te pierzi? Plutești în derivă fără un țel, fără speranță și cu sufletul gol. Te lovești de ziduri reci într-un întuneric ce-ți îngheață inima și cu cât scrijelești cu degetele încercând să te agăți de ceva, nu găsești nimic de care să te apuci. Dacă faci greșeala de a aștepta ca cineva să vină să te ridice, ai să constați că cei mai mulți vor veni și te vor împinge și mai tare în jos sub greutatea vorbelor, a faptelor sau a indiferenței lor. Fiecare își trăiește propria viată și tu ai uitat de a ta. Ești singur și de tine depinde ce vrei să faci cu ea. 

    Trăim pe același pământ, uneori în aceleași case și dormim în același pat, dar în realități atât de paralele. Vorbim, de cele mai multe ori, aceiași limbă, dar nu înțelegem nici un cuvânt. Ne privim în ochi, dar nu vedem sufletul, ci doar un strop de culoare. Nu vedem bucuria sau tristețea din el, dar vedem hainele omului și ridurile de pe chip. Uneori și tăcerea în care ne retragem diferă. Fiecare se retrage în propria lume și-și poartă gândurile hai-hui. Cumva, doar acolo mai putem fi sinceri și fericiți. Ne lipsește curajul și mințim cu ușurință. Suntem captivi în vieți în care nu ne mai regăsim, dar ne-am obișnuit să ne punem o mască pe chip și ne prefacem zâmbind. Și ne mirăm de ce sunt oamenii atât de singuri și nefericiți? 

 Suntem așa pentru că am uitat cum este să ne privim cu sinceritate și atenție. Am încetat de mult să mai țintim către aceleași idealuri. Ne îndoim după cum bate vântul și ne modelăm după fiecare prieten pe care îl avem pierzându-ne autenticitatea. Ne uităm unii la alții cu ochi străini și goi. Cu un fir invizibil ne leagă indiferența între noi.

     Am momente când îmi dau seama că și eu mă pierd în mulțime. Uneori este mai ușor să te lași purtat de val decât să lupți împotriva curentului. O perioadă merge, dar apoi ajung să nu mă mai recunosc și atunci începe lupta cu mine. Ceva din mine renunță și cedează, dar există și o parte care insistă să lupte. Cu greu și multe zbateri, mă ridic. Îmi ridic privirea, îmi șterg lacrimile și îmi îndrept ochii către cer zâmbind. În lumea din care vin eu este atât de normal să te prefaci, să trăiești mulțumindu-te cu puțin. Este normal să cazi și să rămâi acolo dând vina pe soartă, pe oameni, pe Dumnezeu.  Poate că și în lumea din care vii tu este exact la fel, dar în lumea pe care eu mi-o construiesc refuz să trăiesc așa. 

    M-am tot gândit încercând să înțeleg de ce mă pierd câteodată. Știu că este greu să ajungi să te cunoști, să îți menții un echilibru în tot ceea ce faci și gândești, dar știu și faptul că le poți pierde la fel de ușor. După multe frământări am înțeles de ce oamenii se pierd și nu se mai regăsesc. Nici pe ei, dar nici între ei. Eu cred că ne pierdem atunci când uităm ce este recunoștința. Recunoștința pentru lucruri care nouă ajung să ni se pară normale și mărunte. Sunt oameni care nu au case, nu au familii, nu au vedere, nu au mâini sau picioare și totuși au puterea de a mai zâmbi.  

    Și uite așa, ajungi să realizezi bogăția pe care o ai și o risipeai plângându-ți de milă. Astăzi am făcut primul pas către mine ridicând ochii către cer și umplându-mi sufletul de recunoștință. Faptul că celelalte lucruri din viață nu sunt așa cum ar trebui să fie, nici nu mai contează. Dacă eu mi-am găsit echilibrul și ele se vor echilibra, dar pentru asta îți trebuie curaj. Curajul de a accepta și a trăi viața ta așa cum este ea! 

Despre uitare

  Uitarea... ce sentiment confuz. Uneori ne agățăm de ea cu putere, sperând că poate ne ia cu ea și durerea.  Alteori o alungăm, de teamă să nu pierdem amintiri dragi. Ne ancorăm în trecut și retrăim momente. Scrijelim pe pereții sufletului aceleași frânturi de amintiri, până ajungem să pierdem realitatea, iar prezentul se pierde și el. Este o frică continuă de pierdere. Pe de o parte ți-e teamă să nu uiți iar pe de alta, ți-e teamă că uitând ai putea să fii din nou fericit. Folosim uitarea în funcție de starea pe care o avem și de nevoi. O parte din tine ar vrea să uiți durerea, neîmplinirea, dezamăgirea și golul care pune stăpânire pe sufletul tău. O altă parte te face conștient că, fără că-ți dai seama, uitând te-ai pierdut undeva pe drum. 

   Cei mai mulți trăiesc într-o ceață,  uitând ce înseamnă viața purtând pe chip o grimasă. Își pun o mască ca să pară fericiți, dar râsul le sună străin cu sunete prea înalte și sparte. Nu știu când a devenit mai important ceea ce afișăm lumii decât ceea ce simțim. Ne lăsăm duși de inerție, împovărați de griji, cu umerii aplecați și colțurile gurii lăsate. Toți așteaptă zile mai bune sperând la ziua de mâine, dar trăiesc cumva ancorați în trecut. Întotdeauna găsim un moment în el unde avem impresia că eram fericiți și tot ceea ce facem este să navigăm pierduți în timp, răniți și stingheri. Ne pierdem în amintiri  și uităm să trăim.

Apoi apare regretul. Regretul că merităm mai mult și ne-am mulțumit cu prea puțin sau poate că puteam mai mult, dar am făcut prea puțin.

   Mi-am alungat de atât de multe ori gândurile, doar ca să nu mă doară și într-o zi m-am trezit cu fața împietrită și sufletul gol. Încercând să-mi amintesc, parcă am uitat și mai tare cine sunt.   

  Undeva, pe parcurs apare și conștientizarea. Vezi și să înțelegi realitatea altfel decât până acum. Îți dai seama că multe lucruri pe care altă dată le prețuiai, astăzi și-au pierdut valoarea și s-au risipit în vânt. Conștientizarea m-a făcut să înțeleg falsitatea în care toți ne adâncim. Ne mințim că suntem fericiți și că  iubim. Ne mințim că ne suntem prieteni în hohote de râs și ne prefacem până devine o obișnuință să trăim așa. 

   Târziu, dar am cunoscut și cumpătarea. Cunoscând-o am realizat de cât de puțin avem nevoie pentru a fi fericiți. Fericirea aceea către care fiecare om tânjește nu vine din lucruri materiale și nici în alt om nu o găsim. Chiar dacă știm asta, noi insistăm să o căutăm în fiecare om pe care îl întâlnim. Deși fugim de singurătate, tot în ea ne adâncim.

Trecând prin toate astea se presupune că am ajuns la maturitate. O maturitate pe care am obținut-o în timp și prin experiență. Toată această transformare îți aduce iertarea și ce bine ar fi să învățăm să iubim.

   Cunoscând toate astea, sufletul parcă-ți este împăcat, dar fără să vrei, iar ai uitat.