Uneori nu ești de ajuns, orice ai face...

      Am așteptat cu nerăbdare să plec. Îmi doream singurătatea care avea să vină. Visam la ea, la momentul acela când nu trebuie să te mai ascunzi. Când nu trebuie să te mai prefaci în spatele unui zâmbet chinuit și după obișnuitele cuvinte „sunt bine”. Am știut că nu este așa și abia așteptam liniștea aceea în care să stau și să-mi adun bucățile din suflet căzute pe asfalt, strivite de pași indiferenți. Am căutat singurătatea în care să pot plânge toată durerea adunată, fără să-mi înăbuș hohotele. Am lăsat lacrimile să le spele ca să le pot lipi la loc.  

     De-a lungul vieții mi s-a spus în fel și chip. Am fost jignită în multe feluri, începând de la felul cum arăt și sfârșind cu tot ce s-a putut spune despre caracter. Acum am observat că pe unii îi deranjează și locul de unde vin sau unde m-am născut. Oamenilor le-a fost atât de ușor să-mi pună etichete și să mă trateze așa cum au considerat ei că sunt. Și-au scos toate frustrările și-au împroșcat cu mizeria din ei fără să le pese dacă mă cunosc sau nu, dacă au dreptate sau nu în judecata lor. 

     Am crescut cu credința că atâta timp cât omul de lângă tine (indiferent că-ți este mamă, tată, soț, frate, copil) te rănește fără să-i pese de tine, atunci, ce pretenții aș putea să am de la un străin? Am început să nu mai am așteptări de la nimeni. Oamenii sunt așa cum sunt și, mai devreme sau mai târziu, toți te vor răni exact acolo unde te doare mai tare. Cu cât ți-au fost mai apropiați, cu atât mai multă precizie vor avea și rana va fi mai mare, mai adâncă.

    Am căzut de atâtea ori pierzându-mi încrederea, credința și, uneori, pierzându-mă și pe mine. Am înțeles că nu pot schimba oamenii înrobiți de mentalități învechite și stăpâniți de egoism. Am învățat să mă detașez de tot ce îmi face rău și să mă cunosc mai bine. Fiecare lovitură primită m-a făcut să mă schimb devenind omul care sunt astăzi și nimeni nu ar putea să știe vreodată drumul pe care eu am pășit, doar tălpile mele zdrelite... 

    Tocmai de aceea nu-mi pasă de bârfa sau aprecierea altora și nu caut confirmări. Știți de ce? Pentru că niciodată nu ești „de ajuns”. Nu am fost niciodată de ajuns de bună, frumoasă, inteligentă, harnică, gospodină... Nu am fost de ajuns de prietenă, soție, femeie sau mamă. Tot timpul era altcineva mai presus sau așteptările erau de neatins.

    Știți ce mi se pare cel mai trist la viața mea?  Că nimeni nu a știut adevărul. Bărbații mă doreau și femeile se uitau cu invidie, dar nimeni nu a văzut golul din mine și durerea din spatele zâmbetului meu. 

Nu am înțeles niciodată ce mi-a lipsit și de ce nu am fost de ajuns. Mă uitam pe stradă la femei imperfecte și nu am înțeles secretul fericirii lor. Oare eu unde am greșit? Toată viața mea am tânjit după iubire. M-am milogit pentru ea ca un cerșetor flămând la colț de stradă. Flămândă am fost și eu. Am sfârșit cerșind măcar un pic de respect, dar probabil nu am fost de ajuns nici pentru el, căci am primit în schimb doar indiferență și de acum celebrul citat care mi-a călăuzit pașii „dacă nu-ți convine, fă ceva!”

     Și într-o zi am făcut. Mi-am adunat restul de suflet care mi-a mai rămas și am plecat...

Atunci am înțeles că pentru mine sunt suficient de bună, de frumoasă, de femeie etc.

Nu am nevoie de un bărbat care să-mi spună cine sunt eu, cum de altfel, nu am nevoie nici de unul căruia trebuie să-i explic cum sunt, de parcă aș fi un produs pe care îl iei din magazin cu instrucțiuni de utilizare. 

   M-am căsătorit de foarte tânără. Nici nu am apucat să-mi trăiesc viața atunci când am decis să o împart cu cineva. Este adevărat faptul că atunci când te căsătorești o faci pentru toată viața. Nu cred că există cineva care să-și zică faptul că se căsătorește doar pentru un an sau doi, dar asta nu înseamnă că trebuie să stai și să înduri, să suferi la infinit. Toți o facem cu speranța în suflet că vom îmbătrâni frumos ținându-ne de mână. Și nu renunți din prima, căci îți spui că ești puternic, poți să le duci tu pentru doi. Le pui pe umerii tăi și tragi singur într-o direcție pe care doar tu o vezi. Atunci greul se transformă în lacrimi și singurătate. 

    Din momentul în care ajungi să conștientizezi toate acestea, nimic nu mai contează. Pentru unii oameni nu vei fi niciodată de ajuns, orice ai face. Rămân orbi și surzi la tot ce le spui tu iar „instrucțiunile de utilizare” sunt într-o limbă pe care ei nu o vor înțelege vreodată. 

 Am trăit toată viața așteptând să mă iubească și pe mine cineva. Să mă trateze cu respect și în care să am încredere. Astăzi îmi dau seama că acel „cineva” sunt eu. 

    Pe scurt, asta este povestea vieții mele și nu se rezumă doar la căsnicia mea, ci și la tot. Toți aceia de care m-am îndepărtat sau pe care i-am exclus din viața mea, au fost persoane pentru care nu am fost de ajuns și nu mai vreau să mă prefac indiferent de relația dintre noi.

    Pentru un om obișnuit să trăiască superficial o să i se pară că exagerez sau că sunt o ciudată. Pentru mine?  Este un stil de viață corect și sincer față de mine, în concordanță cu mintea și sufletul meu, nu cu societatea și normele ei deformate, lipsite de fond. 

   Și, ce credeți? Chiar mi-e bine așa!

Am „riduri” în suflet...

    Am îmbătrânit.  Dar, nu pe trup mi se așterne timpul trecut, ci în suflet. 

Îl simt cum mi se cuibărește în adâncuri, mă gârbovește și-am obosit. 

Am obosit să aștept vorbe care nu mai vin și să le iert pe cele care nu trebuiau spuse.  

Am obosit să tânjesc după brațe goale și îmbrățișări tot mai reci.

Mă doare să merg desculță pe același drum pietruit, târșind picioarele-mi rănite. Nu mai vreau să trag de mine încercând să înțeleg lucruri care nu mai au nici un sens. 

Am obosit să sper că va fi bine, când nici eu nu mai știu ce-i binele și unde să-l găsesc. 

Am obosit să visez momente care nu vor prinde niciodată viață, conștientă fiind că timpul lor s-a pierdut între noi.

Am obosit să-mi las sufletul să cadă plângând în palme ca mai apoi tot eu să îl ridic.

Am obosit să râd când în mine-i furtună și liniște nu-i.

Am obosit să bat la porți închise crezând în oameni și ale lor promisiuni deșarte. 

Pur și simplu, am obosit și simt cum mi se așază tot mai multe „riduri” în adâncul inimii.

Am obosit să fur de la viață... clipe.

Să nu ne mai mințim...

    M-am trezit într-o dimineață și nu m-am mai recunoscut. Am dat să mă ridic, dar picioarele-mi erau moi. Trupul fragil îmi tremura ușor și privirea mi s-a întunecat. M-am așezat tremurând și am așteptat un pic. Nu am renunțat, deși părea mult mai ușor să mă așez și să nu mă mai zbat. Spune-mi, oare ție nu ți s-a întâmplat niciodată asta? Nu ai simțit cum, privită din exterior viața ta poate părea un vis devenit realitate, dar când te uiți în sufletul tău, ea este plină de frământări, lupte și doar un strop de fericire? Nu ai simțit atunci o greutate care-ți apasă pieptul și nu te lasă să respiri? 

    Am învățat să ne luăm fericirea din nimic și să ne mulțumim cu foarte puțin. Ne îndepărtăm de oameni, ne îndepărtăm de noi alergând după iluzii. Avem impresia că cel mai greu lucru este să pierzi pe cineva, ceea ce este dureros, nu neg, dar ne obișnuim cu durerea așa cum ne obișnuim cu toate în viață și timpul nu se oprește în loc pentru durerea noastră. Mai greu mi se pare să te pierzi pe tine și să nici nu îți dai seama când ai ajuns doar o umbră. Un om care trăiește pentru alții, pentru o imagine ireală sau pur și simplu din inerție. Ajungi să exiști, dar nu trăiești. Și cum ai putea să trăiești fără să te cunoști pe tine, să îți cunoști valorile sau limitele, fără vise și dorințe, fără un strop de mulțumire?

Tu știi cum este când te pierzi? Plutești în derivă fără un țel, fără speranță și cu sufletul gol. Te lovești de ziduri reci într-un întuneric ce-ți îngheață inima și cu cât scrijelești cu degetele încercând să te agăți de ceva, nu găsești nimic de care să te apuci. Dacă faci greșeala de a aștepta ca cineva să vină să te ridice, ai să constați că cei mai mulți vor veni și te vor împinge și mai tare în jos sub greutatea vorbelor, a faptelor sau a indiferenței lor. Fiecare își trăiește propria viată și tu ai uitat de a ta. Ești singur și de tine depinde ce vrei să faci cu ea. 

    Trăim pe același pământ, uneori în aceleași case și dormim în același pat, dar în realități atât de paralele. Vorbim, de cele mai multe ori, aceiași limbă, dar nu înțelegem nici un cuvânt. Ne privim în ochi, dar nu vedem sufletul, ci doar un strop de culoare. Nu vedem bucuria sau tristețea din el, dar vedem hainele omului și ridurile de pe chip. Uneori și tăcerea în care ne retragem diferă. Fiecare se retrage în propria lume și-și poartă gândurile hai-hui. Cumva, doar acolo mai putem fi sinceri și fericiți. Ne lipsește curajul și mințim cu ușurință. Suntem captivi în vieți în care nu ne mai regăsim, dar ne-am obișnuit să ne punem o mască pe chip și ne prefacem zâmbind. Și ne mirăm de ce sunt oamenii atât de singuri și nefericiți? 

 Suntem așa pentru că am uitat cum este să ne privim cu sinceritate și atenție. Am încetat de mult să mai țintim către aceleași idealuri. Ne îndoim după cum bate vântul și ne modelăm după fiecare prieten pe care îl avem pierzându-ne autenticitatea. Ne uităm unii la alții cu ochi străini și goi. Cu un fir invizibil ne leagă indiferența între noi.

     Am momente când îmi dau seama că și eu mă pierd în mulțime. Uneori este mai ușor să te lași purtat de val decât să lupți împotriva curentului. O perioadă merge, dar apoi ajung să nu mă mai recunosc și atunci începe lupta cu mine. Ceva din mine renunță și cedează, dar există și o parte care insistă să lupte. Cu greu și multe zbateri, mă ridic. Îmi ridic privirea, îmi șterg lacrimile și îmi îndrept ochii către cer zâmbind. În lumea din care vin eu este atât de normal să te prefaci, să trăiești mulțumindu-te cu puțin. Este normal să cazi și să rămâi acolo dând vina pe soartă, pe oameni, pe Dumnezeu.  Poate că și în lumea din care vii tu este exact la fel, dar în lumea pe care eu mi-o construiesc refuz să trăiesc așa. 

    M-am tot gândit încercând să înțeleg de ce mă pierd câteodată. Știu că este greu să ajungi să te cunoști, să îți menții un echilibru în tot ceea ce faci și gândești, dar știu și faptul că le poți pierde la fel de ușor. După multe frământări am înțeles de ce oamenii se pierd și nu se mai regăsesc. Nici pe ei, dar nici între ei. Eu cred că ne pierdem atunci când uităm ce este recunoștința. Recunoștința pentru lucruri care nouă ajung să ni se pară normale și mărunte. Sunt oameni care nu au case, nu au familii, nu au vedere, nu au mâini sau picioare și totuși au puterea de a mai zâmbi.  

    Și uite așa, ajungi să realizezi bogăția pe care o ai și o risipeai plângându-ți de milă. Astăzi am făcut primul pas către mine ridicând ochii către cer și umplându-mi sufletul de recunoștință. Faptul că celelalte lucruri din viață nu sunt așa cum ar trebui să fie, nici nu mai contează. Dacă eu mi-am găsit echilibrul și ele se vor echilibra, dar pentru asta îți trebuie curaj. Curajul de a accepta și a trăi viața ta așa cum este ea! 

Despre uitare

  Uitarea... ce sentiment confuz. Uneori ne agățăm de ea cu putere, sperând că poate ne ia cu ea și durerea.  Alteori o alungăm, de teamă să nu pierdem amintiri dragi. Ne ancorăm în trecut și retrăim momente. Scrijelim pe pereții sufletului aceleași frânturi de amintiri, până ajungem să pierdem realitatea, iar prezentul se pierde și el. Este o frică continuă de pierdere. Pe de o parte ți-e teamă să nu uiți iar pe de alta, ți-e teamă că uitând ai putea să fii din nou fericit. Folosim uitarea în funcție de starea pe care o avem și de nevoi. O parte din tine ar vrea să uiți durerea, neîmplinirea, dezamăgirea și golul care pune stăpânire pe sufletul tău. O altă parte te face conștient că, fără că-ți dai seama, uitând te-ai pierdut undeva pe drum. 

   Cei mai mulți trăiesc într-o ceață,  uitând ce înseamnă viața purtând pe chip o grimasă. Își pun o mască ca să pară fericiți, dar râsul le sună străin cu sunete prea înalte și sparte. Nu știu când a devenit mai important ceea ce afișăm lumii decât ceea ce simțim. Ne lăsăm duși de inerție, împovărați de griji, cu umerii aplecați și colțurile gurii lăsate. Toți așteaptă zile mai bune sperând la ziua de mâine, dar trăiesc cumva ancorați în trecut. Întotdeauna găsim un moment în el unde avem impresia că eram fericiți și tot ceea ce facem este să navigăm pierduți în timp, răniți și stingheri. Ne pierdem în amintiri  și uităm să trăim.

Apoi apare regretul. Regretul că merităm mai mult și ne-am mulțumit cu prea puțin sau poate că puteam mai mult, dar am făcut prea puțin.

   Mi-am alungat de atât de multe ori gândurile, doar ca să nu mă doară și într-o zi m-am trezit cu fața împietrită și sufletul gol. Încercând să-mi amintesc, parcă am uitat și mai tare cine sunt.   

  Undeva, pe parcurs apare și conștientizarea. Vezi și să înțelegi realitatea altfel decât până acum. Îți dai seama că multe lucruri pe care altă dată le prețuiai, astăzi și-au pierdut valoarea și s-au risipit în vânt. Conștientizarea m-a făcut să înțeleg falsitatea în care toți ne adâncim. Ne mințim că suntem fericiți și că  iubim. Ne mințim că ne suntem prieteni în hohote de râs și ne prefacem până devine o obișnuință să trăim așa. 

   Târziu, dar am cunoscut și cumpătarea. Cunoscând-o am realizat de cât de puțin avem nevoie pentru a fi fericiți. Fericirea aceea către care fiecare om tânjește nu vine din lucruri materiale și nici în alt om nu o găsim. Chiar dacă știm asta, noi insistăm să o căutăm în fiecare om pe care îl întâlnim. Deși fugim de singurătate, tot în ea ne adâncim.

Trecând prin toate astea se presupune că am ajuns la maturitate. O maturitate pe care am obținut-o în timp și prin experiență. Toată această transformare îți aduce iertarea și ce bine ar fi să învățăm să iubim.

   Cunoscând toate astea, sufletul parcă-ți este împăcat, dar fără să vrei, iar ai uitat.

Mult gri și un strop de culoare

    Cei mai mulți oameni trec prin viață cu ochii mari deschiși și, totuși, nu văd nimic. Cu toate acestea, sunt și oameni care cu ochii închiși văd totul din jur, chiar și timpul. M-am învățat să privesc dincolo de aparențe, de firesc și normal. Chiar dacă îmi folosesc ochii pentru a vedea, întotdeauna simt cu inima ceea ce mintea nu poate să perceapă. Mă uit la oameni și văd sentimente, durere și trăiri. Din ce în ce mai rar văd pic de culoare în privirea sau hainele lor. Timpul nu iartă pe nimeni. Trece lăsând în urma lui amintiri, nostalgie și uitarea din noi.  Îl văd cum lasă în urmă-i fire de păr alb și riduri care se adâncesc; zbateri inutile și vise frânte; lacrimi reci și locuri goale în care cândva trăia cineva; cuvinte nespuse când trebuia și conștientizarea că nu mai poți schimba ceva. Foarte rar mi s-a întâmplat să văd mulțumirea pe un chip îmbătrânit. Este o stare permanentă de tristețe și un regret comun, ca și cum îmbătrânind nu doar că îți albește părul, dar și sufletul ți s-a zbârcit fiind incapabil să mai simtă bucuria, speranța sau iubirea.

   Refuz să mă transform într-un omuleț gri, cu colțurile gurii lăsate de la atâta dezamăgire, cu ochii reci și goi.  Un suflet împietrit într-o strângere de inimă. Un om cu capul mereu plecat care nu știe să privească cerul, care nu și-a lăsat niciodată chipul mângâiat de ploaie și nu a salutat zâmbind un străin. 

Am tot căutat un răspuns la întrebarea „cine sunt eu”, dar am căutat greșit. Așteptând răspunsul de la oamenii din jurul meu, am aflat atâtea despre mine, că m-am pierdut și mai rău. Am alergat prin lume cu disperarea strigând în sufletul meu. Urla în mine întrebarea, ca și cum de asta depindea viața mea. Mi se pare important să știi cine ești ca să ai idee în ce direcție trebuie să mergi, atunci când nu știi încotro să o iei. Cu cât am căutat mai mult, cu atât mai singură și pierdută sfârșeam. 

    Într-o zi, târziu în viață și obosită, m-am oprit din goana aceasta nebună și-am retrăit tot trecutul meu. Am plâns de neputință, dar am zâmbit văzând cum m-am ridicat mereu. M-am privit cu drag și abia atunci am înțeles cine sunt eu. Nu trebuia să mă caut în alți oameni și nici să mă ascund. Ne-am învățat să ridicăm ziduri și purtăm măști, ne luptăm cu noi și ne pierdem într-o zbatere spre fericire, fie ea și imaginară. A devenit obligatoriu să afișăm o imagine perfectă a noastră și a vieții pe care o trăim, dar uităm că oamenii ne vor privi cu ceea ce au în suflet și după propriile valori, ca mai apoi să ne atace, când acestea din urmă nu se potrivesc. Sinceritatea și-a pierdut valoarea și foarte rar vom găsi pe cineva care să ne fie oglindă nouă și nu propriului caracter.

După ani de căutări, am înțeles că nimeni nu este responsabil de fericirea sau nefericirea mea. Și-apoi, dacă eu singură nu pot să zâmbesc, cum aș putea să aștept ca altcineva să vină și să mă facă să simt ceva? Să nu mă-nțelegeți greșit, nu-mi caut fericirea și nici  durerea nu-mi plâng, dar nici nu mă mai ascund. Oamenii nu vor ști niciodată cine sunt, dar eu da și nu mai pot să mă mint. Refuz să-mi creez o imagine falsă a ceea ce sunt doar ca să nu mă judece cineva.

    Până la urmă viața este un cumul de decizii luate, asumate sau nu. Din păcate de cele mai multe ori o transformăm într-o fugă după ceva sau cineva, o permanentă căutare. Trăim tânjind la lucruri sau la oameni care ne imaginăm că ne aduc fericirea și când le avem, constatăm că nu sunt așa cum ni le doream. Atunci ne risipim și mai tare încercând să le schimbăm sau le aruncăm într-un colț de suflet alegând să căutăm altceva. Conviețuim, dar nu știm să trăim și totul se transformă în tăcere. Căutăm fericirea o viață întreagă în oameni și lucruri, dar nu o căutăm niciodată în noi. Uităm că viața se măsoară în clipe trăite, nu în așteptări grăbite. 

    Ne pierdem între două lacrimi ascunse sub gene, într-un râs fals și vise zdrobite de nepăsare...

Prieteni „voiajori”

     Privesc oamenii și să le urmăresc gesturile.  Am început să fac asta și cu prieteniile virtuale. Deși este un pic mai greu să vezi dincolo de masca pe care fiecare o afișează, gesturile făcute îi trădează mai devreme sau mai târziu. Cei mai mulți nu au răbdare să se prefacă la infinit și scot ghearele înfigându-și colții fără să conteze în cine și de ce. Nici nu o să-ți dai seama cât de mulți sunt aceștia și, culmea sunt și uniți. Se atrag ei, cumva.

    Îi privesc  cum se reped ca hienele vărsând mizeria din ei cu ochii flămânzi de bani, de răutate, de invidie, ură, bârfă, de urât. Au o „foame”  care într-un mod ciudat atrage tot mai mulți indivizi de partea lor. Nu înțeleg cum de nu le este „foame” de bine, de frumos, de fapte bune, armonie și înțelegere. Toate astea sunt ca „agheasma” pentru păcătoși. Se pare că fără ele pot să trăiască și își hrănesc propriile nevoi cu viețile altora iar orgoliile cu  mizeria pe care o împrăștie în jurul lor. De, întotdeauna a fost mai ușor să arunci decât să repari, să distrugi decât să construiești, să cauți vinovați decât să îți asumi partea de vină. A devenit mai ușor să urăști decât să iubești. Lumea asta este plină de nimicuri, de lucruri mici care ne par lipsite de importanță pentru că atenția ne este constant atrasă de lucruri mari și lipsite de esență, dar care fac mai mult zgomot. 

Ne-am învățat să fim duplicitari. Majoritatea vorbelor au două înțelesuri, lucrurile au câte două întrebuințări  și până la urmă, chiar și nimicurile sunt de două feluri. Pe cât sunt unele de rele, tot așa multe sunt și bune. Nimicuri care te fac să zâmbești, să visezi, să închizi ochii și să iubești. Dar sunt și nimicuri care ți se pun la inimă și o amărăsc. Le mai spunem și fleacuri. Unele sunt bune, altele ne fac rău. La fel se întâmplă și cu oamenii. 

   Off, dacă am putea scana sufletele oamenilor... Unii sunt atât de uscați pe dinăuntrul lor. Ne ascundem sub măști, haine și machiaje, dar sufletul nu-l poți îmbrăca. Sufletul este energie, pozitivă sau negativă, este lumină sau întuneric. Unii oameni strălucesc, pur și simplu. Alții, nu. Aceștia sunt acei oamenii cu colțurile gurii mereu în jos, de care instinctiv vrei să fugi. Oameni care au uitat de Dumnezeu și care nu au nici o bucurie în viață, dar trăiesc într-un mod atât de egoist încât usucă totul împrejurul lor.

Acum viețile noastre se desfășoară mai mult virtual. De vină sunt timpurile pe care le trăim. Prin izolare, parcă suntem încurajați să ne distanțăm de tot ce este uman și superficialitatea este la ea acasă.

   Am tot observat de-a lungul timpului o modă în mediul virtual, și anume, vânturatul prietenilor „voiajori”.  Poate că nu este termenul perfect, dar așa o să le zic celor care astăzi vin ridicându-te la cer și mâine pleacă spre noi orizonturi aruncând cu noroi.

De-a lungul vieții ne împrietenim într-un fel sau altul cu tot felul de oameni. Cei mai mulți sunt atrași de noi din motive diferite și acestea nu sunt corecte întotdeauna. Pentru că nu putem trăi în singurătate am învățat să-i acceptăm în viețile noastre așa cum sunt. Nu îi judecăm, nu-i strivim, nu le distrugem aripile încercând să îi schimbăm doar pentru că nu sunt ca noi sau așa cum am vrea noi. Le oferim cu generozitate prietenia, chiar dacă reușesc să ne tulbure liniștea cu vânzoleala lor.  

    Mi s-a întâmplat de multe ori să accept oamenii în viața mea, fără să le pun la îndoială motivele pentru care au hotărât să mi se alăture. Sincer, nu cred că m-am întrebat vreodată de ce a intrat cineva în contact cu mine. Pur și simplu am luat omul așa cum a venit fără să-l descos. De multe ori am avut un sentiment puternic din interior care-mi striga că omul nu-i un om bun, dar tot i-am dat o șansă. Mi s-a demonstrat de fiecare dată că instinctul a fost corect și, mai devreme sau mai târziu, omul si-a arătat adevăratul caracter. Nu știu dacă este o dovadă de prostie, de slăbiciune sau o mare putere de caracter, dar am dat și două șanse, chiar și trei. De fiecare dată am sperat că poate se schimbă, poate a greșit fără să vrea, dar știți treaba cu lupul și cu blana, nu?

   Și cum vă spuneam... Aceștia vin în viețile noastre uimiți de cât suntem de „woow” , deși noi ne mirăm de atâtea calități pe care nu le conștientizam. Ne sunt alături cu inimioare și comentarii de apreciere. Doamne câtă falsitate se ascunde în spatele lor. Știți ce vreau să spun? Voi aveți genul acesta de oameni în listă? 

Oameni care nici nu ai postat bine și au apărut cu inimioara, dar nu au citit textul sau nu au înțeles fotografia. Oameni care investesc timp în postările tale, dar nu și profunzime. Îi privesc și zâmbesc. Îmi dau seama când entuziasmul se risipește și „foamea” își face simțită prezența. Aveau alte așteptări de la mine și eu i-am dezamăgit. Mă amuză când se plictisesc și brusc inimioara se transformă într-o simplă apreciere, comentariile se răresc și treptat „prietenul” dispare.

 Undeva în interiorul lui apare sentimentul de vină și vine cu tot felul de scuze pe care tu nu le-ai cerut:  „nu știu ce s-a întâmplat, dar nu îmi mai apare ce ai postat” sau „ să nu te superi, dar eu nu mai stau pe Facebook” . Indiferent care este scuza, tu știi că este minciună, căci vezi cum aprecierile lui se îndreaptă în altă direcție acum iar săgețile lui spre tine bat. 

Partea asta nu o să o înțeleg niciodată. De ce simți nevoia să te explici? Suntem adulți și nu suntem obligați să ne placă cineva sau ceva.  De ce trebuie să „bați șaua ca să priceapă iapa”?  Mai cinstiți îmi se par „prietenii invizibili”. Știți ce zic, nu? Acei oameni din lista ta, observatori tăcuți care știu tot, dar nu spun niciodată nimic. Am înțeles curiozitatea oamenilor, dar le-am apreciat discreția. Tăcerea nu rănește la fel de tare ca falsitatea. 

În cel mai fericit caz, acești „prieteni voiajori”  dispar în bezna din care au venit. În cel mai nefericit, uită tot ce le plăcea la tine și cu miere pe buze ți le spuneau. Ajung să arunce cu cenușă-n tine de nici tu nu te mai recunoști. În urmă rămâne golul și-ți trebuie timp să te vindeci și să-ți reclădești încrederea în oameni. Te întrebi la nesfârșit de ce și cauți să vezi unde ai greșit. Ai greșit că i-ai primit în viața ta sau pentru că ai avut curajul să fii altfel?

Acum zâmbesc când cineva nou în viața mea „virtuală” îmi este alături la fiecare pas, căci știu unde duce acest „entuziasm”. Aș vrea să le explic prietenilor mei „voiajori” că nu este nevoie să mă aprecieze și nici după complimente nu tânjesc. Sunt cine sunt, indiferent de numărul prietenilor din listă și al aprecierilor de la postări. Dacă ar fi contat aș fi avut mii de „prieteni” care să-mi admire „ambalajul”. Mi-aș fi construit propriul cuib de viespi și aș fi pornit la atac. Important este să dai, nu contează în cine, nu?

    În viața reală genul acesta de oameni îi simți din prima, dar virtual sunt mai bine mascați și se pare că au mai multă răbdare. 

   Încercând să înțeleg oamenii și lumea în care trăim,  mă lovesc de un zid și cu cât mă zbat mai tare cu atât simt că leșin. Am plâns o noapte întreagă și mi-am dat seama că plâng de-o viață. Astăzi cred că sunt o cauză pierdută. Întreaga mea viață este o continuă zbatere de aripi frânte în încercarea de a ajunge la lumină și de a lăsa în urmă întunericul care încearcă să mă pătrundă. Inima mea este defectă. Uneori cred că așa m-am născut, căci insist să-mi placă să văd soarele dincolo de nori; să văd binele dincolo de rău și tot ce este frumos chiar și-ntr-un suflet gol...