Un fenomen foarte des întâlnit în mediul online, este acela de a-ți însuși ceva ce ți-a plăcut. Cu foarte multă ușurință privim în viețile altor oameni și luăm ceea ce ne place, fără nici un fel de considerație față de persoana de la care luăm. Am văzut un text, o fotografie, etc... le copiem și ni le asumăm. Uneori mai adăugăm câte ceva din propria personalitate, cum ar fi un salut, o vorbă sau un emoji, dar asta nu face ca ceea ce am luat să ne aparțină. De fapt, falsitatea din viața reală este la ea acasă, aici în mediul online. Toți au devenit poeți, scriitori, fotografi, romantici incurabili... Masca din spatele tastaturii este mai greu de depistat, dar se pare că nimănui nu îi pasă.
Falsitatea... Suntem atât de dornici să ieșim în evidență, să ne hrănim cu aprecierile altora și prin asta să simțim că valorăm ceva, dar în realitate suntem din ce în ce mai goi, incapabili să mai simțim ceva. Exact ca și machiajul, s-au inventat atât de multe produse, încât nici nu mai știi ce se ascunde sub el.
Pot să înțeleg faptul că nu toată lumea este capabilă să scrie, să facă fotografii, să se exprime, dar asta nu dă dreptul nimănui să intre cu picioarele în viețile altora și să smulgă bucăți din trăirile lor ca și cum le-ar aparține.
În spatele unei fotografii reușite sunt zeci de fotografii nereușite. Dincolo de un text pe blog, sunt multe zile de muncă, zeci de gânduri și trăiri. În spatele unei poezii sunt frământări și poate nopți nedormite. Nimeni nu se gândește la toate astea. Nimănui nu-i pasă de omul care le-a creat.
Într-o zi mi-am văzut textul pe pagina unei necunoscute. De la primele rânduri m-a atras. Am citit de mai multe ori și ceva cunoscut răsuna în mine. Era durere. Dincolo de trandafirii care mă induceau în eroare, căci nu îi recunoșteam, eram eu în fiecare cuvânt. Mă citeam iar și iar, incapabilă să înțeleg cum poate cineva să scrie ca mine, să simtă ca mine, ca mai apoi să înțeleg că eram eu, smulsă din mediul meu, împopoțonată cu zeci de trandafiri și expusă sub o altă identitate. M-am simțit rănită, dar nu pentru că mă văd oamenii, căci partea asta de vizibilitate mi-am asumat-o atunci când am pășit în lumea asta virtuală, cât pentru că mi-am dat seama cât de puțin mai contează realitatea, onestitatea, educația, respectul față de alții și de sine.
Cei mai mulți nu vor înțelege, vor trece mai departe și vor continua să trăiască în minciună. Își vor pune o altă mască și vor continua să fure, fără să le pese de nimeni, nici măcar de ei.
Îmi doresc și sper că vor fi și oameni care vor scrie de unde s-au inspirat adăugând sursa, atât și nimic mai mult. Nu trebuie să faci nimic în mod special, doar să arăți un minim de respect față de cel care a muncit la ceva ce ție ți-a plăcut, dar și față de tine, conștient fiind că tot ceea ce iei, nu-ți aparține.
De-a lungul timpului au fost oameni care au smuls bucăți din mine. Mi-au luat pozele, textele, gândurile, emoțiile... Cei mai mulți au făcut-o fără să ceară măcar voie, ca și cum li se cuvenea. Au vrut să se transforme în cineva ca mine cumpărând aceleași haine, folosind aceiași vopsea de păr, încercând să râdă și să vorbească ca mine, să-și mobileze casa ca mine și chiar cumpărând același parfum...
Ne pierdem în mulțime și sunt șanse tot mai puține de a ne regăsi cândva, căci nu mai știm cine suntem cu adevărat. Furăm bucăți din alții fără să ne gândim dacă ceea ce luăm ni se potrivește. Unora cred că nici nu le pasă. Și le însușesc cu mândrie uitând că nu este posibil să zboare cu penele altuia, dar ei se fălesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu