Am ajuns în Freiburg destul de târziu, dar nu am conștientizat asta până nu am ajuns în fața magazinului cu suveniruri și am apăsat pe clanță. Inițial nu înțelegeam de ce ușa nu se deschide și tot încercam să intru. Apoi am înțeles. O, nu! A închis! Era un magazin cochet cum nu mai văzusem de mult timp. Avea ceva ce mă atrăgea. Felul cum erau produsele expuse în vitrină, cât și suvenirurile mă făceau să zăbovesc în fața lui. Nu mă înduram să plec. Aerul lui medieval mă făcea să mă simt într-o poveste și nu voiam, încă, să mă întorc la lumea modernă din care veneam. Brusc aud un zgomot și văd cum ușa se deschide. În prag apare un bătrânel șchiopătând. Îmi spune că este închis și tristețea se așază pe chipul meu. Probabil că sunt tare expresivă, căci mă vede și mă întreabă ce vreau. Îi explic că vreau o carte poștală, doar atât. Cu ochi sclipitori de copil i-o arăt în vitrină, iar el se întoarce șchiopătând în magazin să mi-o aducă. Nu mă pot abține și-mi arunc privirea înăuntru, ca și cum aș vrea să iau cu mine imaginea aceea de poveste. Mi-a adus suvenirul mult dorit și, după ce i-am mulțumit, a dispărut șchiopătând în spatele ușii ce a rămas închisă, dar nu înainte de a-mi ura o seară bună. Am rămas în fața magazinului, nevenindu-mi să cred că a fost aievea ceea ce tocmai s-a întâmplat. Bătrânelul părea un spiriduș sub acoperire, iar magazinul lui avea ceva deosebit atât prin calitatea produselor, cât și atmosfera pe care o crea. Aș fi vrut să îl îmbrățișez, dar timpurile pe care le trăim nu îmi mai dă voie la gesturi de acest fel, ceea ce mi se pare tare trist, căci așa se instalează răceala printre oameni și în sufletele lor.
Pentru mine asta este o poveste din multele pe care le-am trăit din ziua în care am hotărât să plec din țara mea și un motiv pentru care vreau să trăiesc aici, printre acești oameni care îmi sunt străini, dar reușesc să-mi atingă sufletul într-un mod atât de plăcut, cald și cu o blândețe de care îmi era dor.
