Ne obișnuim cu toate în viață

   Ieri se anunța a fi o zi normală, ca de obicei. Aveam timp să mă bag în pat și să mai lenevesc. 

   Și apoi brusc, ceva se întâmplă și toată lumea ți se schimbă. O fracțiune de secundă, un telefon și nimic nu mai este cum a fost. M-am întins în pat zâmbind cu ochii închiși, bucuroasă că este tot numai al meu. Mă lăfăiam, cum se spune, fără nici un pic de modestie. Atunci sună telefonul: „Micky, vino repede, lui Sasha i s-a făcut rău!”  După acest telefon a fost haos. Trage o pereche de pantaloni peste pijama și fugi. Unde? Nu știu, nu am reținut, dar am plecat în grabă. M-am împiedicat pe scări și cu părul vâlvoi m-am ridicat și am alergat mai departe. Nu am simțit durere. Am ajuns unde credeam eu că este, dar nu era. Am vrut să plâng, dar nu-mi permiteam să pierd timpul, căci era prețios. Am sunat să văd, încă o dată unde trebuie să ajung și am plecat mai departe. Mi-am înghițit lacrimile și am tras adânc aer în piept. Am ajuns. Este căzut la pământ, nu mișca. O mână de blăniță moare, inertă. Ochii plânși și burtica cum se mișcă de la un respirat greu, atât am văzut. Îl ia în brațe și capul îi cade moale. Iar îmi vine să plâng, dar nu pot, nu am timp pentru asta acum. Îl urcăm în mașină și plecăm la doctor, dar ca de obicei, atunci când te grăbești este aglomerat, bară la bară, și simți cum nu mai ai timp, că se scurge viața din corpul micuț din fața ta. Nu-ți rămâne decât să te rogi: „Dă Doamne să fie bine!” și ” Doamne Ajută-l!”, căci astea îți vin repede în minte. Acum ce să zic, așa suntem noi oamenii, de câte ori dăm de greu dăm fuga la rugăciune și la Doamne Doamne. Suntem niște păcătoși plini de remușcare când soarta ne lovește și atunci cerem o minune din cer. 

   De fapt, ce s-a întâmplat? Nu știu. Nici doctorii nu știu, dar sigur nu a fost otravă. A lins ceva de pe jos și asta a fost tot, repede. A trebuit, poate nici un minut, și gata, i s-a făcut rău. Norocul lui a fost că s-a întâmplat așa, dacă apucam să plecăm de acasă, nu avea nici o șansă. Oricum pronosticul nu era bun când am ajuns la doctor. Apoi a devenit stabil, ca mai apoi să se agraveze iar.  De ieri este internat, și da, este doar un câine, dar nu asta contează, ci faptul că suntem atât de fragili, dar uităm asta. 

   De câte ori intru în casă am un gol imens în adâncul sufletului. Este pustie și mă lovește o liniște apăsătoare. Vreau să vorbesc și realizez că nu mai am cu cine. Orice vreau să fac, îmi lipsește. Sunt doar eu cu gândurile mele. Am uitat să și plâng... Am constatat că nici măcar pentru asta nu avem timp sau nu este niciodată momentul potrivit. 

  De fapt, despre asta este vorba în postarea mea de astăzi, despre faptul că ne obișnuim cu toate în viață.  Ne obișnuim cu golul din noi, ne obișnuim să fim, să așteptăm și uităm să trăim. Ne obișnuim cu agonia, dar trece și învățăm să trăim așa. Cu bucăți rupte din noi mergem mai departe inconștienți de toate. 

   Momentele astea au trezit în mine alte gânduri și alte dureri. Au trecut, deja, atâția ani de la ultimul șoc, ultima agonie. Îmi dau seama că atunci când ți se întâmplă ceva rău, stai și te întrebi cum poți să mergi mai departe cu atâta durere, dar ne obișnuim cu toate în viață, să știi, și timpul trece... 

 Da, povestea mea de astăzi este despre un cățel, dar puteam să fiu eu. Mâine ți se poate întâmpla și ție. Nu știi ce-ți rezervă viitorul și poate că ar trebui, așa cum spun mereu, să fim recunoscători acum pentru ce avem.  Așa cum sunt ele, cu bune sau rele, să nu le mai judecăm și să nu ajungem să ne rugăm numai când dăm de greu. 

   Amintiri dureroase se trezesc în mine. Am crezut că m-am vindecat, dar am învățat doar să trăiesc cu ele. Îmi amintesc de o altă noapte când am plecat pe jos la spital. Era 12 noaptea, nu circula nimic la ora aceea și când am ajuns, asistenta s-a uitat cu reproș la mine că am venit așa târziu. Ea nu știa cum am alergat pe străzi prin întuneric și locuri dubioase. Cum mă uitam cu frică în urma mea să nu vină cineva din întuneric. Habar nu avea că încercam să par puternică, doar ca să nu-mi sperii copilul care încerca să fie puternic pentru mine. Ea nu știa că îmi înghițeam lacrimile, căci nu aveam timp să plâng. Nu-mi permiteam așa o slăbiciune, căci eram singură și trebuia să mă descurc. Atunci a fost prea târziu pentru toate rugăciunile mele. Au trecut 3 ani și încă mai doare, dar ne obișnuim cu toate în viață, chiar și cu durerea, cu golul din noi și apoi uităm. Uităm să fim recunoscători, să trăim, să ne bucurăm, să ne iubim. Facem mofturi din obișnuință și, uneori, din prea mult bine. Și viața nu așteaptă pe nimeni. Vine și te plesnește fără milă drept în piept, te lăsă fără respirație și e prea târziu pentru tot. Trăim în nesimțire cu nesimțire și apoi ne îndreptăm ochii spre cer cerând o minune, ca și cum ni se cuvine. Iar dacă rugile nu ne sunt îndeplinite, ne îndreptăm furia spre Cel de sus, ca și cum El ar fi devină. 

    În definitiv, contează să fii în armonie cu tine și cei din jur. Să fii mulțumit cu ceea ce ai și să nu-ți pierzi echilibrul. Să nu ajungi să trăiești pentru ceva ce vrei să vină, ci pentru ceea ce ești. Emite energie pozitivă, căci Universul lucrează, dar depinde de tine dacă îl faci să te ajute sau să fie împotriva ta. 

    Cât despre necazuri, ce să spun? Asta este viața, cu bune și rele. Important este să înțelegi că așa cum este loc de mai bine, întotdeauna (dar întotdeauna) este loc și de mai rău, chiar dacă tu nu îți dai seama de asta. Bucură-te de cei din jurul tău și mulțumește-I Celui de sus și când nu ai nevoie de ceva anume, căci este o adevărată terapie și nu costă bani. Obișnuiește-te să fii bun, să iubești, să trăiești.  Necazul oricum vine și nu te întreabă dacă ești pregătit. Haosul pune stăpânire pe viața ta, te pierzi și nu mai știi cum sau când se termină. Nu știi dacă pe tine te lovește golul în stomac sau dacă tu îl  lași în urma ta. Este ca un vis urât din care nu poți să te trezești și nici timpul nu poți să îl dai înapoi, dar atunci când vine, măcar să știi că ai trăit fiecare clipă, așa cum a fost ea, căci este viața ta. Să știi că ai făcut tot ce puteai, asta îți dă puterea să mergi mai departe.

P.S.     Astăzi este stabil, spre bine aș zice, căci se pare că a încercat să-l muște pe doctor. Acesta este Sasha pe care îl cunosc eu :)

Ne grăbim spre nicăieri

    La sfârșitul lui august, când nici nu se sfârșise bine vara, în toate magazinele își făceau simțită prezența decorațiunile și produsele de Crăciun. Acum, sinceră să fiu, nu știu dacă și pentru apariția lor putem să dăm vina tot virusul acesta nenorocit, cert este că am simțit o mare dezamăgire. Iubesc Crăciunul și este sărbătoarea mea favorită, dar totuși, oameni buni, este prea devreme. Nu am putut să mă mint că sunt într-o țară exotică unde se face Crăciunul pe plajă și să intru în vraja lui. Să dau năvală în magazine și să plec cu brațele pline. Pur și simplu mi-a fost imposibil să înțeleg. De obicei apăreau de prin octombrie, și tot mi se părea devreme, dar acum ce să mai zic? S-a produs un blocaj în mintea mea și am simțit teama că în curând se va pierde magia acestor minunate Sărbători. Ne vom pierde cu toții și curând vom ajunge să nu mai simțim nimic în goana noastră nebună spre nicăieri. Crăciunul avea cea mai mare însemnătate, era ceva spiritual care te cuprindea fără să-ți dai seama. O luminiță înlăuntrul tău se aprindea și-ți însuflețea spiritul. Un dans al bucuriei în care intrai fără să-ți dai seama și brusc deveneai mai bun, mai cald, mai generos. Am simțit că ni se ia și asta, iar noi ne lăsăm ghidați  pe acest drum al pierzaniei, căci pentru mine asta înseamnă. Ajungi să nu mai simți nimic. Nu tu emoție, nu tu nerăbdare, nu fericire,  doar un mare nimic și multă obișnuință. 

    Da, este adevărat faptul că niciodată, parcă, nu aveai timp pentru cumpărăturile de iarnă, dar poate că tocmai acesta era farmecul lor. Intrai într-o anumită stare și era o agitație, dar era plăcută. Acum ce să mai simți pentru Crăciun când toate produsele zac pe rafturi cu lunile? Parcă, deja aștepți să treacă și să faci curat, nu?

   Am tot zis că ne-am învățat să trăim în avans. Așteptăm tot timpul ceva, indiferent că este ziua de mâine, o aniversare, să crească copilul, să luăm salariul... Apoi, ne întristăm că nu știm când au trecut anii, am îmbătrânit și este prea târziu. Cine să ne mai înțeleagă. În graba noastră uităm să trăim și viața ni se scurge din trup așa cum se pierde nisipul în palmă.

   Văzând în august Crăciunul la raft, am simțit o mare tristețe și nici o bucurie. A fost ca și cum cineva se străduiește să ne distrugă spiritul și ultima brumă de simțire. Suntem  împinși spre împietrirea sufletului într-o o stare de letargie. Oare, chiar sunt eu nebună? Cineva ne vrea a fi o gloată mare de oameni incapabili să simtă sau să facă ceva. Încet, dar sigur, suntem mânați într-o anumită direcție și dacă se mai trezește câte un răzleț, se încercă izolarea lui până când cedează și intră singur în turmă. În cazul în care nu se lasă mânat, atunci se rupe de oameni și trăiește în singurătate, iar gloata îl va privi ca pe un rebut, un ciudat.

   Mi-a fost teamă că voi ajunge să nu mai simt nimic din bucuria de altă dată și am refuzat cu îndârjire să mă uit la aceste produse. Le-am evitat încercând să nu bag în seamă golul din stomac. Doamne, de ce ne grăbim așa de tare să trăim în viitor sau ne pierdem în trecut și lăsăm să treacă prezentul fără să-l fi gustat măcar un pic. De ce nu ne oprim din acest ritm alert care ne consumă? De ce nu înțelegem că timpul ne aparține, dar noi nu facem nimic cu el. Ne-am învățat să tânjim după ceva ce nu avem și ne spunem că nu avem timp, dar de fapt, noi îl risipim.  

    Și cum aș putea să privesc Crăciunul în august cu căldură sufletească, când până atunci mai sunt multe de trăit, de simțit? Nici nu am avut timp să mă „plâng” că a trecut vara, căci încă simțeam căldura ei. Nu m-am bucurat pe deplin de toamnă. Să-i simt parfumul fructelor coapte și să aud foșnetul frunzelor în adierea rece a vântului. Și până la sfârșitul toamnei mai este destul timp. Abia când începe să miroasă a lemne arse în sobă știi că iarna este aproape și poți să te gândești că vin Sărbătorile, dar până atunci mai este destul timp.

    Fără să vreau mă pierd în amintiri. Mă văd copil și sunt atât de gros îmbrăcată încât par a fi un eschimos. Am două căciuli și un fular mare legat la spate care-mi lasă doar ochii la vedere. Am izmene și pantaloni de pijama pe dedesubt, dar nu pare suficient, căci de fiecare dată ajung în casă udă până la piele. Mâinile îmi îngheață de nu le mai simt, le frec una de cealaltă și suflu căldura din trup pe gură încercând să le dezgheț, dar nu renunț la joacă. Zăpada este cât casa, în ochii mei de copil, și facem cazemate în care ne adăpostim. Ne batem cu bulgări și e mare hărmălaie. Alteori facem întrecere, cine se dă cu sania și ajunge cel mai departe. Pentru asta ne frecam tălpile de la sanie cu o bucată de slănină,  așa îndepărtam rugina și le făceam lucioase iar.  Se aud pocnituri de bici iar în casă se fac pregătiri și miroase a cârnați. Abia atunci știi că vine Crăciunul și te lași purtat de vraja lui. 

    Eram un moț de om, cu bujori în obrăjori și nasul cârn, dar în inocența mea eram un copil fericit. Nu am simțit timpurile „groaznice” despre care toată lumea vorbește acum și, poate de aceea, am încercat să transmit mai departe ceea ce eu numesc „spiritul” Sărbătorilor de Iarnă. Cred că nu este important ceea ce ai, ci ceea ce simți și la noi acasă încă mai credem în Moș Crăciun. Unii oameni spun că erau niște timpuri grele și poate că așa era, dar aveam în noi ceva ce astăzi ne lipsește. Eram oameni, plini de sentimente și trăiri. Cu mâini muncite, dar suflete înflăcărate. Astăzi suntem niște roboți, reci și goi.

   Faptul că m-am gândit la toate astea m-a făcut să zâmbesc și simt în aerul rece al dimineților că vin Sărbătorile de Iarnă, dar mai este ceva timp până atunci. Toamna este pe sfârșite. 

    Acum pot să încep să mă uit la filme romantice de Crăciun, căci într-un fel le simți în noiembrie și într-un altul în iunie, nu? Aștept cu nerăbdare decembrie să împodobesc casa și să ascult colinde, să cumpăr cadouri și să simt bucuria, dar trăiesc în prezent și privesc sfârșitul toamnei ascultându-i vaietul. Îmi dau seama cât de aproape sunt de iarnă, după cât de gros este stratul de frunze pe care le împrăștie vântul. Mă bucur de soare și de culorile ruginii. Este încă toamnă și eu mă bucur de ea.

     Haideți să trăim aceste momente frumoase de toamnă. Să bem din mustul proaspăt și să ne bucurăm de ce avem. Că o fi mult sau puțin, nu mai contează. Să ne gândim că nu aveam nici măcar atât când am pornit la drum sau că în alte părți ale lumii mor copii de foame, de sete sau în războaie care nu sunt ale lor.  

    Să ne bucurăm de anii pe care îi avem. Să nu spunem nici mai mult și nici mai puțin, căci nu trebuie să impresionăm pe nimeni. Știți ce vreau să spun? Ne-am învățat să spunem mai mult imediat ce am împlinit vârsta și nici nu am apucat să-i trăim. Ar trebui să ne gândim la cei pentru care timpul s-a oprit la un moment dat și deja avem destule motive pentru a fi recunoscători. 

    Ce rost are să ne întrebăm în iunie dacă o sa mai fim prieteni de Crăciun? Mai bine să ne bucurăm acum de prietenia noastră fără să o stricăm cu întrebări absurde. Nimic nu este întâmplător în viață și  ce va fi, va fi. 

    Să ne facem planuri de viitor, dar să trăim în prezent. Să rămânem niște visători, dar să nu apucăm pe drumuri care nu duc nicăieri alergând după năluci. Să ne facem propriile urme în viață și să simțim ceea ce trăim noi, nu ceea ce ni se impune...

      

  P.S.    Spiritul Crăciunului este ceva ce ți se așază în suflet și simți cum bucuria îți înseninează chipul, nu are nici o legătură cu produsele de la raft. Motivul pentru care au apărut produsele de Crăciunul din august în magazine este financiar. Ce trist este când totul ajunge să fie de vânzare...