Iubiri inocente, dar trecătoare

       Îi văd de departe cum se apropie. Sunt două umbre înlănțuite, de nu distingi unde începe unul și unde se termină celălalt. Afară plouă de câteva zile (aproape neîntrerupt) și poate asta este metoda lor de a se proteja de picăturile de ploaie și frig, căci este destul de răcoare dincolo de vremea mohorâtă de primăvară. Nu știu ce mă face să îi privesc cu insistență, dar nu-mi pot lua privirea și ceva mă atrage la ei. Se opresc foarte aproape de mine și îi văd cu claritate, sunt un el și o ea. Sunt tineri, firavi și inocenți, se citește pe chipul lor, nu cred că au mai mult de 17-18 ani. Este rolul vieții lor și eu sunt doar un simplu spectator, așa că îmi țin respirația și îi privesc. Ea îl ține cu brațele și stă lipită de pieptul lui, dar cu ochii într-o vitrină. Probabil frigul de afară le-a trezit foamea, căci  nu se pot hotărî ce să cumpere de mâncare și stau așa înlănțuiți privind la vitrina cu bunătăți etalate. Dar ceea ce m-a făcut să nu-mi pot scoate imaginea lor din minte, nu a fost înlănțuirea lor firească, ci tandrețea de dincolo de vorbe, de sărutări fierbinți. În vreme ce ochii ei jucăuși nu se puteau hotărî ce să aleagă dintre toate produsele apetisante din vitrină, el o strângea la piept apăsat, dar cu o tandrețe greu de descris în cuvinte. Cu răbdare aștepta să se hotărască ce vrea și încerca să o ajute în lungul șir de întrebări, știți și voi cum este: „să-mi iau din aia sau din aia, sau mai bine din aia...”

     Momentul culminant al întregului tablou a fost când el a strâns-o la piept, ca o răsplată a faptului că în sfârșit s-a hotărât (cred) și închizând ochii, a sărutat-o apăsat și îndelung pe frunte. Atâta tandrețe și afecțiune într-un gest oarecum banal, m-a lăsat fără cuvinte. Priveam cum el, parcă încerca să-și întipărească în suflet mirosul părului ei. Aveau o naivitate în priviri, cum rar mai zărești. Sunt sătulă de cupluri ce se bălesc peste tot, fără să le pese de oamenii din jurul lor. Ți-e jenă să stai în apropierea lor, căci par a fi deprinși dintr-un film pentru adulți de proastă calitate și-și plimbă saliva fără pic de reținere și cu oarecare mândrie.

      Acum, aveam în fața ochilor un moment sincer de iubire curată și nici un gest nu putea să murdărească puritatea cu care se iubeau.  De fapt, asta mi-a și atras atenția. Am rămas locului privind în urma lor cum se îndepărtau înlănțuiți printre picăturile reci de ploaie, dar lor nu le păsa pentru că se aveau unul pe celălalt. O singură umbră, două trupuri ce se iubeau. Cred că acestea sunt marile iubiri despre care au scris poeții  și foarte rar îți este dat să mai vezi așa ceva în această lume murdară în care trăim.

      Dar, căci urmează un mare „dar”, stau și mă întreb unde dispare toată această iubire?  Căci da, ea la un moment dat dispare și nu rămâne nimic în urma ei. Și el uită cum îi respira viața, cum nu îl deranja nehotărârea ei, cum o strângea la piept cu disperare, cum o săruta cu sete, cum ea era totul pentru el. El uită că i se părea amuzant cum ea vorbea fără oprire și curiozitatea cu care o asculta. Uită că îi era tare dragă și doar la ea se gândea.

       Și ea? Oare când i-a dat drumul din brațe și a încetat să îl privească cu drag? Oare când a început să o doară tăcerea lui? Oare când au început să-și caute defectele și să le adune? Oare când au încetat să se privească și să se asculte? Și dacă la început știau totul unul despre celălalt, acum sunt doi străini care se privesc cu răceală și ură. Doi străini care se rănesc neîncetat, de parcă ar fi într-o competiție și vor să știe care poate să-l rănească mai tare pe celălalt. Doar atât a rămas din marea lor iubire...

       Treptat, au înlocuit iubirea cu indiferență și doare. Și-au dat drumul din brațe și au uitat că se iubeau cândva. El nu știe cum să fugă mai tare de acasă și oricare alta este mai bună decât ea. Ochii lui sunt orbi și sufletul împietrit. Iar ea rănită fiind, ajunge să nu-i mai pese nici de ea. Uită când se aranja doar de dragul lui, iar tandrețea din priviri s-a transformat în flăcări vii, în reproșuri și ură. Ea este o „scorpie” și el un „prost”. Ea devine o „nemulțumită” și el un „nesimțit”, indiferenți unul cu celălalt, nu fac decât să se respingă reciproc producând răni adânci. Au uitat când se țineau de mână și se iubeau necondiționat. Acum sunt prinși într-un război în care luptă unul împotriva celuilalt, transformând tot ce era frumos în amărăciune.

   Foarte rar am văzut o privire plină de iubire și tandrețe la cupluri trecute de 40 de ani. Poate tocmai de aceea atunci când o zăresc, mă opresc să o contemplu și mă înclin.

      Nu înțeleg cum putem să uităm că l-am iubit cândva pe omul din fața noastră? Cum putem uita că acesta a fost singurul om în fața căruia ne-am deschis sufletul și care ne-a înțeles toate temerile, visele și frământările cândva?

     Când am uitat că doar omul din fața noastră conta și nimeni altcineva? Cum putem uita că am tânjit după atingerea lui și am adormit cu el în gând, că doar el ne împlinea? Când am uitat că ea era cea mai frumoasă ființă de pe pământ și atingerea ei ne dădea goluri în stomac? Când am uitat dorința noastră de a o proteja și fericirea care ne umplea când îi priveam chipul?

     Omul din fața noastră era totul și acum ...doar un străin care tace sau vorbește prea mult, face prea mult sau prea puțin (față de propriile așteptări), prea strident, prea- prea...

       Acum sunt doar aduceri aminte transformate în reproșuri: „la început erai”, „la început făceai”, „la început ziceai”, „la început mă iubeai”...

       Oare când am încetat să ne vorbim duios și să ne ascultăm cu răbdare? Oare când am încetat să fim „noi”? Oare când iubirea a început să doară și ne-am lăsat târâți în nepăsare? Oare când și oare de ce? De ce am încetat să ne iubim?  Când am început să ne respingem? De ce nu ne mai privim? De ce fugim de „noi” și transformăm totul în „tu” și „eu”. 

    ” Noi ne iubim și o să fie bine pentru că o să ne-ajutăm să ne-aducem aminte cum ne țineam de mână”, așa ar trebui să fie și el o strânge în brațe cu tandrețe, iar ea se cuibărește la pieptul cald și primitor. Imaginea asta face cât o mie de cuvinte și vorbele sunt de prisos. Poate fi povestea mea, a ta sau a lui. Privește la omul cu care-ți petreci viața, cel mai bine ar fi noaptea când doarme în pat lângă tine cu chipul senin și spune-mi: ți-aduci aminte?

       Ți-aduci aminte cât de mult îl iubeai? Ți-aduci aminte ce frumos se contura viitorul în ochii voștri de copii? Ți-aduci aminte de fluturii din stomac când îți prindea obrazul în palma lui și-ți acoperea chipul de sărutări fierbinți? Ți-aduci aminte de planuri și vise? Ți-aduci aminte de... „până la adânci bătrâneți”? Și dacă mâine brusc nu ar mai fi, îți dai seama ce gol imens ar fi în inima ta ? Trezește-te, căci nu ești nemuritor.  Nu risipi aiurea viața ta și nici pe-a altuia.
       Iubește, iartă, uită sau pleacă, dar fă ceva!

„Boala”

      Ieri am întâlnit un bătrân supărat. Era supărat pe oamenii din jur și ochii lui erau triști. Și-a ridicat privirea spre mine, neștiind că va găsi înțelegere în persoana din fața lui și mi-a spus că nu înțelege de ce oamenii au devenit atât de răi. Mergi pe stradă și se uită urât la tine, te judecă, te îmbrâncesc, te umilesc, te fac să nu mai ai încredere în oameni și în tine. Surprinzător, pentru amândoi, a fost faptul că și eu nutream exact aceleași sentimente. Nici eu nu înțeleg de unde avem în noi atâta răutate, invidie, mârșăvie, curiozitate, nemulțumire, neîncredere, dușmănie, rea-voință, rea-intenție, pizmă, lașitate, josnicie, fățărnicie,... și lista ar putea continua chiar dacă mă repet. Uneori toate astea cântăresc mai mult decât omul în sine și mă întreb, oare unde intră sau de unde ies toate? 

      Aceste „calități” sunt mai pronunțate la noi românii. De ce?  Pentru că românilor le este „foame”. Da, ați citit bine: românii, în mod special, sunt flămânzi! „Foamea” este o „boală” care nu are nici o legătură cu țara noastră. Nu ne definește ca neam, dar a început să ne caracterizeze ca oameni. Așa cum a spus și Dan Puric: „În esență, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie”. 

      Aș vrea să nu mă înțelegeți greșit, peste tot sunt oameni răi și buni, dar la noi predomină cei răi. Îi întâlnești la tot pasul și dacă nu îi vezi, dau ei peste tine. Să nu credeți că afară umblă câinii cu covrigi în coadă, nu. Și afară sunt „oameni” și oameni, dar dacă este cineva mai  preocupat de „binele” tău, tot un român va fi, căci pe străini nu îi interesează viața ta, atâta timp cât îți vezi de ea. Dacă trebuie să te ferești de cineva, tot de unul de-al tău trebuie să fugi cât te țin picioarele.

      Nu, nu sună plăcut, știu și recunosc asta, dar este adevărul și îl văd pe chipul oamenilor în fiecare zi. „Foamea” care domină în ochii lor este urâtă și vine din adâncul sufletului, nu din stomac. Nu o înțeleg și nu are nici o legătură cu senzația fiziologică a organismului. Este un alt fel de necesitate. Este „foamea” de bani, de răutate, de invidie, dar cel mai tare strălucesc ochii acelora cărora le este „foame” de bârfă.

     Oamenii sunt din ce în ce mai flămânzi. Nimic nu pare să le potolească „foamea” și nu îi mai mulțumești nicicum. Te privesc în ochi sfidător și „foamea” de ceartă le dă o strălucire ciudată în priviri. Te pândesc și te așteaptă dornici de râcă. Nu contează că ei te lovesc în metrou sau te-au îmbrâncit cu răutate pe stradă, au sămânța de scandal în suflet și este vina ta că nu te dai din calea lor, iar faptul că nu pleci privirea grăbit să-ți ceri scuze denotă o lipsă acută de educație. Ca să nu mai zic de oamenii din autobuze...  Aceștia sunt niște păsări de pradă care așteaptă să sară pe tine, să-ți scoată ochii pentru nesimțirea cu care ți-ai permis să stai jos, tu și plodul tău needucat. Trebuia să te ridici din momentul în care ai simțit „miros” de om bătrân, atât tu cât și copilul tău. Că doar plodul tău ce face la scoală? „Stă cu fundul pe-un scaun”  zic cei cu patru clase (maxim opt) și alea începute pe la opt ani. „Foamea” din sufletele lor "amărâte" nu are de unde să știe ce viață tristă și grea are un copil în zilele noastre.  Acela care ridică un copil de pe scaun ca să stea el, nu știe ce înseamnă să te duci la scoală de la 6 ani și chiar mai devreme, dacă punem la socoteală anii de grădiniță, care a devenit obligatorie . Acela nu știe cât atârnă un ghiozdan, care-mi lasă mie urme adânci în palmă, dar unui copil în spate... Nu știe cum pleacă dimineața și vine seara flămând, petrecând mai multe ore învățând decât liber.  Nu știe cum este viața acelor copii care-și doresc să stea jos în nenorocitul ăla de autobuz și să butoneze telefonul ca să se deconecteze, fiind singura lor bucurie  și poate puținul timp liber rămas. Acela ce ridică un copil de pe scaun nu știe că poate copilul acela are performanțe la care el nu a visat vreodată și nu e capabil să îi arate nici măcar un dram de respect, dar are așteptări. Cum ar putea când „foamea” din el îl macină, îl golește, îl roade, îl seacă...

     Și despre tinerii care stau jos, este aceiași discuție.  Doar pentru că nu-și expun problemele și nu urlă în gura mare, de cum s-au urcat în blestematul ăla de autobuz, asta nu însemnă că viața lor este perfectă și ușoară. Dincolo de aparențe, de tinerețea chipului, nu ai de unde să știi ce greutăți poartă pe umeri; poate au lucrat 16 ore în picioare, poate au lucrat de noapte, poate că sunt operați sau mai știu eu ce probleme le umbresc și lor viața. Poate tânăra care stă cu nesimțire este însărcinată sau tocmai a pierdut o sarcină...

     Și chiar dacă tinerii nu au nici o problemă, au și ei drepturi și respectul trebuie să fie reciproc, nu doar unilateral. Bătrânețea ar trebui să ne trezească compasiune și înțelegere, în schimb ea ne umple de scârbă când le privim chipul schimonosit, nu de ani, ci de ură și răutate. Vezi atâta „foame” nestăpânită și nestăvilită când te uiți la chipurile lor ridate, de parcă s-ar hrăni cu răutățile care le ies pe gură. Îi auzi cum țipă și urlă despre „bătrânețea” lor, dar au ajuns cu mândrie la 80 de ani. Optzeci de ani plini de răutate care zace în ei, în adâncuri și o emană prin toți porii.  Cumva, pe parcursul acelor ani, au uitat că și ei au fost tineri și faptul că timpurile nu se compară...

     De obicei este de ajuns să țipe o „hâdă” și alte zece încep să o acompanieze, de ți-e și rușine să-ți continui drumul, de parcă e vina ta că au îmbătrânit ei și că le este grea bătrânețea. Parcă ar trebui să te simți vinovat că ești tânăr. Te fac să te simți ca un lepros aruncând cu mizeria din ei. Oamenii, în „foamea” lor, au uitat să fie recunoscători vieții pentru privilegiul de a ajunge la această vârstă.  Sunt mii de tineri care au murit înainte să fi început să trăiască, dar „foamea” le întunecă mințile și murdăresc totul în jur.

    „Foamea” este de vină pentru tot: pentru că nu le ajung banii, pentru că sunt bătrâni, pentru că sunt tineri, pentru că sunt singuri, pentru că sunt bolnavi, pentru că sunt nefericiți, pentru că sunt răi, pentru că au, pentru că nu au, pentru că sunt invidioși și curioși. „Foamea” este de vină pentru tot ce-ți trece sau nu prin cap.  Da, poate sună dur și urât, dar oamenii sunt „bolnavi” și boala lor se numește „foame”. Simt în permanență o poftă nestăvilită care li se citește în priviri și le strălucesc ochii de lăcomie. Cea mai răspândită formă de „boală” este „foamea de bârfă” și dacă nu au ce bârfi din cercul de apropiați, îi ia la bani mărunți  pe ceilalți. Își bârfesc soțul, copilul, părinții, prietenii, vecinii, rudele, cunoscuții, oamenii de la televizor...

     Bârfa este ceva care îi roade pe oameni, îi macină  și nu le dă pace. Sunt lihniți, îi mănâncă limba și pur și simplu nu se pot abține. Dar bârfa nu este niciodată singură, ea are o soră mai mare sau mai mica (nu-mi dau seama), care o întărâtă, o încurajează, o hrănește și  anume: curiozitatea.  Sunt foarte apropiate, chiar de nedespărțit și-și alimentează reciproc frustrările. Oamenii sunt hămesiți de „foame”, căci bârfa este ceva ce doar îi amăgește și cu cât bârfesc mai mult cu atât mai leșinați de foame se simt. Și se pare că microbul plutește prin aer pentru că îl găsești peste tot, la fiecare colț de stradă, bancă în parc, scara blocului, marginea gardului, școli, spitale, la piață, în magazin,... Oriunde se întâlnesc două sau mai multe persoane, acesta este singurul lucru care îi unește, de obicei. Vor bârfi împreună până când una dintre persoane se va întoarce cu spatele, iar atunci  o vor bârfi și pe ea.

     Sunt oameni care te privesc în ochi fiind total de acord cu tine, și-ți dau dreptate dându-ți apă la moară indiferent de subiect.  Te lasă să-ți expui sentimentele în fața lor, dar în momentul în care ai făcut greșeala să te întorci cu spatele te înjură cu nesimțire călcându-ți în picioare sufletul. Poate că și prefăcătoria este tot o formă de boală, căci tot mai mulți sunt afectați de ea.

     Ați observat că oamenii nu te mai privesc în ochi  cu seninătate? De cele mai multe ori, omul cu care vorbești îți evită privirea și când te privește,  mijește ochii la tine cu neîncredere, ca un animal de pradă care așteaptă să-ți sară la gât înainte ca tu să deschizi gura. Preventiv, să nu le-o iei înainte.

     Oare nu este o boală? Da, suntem bolnavi și nu este o boală a oamenilor bătrâni, este a tuturor, dar o găsim, în mod special, la români. Ne urâțește chipul, ne schimonosește sufletele și din păcate a început să apară de la vârste tot mai fragede. Am văzut și copii plini de o răutate machiavelică, uneori mai duri decât un adult.  Nu înțeleg de unde atâta răutate într-un suflet de copil, dar probabil are acasă un părinte, un bunic plin de venin, altfel nu îmi explic.

    Oare asta  nu însemnă că se ia, se moștenește, se învață, se transmite? Un profesor la școală, un prieten, un coleg, un om de pe stradă, toți ne rănesc frecvent și în mod repetat. Mai devreme sau mai târziu, impactul lor asupra noastră își va pune amprenta. Vei avea de ales între a fi exact ca ei sau să te înstrăinezi de toți și toate.

     Suntem bolnavi și transmitem mai departe boala. Suntem înfometați de tot ce este mai rău pe lume și ne-am învățat să contorizăm, să îngrădim binele și iubirea. Îți dau pentru că și tu mi-ai dat, te iubesc pentru că și tu mă iubești...

     Doar răul a devenit necondiționat și lenea. Da, uite așa am mai atins o latură a „bolii.” Tot mai mulți oameni sunt atinși de această „boală”. Presupun că doare foarte rău, pentru că aceia care o au se vaită cel mai tare cât sunt ei de „bolnavi”, cât muncesc sau despre imposibilitatea de a munci din cauza acestei „boli”...

     Și aici, am subliniez faptul că doar la noi funcționează asta. Numai la noi timpul trece, leafa vine, proștii rămân și țipăm că avem drepturi. Doar noi obosim și ne îmbolnăvim nefăcând nimic. Poate-or fi și alții mai "bolnavi" ca noi, dar eu nu i-am întâlnit.

     Mai are rost să vorbim și despre fățărnicie?  Ea este în strânsă legătură cu tot ce am scris mai sus...

Nu ar trebui să fim înfometați de bârfă și răutate, de invidie și ranchiună; ci ar trebui să ne umplem sufletele cu o „foame” de frumos, de bine, de dăruire, de armonie, mulțumire, fericire și să o hrănim cu fapte bune, cu respect, decență, blândețe, răbdare, înțelegere, îngăduință,...

      Eu cred cu tărie că un om cu sufletul bun și curat nu va face niciodată mizerie în jurul lui, își va duce cu discreție și demnitate viața, dar mai ales  bătrânețea.