Gânduri de ziua mea

          Astăzi este acea zi. Care zi? Ziua aceea pe care o aștept de un an întreg să vină. Ziua aceea, când totul se rezumă la mine și mă face să mă simt importantă. Ziua aceea când oamenii mă sună, ca să-mi amintească că nu m-au uitat și să-mi ureze numai lucruri bune.
         Astăzi, este ziua mea!  Da, astăzi este ziua mea și am avut tort. Mi s-a cântat "La mulți ani" și mi-am pus o dorință când am suflat în lumânări. Cred că toată lumea trebuie să-și sărbătorească ziua de naștere cu tort, lumânări și să fie fericită atunci când își aniversează ziua de naștere. Chiar dacă pentru mine este ceva atât de obișnuit și o fac în fiecare an, tot mă emoționez. Realizez că sunt oameni care, poate, nu au avut un tort niciodată în viața lor și îmi dau seama că sunt norocoasă pentru că pot face toate acestea. Anii trec atât de repede și constatăm că ne rămân în memorie doar lucrurile cu adevărat ieșite din comun, restul... se șterg și abia ni le mai amintim.
        Parcă ieri îmi sărbătoream majoratul... Îmi amintesc ca prin ceață, căci a trecut mult timp de atunci. Pe vremea aceea se numea "bairam". Nu îmi amintesc bine cine a venit, ce am mâncat, ce am băut sau cât a ținut, dar  știu că mi-am sărbătorit-o.
         Timpul a trecut, cumva pe nesimțite și nu știu când am ajuns la 30 de ani. Această aniversare mi s-a întipărit în minte datorita schimbului de prefix, căci toate sunt frumoase la douăzeci, douăzeci și un pic de ani.  În schimb când spui treizeci de ani, parcă îți umple gura. Nu știu exact de ce, dar mi s-a părut o trecere importantă, cumva parcă îmi era teamă și mă speria. Mi se părea că de acum s-a cam terminat cu copilăria și vrei sau nu, vârsta te obligă să te maturizezi, dar a trecut și asta :))
        Tot prin ceață îmi amintesc și de 35, doar că nu mi se mai părea înfricoșător, ba chiar mă simțeam bine. Nu știu de ce, noi femeile, suntem obsedate de felul cum arătăm. Unele poate prea mult, în vreme ce altele chiar deloc. Cam de pe atunci eu am înțeles că sunt tânără, frumoasă și pentru această vârstă încă arătam bine. Recunosc faptul că am avut toată viața o problemă cu felul cum trebuie să arăt.
Mama mea a fost grasă de când mă știu. Îmi povestea că s-a îngrășat după ce m-a născut pe mine. Nu a mai reușit sub nici o formă să mai slăbească, indiferent cât s-ar fi chinuit, dar nu regretat niciodată faptul că m-a avut. Faptul că i-am văzut frământările legate de aspect, m-a făcut să fiu întotdeauna atentă la felul cum arăt. Cred că ne trebuie un dram de măsură în tot ceea ce facem, nu? Și un pic de maturitate, zic eu.

     Parcă ieri am schimbat iar prefixul. Fără să-mi dau seama unde au fugit toți acești ani am ajuns la patruzeci. Nu am mai simțit teamă, doar nostalgie și conștientizarea că anii trec repede, prea repede.
Dacă în fiecare an am sărbătorit cu prietenii și casa mi-a fost plină mereu, de această dată am fost singură cuc. Am stat pe internet conectată cu familia  Eram trei țări unite de o singură iubire. Atunci am conștientizat că doar familia îți rămâne aproape, indiferent de deciziile pe care le iei în viață, iar unele prietenii astăzi sunt, mâine poate nu. Toată lumea are în viață propriile griji, probleme sau bucurii. Acesta a fost pentru mine un moment de maturizare, înțelegere și acceptare. Poate fizic am fost singură, dar sufletește nu voi fi niciodată.
    Astăzi este ziua mea și știu că va trece repede, așa cum trec de obicei toate zilele, dar faptul că este ziua mea îmi permite să mă simt specială. Acum am să vă spun un secret. Nu știu dacă are legătură cu vârsta, dar în ultimii ani am înțeles că sunt specială în fiecare zi, nu doar de ziua mea. Sunt așa pentru familia mea și pentru oamenii minunați din jurul meu și asta nu mă face lipsită de modestie, ci doar conștientă de propria valoare. Chiar cred că toți oamenii ar trebui să-și acorde puțină atenție și să-și rezerve puțină iubire doar pentru ei. Asta nu înseamnă egoism, ci prețuire.
       Acum să vă spun câteva vorbe despre ziua care abia a început. Mă gândesc la ea de ceva vreme, cu emoție aș putea spune. Mi se par că trec prea repede anii și ajungem la vârste la care nu ne-am imaginat. Eu cu siguranță nu mi-am imaginat cum voi fi la această frumoasă vârstă. Am să recunosc faptul că a avea  patruzeci și ceva de ani mi se părea o chestie așa...ciudată și bătrână. Da, recunosc că în valul tinereții mi se părea bătrână o persoană la această vârstă, ceea ce astăzi îmi dau seama că este greșit, foarte greșit. Clar bătrânețea vine mai târziu, dar ce să știi la douăzeci de ani? Ai impresia că le știi pe toate, că nimic nu te rănește și că ești puternic, dar în realitate nu știi nimic. Ești departe de a le știi pe toate și habar nu ai câte palme vei primi  de la viață, câte răni îți vor sfâșia  sufletul. Habar nu ai de câte ori vei cădea la pământ și vei spune „nu mai pot”, dar te vei ridica și de tine depinde dacă vei înțelege ceva din toate  aceste lecții sau vei trece prin viață degeaba.
        Ideea este că, destul de târziu am înțeles că vârsta este cu adevărat un număr atunci când îți pasă, când ai grijă de tine și în mod special de sufletul tău. Totul pleacă de la ce ai în suflet și abia apoi la felul cum arăți. Dacă ai un suflet tânăr și curat, așa îți va fi și chipul, iar dacă sufletul îți este întunecat degeaba ai un corp sculptat, nu? 
       Adică da, știu că nu sunt perfectă, dar nici nu îmi doresc asta. Sunt așa cum sunt și nu am nici o problemă cu asta. Am făcut un pic de burtică, celulita nu m-a ocolit nici pe mine, parcă nici dreaptă nu mai stau chiar așa cum eram pe la douăzeci de ani și părul mi-e cărunt pe la tâmple (și nu numai), dar pentru vârsta mea eu sunt mulțumită. Sunt conștientă de toate astea și nu mă plâng, am ajuns să-mi port cu mândrie vârsta, căci asta sunt eu. Sunt un om mai bun și mai înțelept ca la douăzeci de ani și asta mi se pare mult mai important. Sunt conștientă de tot ceea ce pot și asta îmi dă încredere în mine. Am răni adânci care îmi brăzdează sufletul, dar le port cu mândrie și nu le mai ascund pentru că ele mă definesc, ele m-au făcut să fiu cine sunt astăzi. A fost și bine, dar a fost și greu. Nu le-am știut pe toate și am învățat mult. Am plâns și am râs, dar am învățat din greșeli. Acum știu că nimeni nu se naște învățat, deși unii oameni nu învață niciodată. Am învățat să mulțumesc vieții pentru ceea ce am, dar am înțeles că este important să spui și „iartă-mă, am greșit”.
     Așa că...da, astăzi este ziua mea! Am împlinit patruzeci și doi de ani și sunt sănătoasă. Pentru mine asta contează cel mai mult. Cred că viața a fost generoasă cu mine și îi sunt recunoscătoare. La mulți ani mie! 

Încă un an...

        Hei! Astăzi mă gândesc că este noiembrie și vine ziua mea. Yu-hu, yee și tot așa :))
La mine timpul trece ușor ciudat.  Îl contorizez în lucruri importante, cum ar fi aniversările, sărbătorile sau anumite evenimente majore. Aici ca exemplu aș avea faptul că anul acesta avem un bac de dat.  În contorizarea mea ciudată uit de zile, de clipe , de „acum” în așteptarea a „ceva”. Oare nu așa facem toți? Cei mai mulți oameni așteaptă, lună de lună, ziua de salariu. Asta este cu adevărat trist.
       Ca să mă explic puțin, am să vă povestesc cum socotesc eu un an.
Începutul este liniștit. După ce se termină sărbătorile de iarnă și  până în februarie, avem o perioadă de liniște în care retrăim  anumite momente de care încercăm să ne detașăm. Spun asta pentru că, de obicei,  pe atunci începe să ningă feeric și avem impresia că trebuie să vină iar Crăciunul.
Ne trezim la realitate și inimioarele care apar pe toate drumurile ne spun că vine Valentine's Day. Este o sărbătoare adoptată, ceea ce nu mă deranjează, fiind doar un motiv în plus de primit gesturi simbolice de iubire, ceea ce mi se pare drăguț. Mie îmi plac cadourile. De fapt, ador să primesc cadouri și în apărarea mea, țin să menționez că nu sunt pretențioasă (chiar deloc). Gestul contează, nu?
Dar așa cum am adoptat această sărbătoare a iubirii, cu siguranță că îl prețuiesc și pe al nostru Dragobete. Ce poate să fie așa rău să primești flori, bomboane, sărutări și îmbrățișări?
Dragostea plutește în aer și pe nesimțite vine martie. Cu el vine și primăvara cu al ei mărțișor, alt motiv de bucurie, de trezire la viață și de renaștere. Am constatat că în această lună am cele mai multe aniversări.
 Ne amuzăm puțin de 1 aprilie și undeva pe aici, avem Sărbătorile Pascale. Acesta este momentul să ne facem curățenie în casă și în gând.  Mersul la biserică este un obicei nelipsit la noi în familie. Poate nu facem totul așa cum ar trebui, dar un minim de tradiție cred că face bine oricui. Atunci când postești îți vor părea mai gustoase bucatele, iar atunci când sufletul postește, cu siguranță ai să te simți mai liniștit, mai împăcat cu tine. Îmi plac foarte mult sărbătorile, cu toată agitația care te cuprinde atunci când te pregătești și parcă oamenii sunt mai buni (sau ar trebui sa fie). Casa este pusă la punct și bucatele te îmbie cu aroma lor, motiv de bucurie, sărbătoare, liniște sufletească și gânduri bune.
În fine, ca să revenim, după Sărbătorile Pascale urmează vara, cu al ei concediu și vacanța mare. O perioadă  liniștită în care nu ai nici o grijă și te prăjești la soare. După nelipsita întâlnire cu marea se instalează un pic de tristețe, căci conștientizăm că a trecut, pe nesimțite, o mare parte din an.
Ultimele trei luni, în schimb, sunt cele mai frumoase și sunt ale noastre. Avem aniversările noastre și asta dă startul pentru sărbătorile de iarnă. Abia când trec acestea pot să spun „ce a mai trecut și anul acesta...”
       Dintre toate sărbătorile cel mai mult iubesc Crăciunul. Are ceva magic și îmi place să las spiritul lui să mă pătrundă încă de la Sfântul Nicolae, când ne pregătim cizmulițele. De-a lungul timpului mi-am format niște principii în privința sărbătorilor și nu mă abat de ele.

Întotdeauna de Paști ne cumpărăm ceva nou și iepurașul aduce dulciuri. Sfântul Nicolae aduce dulciuri și fructe, dacă ai ghetuțele curate și ai fost cuminte; iar dacă nu, îți aduce o nuia :).  Iar Crăciunul se sărbătorește în familie și poți să primești tot ce vrei, după posibilitățile moșului și cât de cuminte ai fost. Nu îmi place să exagerez și este important să nu uităm să ne bucurăm și de lucruri mărunte. Cred că nu are importanță valoarea cadoului de Crăciun, cât gestul.
Acestea fiind spuse, ador Crăciunul! Îmi plac colindele și colindătorii. Îmi place să gătesc și împodobesc toată casa. Îmi plac cadourile de sub brad și mirosul de vin fiert cu scorțișoară. Îmi place căldura din casă și bucuria de pe chipul copiilor când vin să ne colinde (ceea ce se întâmplă tot mai rar...). Îmi doresc să ningă și mă emoționez de fiecare dată când mă uit la filme specifice Crăciunului.
Nu știu dacă mă înțelege cineva, dar eu sunt foarte fericită atunci când pot să dăruiesc și o fac din suflet. Pentru mine asta însemnă o mare bucurie sufletească, să știu că le-am luat celor dragi mie o mică atenție și cu cât mai multe cadouri am sub brad, cu atât mai fericită sunt.
        După toată această forfotă vine revelionul, care nu este la fel de magic și profund, dar are frumusețea lui. Acest 31 decembrie are o semnificație aparte la noi în familie.
Revelionul este fix motiv de petrecere, șampanie, artificii, și sărutul de sub vâsc. Și gata, a trecut anul! Zilele până la Bobotează sunt așa, ca să te obișnuiești cu ideea că o iei de la capăt cu un an nou, emoții noi, trăiri noi, orizonturi și amintiri noi. Off,  acum e Paștele și nici nu clipești bine, că deja bate Crăciunul la ușă. Aș vrea să pot să-l trag de haină pe acest an și să îl rog să mai stea, căci o să-mi fie tare dor...
        Acum, este deja noiembrie și vine ziua mea. Motiv de mare bucurie, dar și melancolie. Anii trec atât de haotic și niciodată nu sunt la fel. Fugim de ceva și alergăm după altceva decât ce avem. Ne pierdem în evenimente plăcute și mai puțin plăcute. Ne facem planuri visând la ce va fi, fără să fim conștienți de prezent, de clipa ce tocmai trece devenind amintire... Oare voi știți când au trecut atâția ani?
       Socoteala mea pare tare simplă și nu știu când au trecut atâtea clipe ce s-au transformat în ani.
Uneori nu simțim cum zboară timpul, nu știm când am ajuns la acești ani decât atunci când ne privim firele albe care ni se adună la tâmple; când ne privim copii de jos în sus și mâna ne tremură când le atingem chipul drag; dar cel mai tare simțim când am vrea să îi spunem ceva mamei și ea nu mai este... Și începem să numărăm un an de când nu mai este mama, tata, bunicul, bunica,..., doi ani, trei ani...
        Nu degeaba se spune să trăiești clipa, este tot ceea ce ai. Strângi în sufletul tău un buchet de clipe frumoase care sunt amestecate, pe alocuri, cu tristețe, poate și cu durere; dar asta este viața, asta ne definește. Decât să trăiești cu regretul că puteai și meritai mai mult, dar ți-a fost frică să iei de viață, mai bine trăiește la maxim, trăiește intens și nu uita să prețuiești fiecare moment (unic în felul lui). Așa cum îmi place mie să spun, în viață tot timpul este loc de mai bine sau de mai rău, de noi depinde ce parte a paharului vrem să privim, dar să nu uităm că noi nu ne-am născut să fim nefericiți.
       Și dacă nu găsești nici un motiv de bucurie în viața ta, atunci inventează unul. Eu mă bucur că vine ziua mea, vin sărbătorile, vine Crăciunul  și sunt fericită! Sunt fericită pentru că am onoarea de a mai adăuga o floare în buchetul vieții mele. Sunt oameni care nu au avut acest privilegiu și nu mi se pare corect să ne plângem, nu avem acest drept.
   Nu ai cum să înțelegi ce este viața doar din spusele altcuiva. Trebuie să ai propriile realizări, bucurii și dezamăgiri pentru că nimeni nu poate să știe cum ar fi fost pentru tine sau cât o să fie...