"Prostia și răutatea se însoțesc totdeauna." (Victor Duța)

     Proverbele sunt păstrate din cele mai vechi timpuri, din bătrâni cum s-ar putea spune. În tinerețe, de multe ori, poate că nu le înțelegem, dar trecând prin viață, mai devreme sau mai târziu, ajungem să le cunoaștem sensul. Acesta cu care am început pare să fie ca o regulă nescrisă a prostiei. Ca și cum „prostul dacă nu e fudul, nu e prost destul.” Cam așa ceva.

   

   Că ne interesează capra vecinului, nu ne miră și nu mai este un secret. Întotdeauna o să fie mai interesant să privești ce face unul și altul. Este mai ușor să-i judeci, decât să te uiți în propria ogradă și să vezi acolo ce-i de făcut. Ne-am obișnuit să fim răi, bârfitori și invidioși. 

Ah, invidia o să ne omoare, căci direct în suflet se duce. Cu timpul ne face inima rea și ne îmbolnăvim. Ne comportăm ca și cum menirea noastră în viață este să-i judecăm pe ceilalți, să-i arătăm cu degetul. Am întâlnit mulți oameni care se întreabă care este sensul vieții și cu siguranță vă pot spune că nu este acesta. Păcat că nu folosim curiozitatea în favoarea noastră și să-i dăm un sens pozitiv, căci privind în jurul nostru ne putem corecta, "întrucât ceilalți sunt totdeauna o bună oglindă" 

(Paulo Coelho). 

   Și ca să revin la capra vecinului... Da, este mai ușor să te uiți peste gard și ceea ce vezi să trezească invidia într-atât încât 

să-ți dorești să moară capra vecinului.  

Înțeleg curiozitatea despre capra vecinului, dar nu înțeleg sub nici o formă de ce nu ne vedem de viața noastră după ce ne-am satisfăcut curiozitatea?   

Adevărul este că ne place să moară și capra vecinului sau, dacă se poate, să moară DOAR capra vecinului. 

Dar ca să suni vecinul și să te lauzi că te interesează capra lui, nu am mai auzit așa ceva. Stau și mă întreb, oare de ce trebuie să-i mai spunem și vecinului că-i urmărim capra? 

Prietenia este încercarea prin care se măsoară un om (Oscar Wilde)

    Așteptări și dezamăgiri, bucurii și tristeți, realizări și eșecuri. Viața este plină de momente când ești sus, apoi jos și iar sus, jos...
Se spune ca nu este nimic dacă ai căzut, important este să te scuturi, să te ridici și să o iei de la capăt.
Despre lucruri triste și dezamăgiri toată lumea vorbește și cei mai mulți devin "experți" în sfaturi.  Când ai un necaz, de obicei acesta este momentul când toți fug, fiind prea ocupați cu ale lor sau prea indiferenți la ale tale. Nu-i nimic ieșit din comun, așa-i de când lumea și te aștepți cumva ca la greu să rămâi singur. Până la urmă, toată lumea are probleme. 

Se spune că prietenul la nevoie se cunoaște, dar nu mai este așa. Știai că sunt persoane care pot să-ți arate compasiune, dar nu pot simți fericire pentru tine. Nu nevoia îți arată cine ți-e prieten. Sunt destui aceia care să-ți întindă o mână de ajutor pentru ca apoi să-ți ceară zece. Căci pe lumea asta totul se plătește. Cândva omul te lăsa la greu, astăzi a observat că așa capătă putere asupra ta și-ți sare în ajutor chiar și atunci când nu îl ceri, ca mai târziu să aibă ce să-ți reproșeze. 

    Dar, ce te faci atunci când ai o mare realizare, când ți se întâmplă lucruri bune și descoperi că nu ai cui spune, nu ai cu cine să te bucuri? De fapt, acesta este momentul de încercare al unei prietenii. Poți să ai în jurul tău mulți oameni, dar nu toți îți sunt prieteni. Viața mi-a arătat că oamenii îți pot fi alături la greu din diferite motive, dar adevăratul caracter le va ieși la suprafață în momentul în care ai reușit în viață. Când te-ai ridicat și i-ai depășit nu vor ști sau nu vor putea să se bucure cu și pentru tine. Știi, bucuria aceea sinceră care-ți luminează fața și îți deschide sufletul? Despre asta vorbesc. 

Oare de ce fug de noi și atunci când ne este bine?
Poate din egoism, invidie sau neputință...

Să ne prefacem ca ne pasă a devenit atât de ușor. O mască pe care o luăm cu noi oricând și oriunde. Poți mima suferința, compasiunea, dar nu poți să mimezi bucuria sufletească. 
    Stau și mă întreb dacă nu cumva "prietenia" a rămas doar o definiție, un citat dintr-o carte, o replica dintr-un film vechi...

Dor de tata...

   Mă gândesc iar și iar. Aceiași durere!

Am încercat în fel și chip să uit, să depășesc momentul, să nu mă încarc cu regrete. Din toată durerea, regretul doare cel mai tare.

De ce? Doar întrebarea asta îmi trece prin minte și durerea devine apăsătoare, insuportabilă. 

   Trecerea timpului m-a ajutat să înțeleg anumite lucruri. Nu spun că doare mai puțin, dar nu mă mai macină pe interior. Golul din mine rămâne, dar nu mă mai sfâșie. Am învățat să trăiesc acceptând și înțelegând faptul că nu mai contează ce nu am apucat să spun, să fac. Mi-am asumat și ceea ce am făcut deja. Faptele nu se pot șterge și știu că mai mult nu am putut la momentul acela. 

    Regretul ne apasă și ne încarcă conștiința. El vine uneori din neputință și din vină. De multe ori ne asumăm și fapte de care nu suntem vinovați. Le luăm asupra noastră crezând că face  durerea mai ușor de suportat.

    Privim lucrurile din punctul nostru de vedere. Vedem durerea noastră, regretele noastre. Noi, noi și doar noi contam. Fără să conștientizăm privim lucrurile din punctul de vedere al copilului din noi. Toată viața noastră vom rămâne copilul cuiva. Chiar dacă devenim adulți și avem responsabilități, în interiorul nostru rămâne undeva ascuns acel copil. Acel copil care se revoltă, are impresia că doar el contează, că doar el are dreptate și durerea lui este mai mare. Cred că nu ne maturizăm cu adevărat niciodată...

   În toată durerea mea nu am privit lucrurile și din punctul de vedere al părintelui. Și eu la rândul meu sunt un părinte. Mă uit cu drag la copilul meu și îl vad cum crește, cum se răzvrătește, se răsfață, cum greșește,  suferă și se maturizează...

De cele mai multe ori, copilul devine cea ce îl învățam noi sa devină. Simte cum îl învățam noi să simtă. Gândește cum îl învățam noi să gândească. De cele mai multe ori evoluția copilului nostru are loc fiind influențată de cum suntem noi ca exemplu pentru ei.

Și copilul meu face greșeli, îmi răspunde, se revoltă, are impresia că nu îl înțeleg, se supăra la fel ca orice alt copil. Doar ca indiferent ce ar face eu îl iubesc mai presus de orice pe lumea asta. Mă doare când suferă și îi este greu. Sunt fericită atunci când este și el. Am avut momente și poate o să mai avem când nu mă va înțelege și poate mă va judeca, dar mai presus de asta va fi dragostea mea. Orice va face nu-mi va putea schimba sentimentele. 

  Și uite așa durerea mea a devenit dulce-amăruie conștientizând că și eu am fost un copil plin de revoltă și, probabil, la fel m-au privit părinții cu dragoste și indulgență. 

Dincolo de durere căpătăm un pic mai multă maturitate cu care ne acoperim rănile și amintirile cu care ne alinăm dorul.

N-am știut să prețuiesc clipa. N-am știut s-o inspir. N-am știut s-o pun în suflet și încă puțin să o mai țin. 

Mi-e dor să te știu, să te văd, să te-ating.  Mi-e dor de trecut, să știu de unde vin și cui aparțin.

Un pic din mine

      Mmmm... aroma de cafea! Îmi plac acele momente pline de arome, de amintiri, de gânduri...
Sunt două momente ale zilei care îmi plac în mod deosebit. Primul este dimineața devreme, când oamenii încă dorm, dar natura se trezește și se simte un freamăt, un zumzet. Sunt eu și o rază de soare, o adiere de vânt, un ciripit vesel de păsărele. Acest moment mă încarcă cu energie și simt că pot să realizez tot ce-mi trece prin cap. Încep să-mi fac planuri și mă simt atât de puternică, de plină de viață.
     Celălalt moment este seara târziu când toată lumea doarme, chiar și natura. Este un alt fel de liniște în care se mai aude, poate, doar un lătrat de câine din când în când.   
Atunci înlocuiesc aroma de cafea cu un ceai fierbinte.

Las să cadă armura de om puternic și-mi permit un moment de slăbiciune. Am ochii plini de lacrimi și aceste clipe sunt pline de amintiri, de nostalgie, de vise...
     Simt cum liniștea îmi pătrunde în suflet și cred că nu este nimic rău în a sta de vorbă, din când în când, cu tine...