Ratăciri

      Mă uit în jur și totul îmi pare străin. Casa dărăpănată stă să cadă, parcă obosită de atâtea lupte, a început să cedeze. Copilul s-a îndepărtat și omul de lângă mine este un străin...
Privesc încercând să recunosc ceva, orice, măcar un colțișor rămas familiar, un zâmbet, o urmă de tandrețe. Am un sentiment de singurătate îmi apasă sufletul. O mare greutate care nu mă lasă să respir. Mă simt alungată, pierdută într-un glob de sticlă. Țip și lovesc cu pumnii sperând să mă audă cineva...

Lacrimi de durere îmi curg pe obraji. Nu înțeleg ce se întâmplă, nu mă regăsesc.

Tresar și deschid ochii. Sunt în patul meu cufundată între perne pufoase. Afară este un soare puternic și păsărelele se aud cum ciripesc. Copilul cântă la chitară și-mi zâmbește, iar iubitul mă îmbrățișează spunându-mi că am adormit. Mă liniștesc, trag aer în piept și închid ochii. Zâmbind îi deschid iar, însă șocul este atât de puternic încât totul se prăbușește în jur. Este întuneric și sunt singură. Simt cum mi se rupe sufletul în mii de bucăți, sunt confuză și nu înțeleg nimic. Unde a dispărut totul?

   Mi-e dor de voi, mi-e dor de noi, mi-e dor de tine, dar cel mai tare îmi este dor de mine.

   Închid ochii fără să îmi dau seama care este realitatea. Îi strâng cu putere sperând să mă regăsesc și totul să fie doar ale minții rătăciri...