Căutări

      Merg. În jurul meu sunt oameni, mulți oameni. Totul este într-o continuă mișcare. Pe chipul fiecărui om se vede preocuparea, grija, supărarea, agitația, plictiseala, nepăsarea și tot mai rar bucuria. În ochii unora se citește răutatea. Au ochii aceia mici, dar nu știi dacă așa sunt ei sau îi țin mijiți. Au privirea întunecată și ochii lor sunt precum argintul viu. Te-au scanat dintr-o privire și ți-au pus deja o etichetă, înainte ca tu să îi vezi.
    Privesc atentă încercând să găsesc și un zâmbet, fericire, mulțumire, strălucire în priviri, dar nimic. Agitație, zumzet, hărmălaie. Oameni cu o mie de fețe sunt pretutindeni. Oameni care îți spun ceva în fața, dar nu ai să știi niciodată ce gânduri au. Oameni care-ți aruncă câte un zâmbet formal și se apropie de tine doar cuprinși de o preocupare meschină și interes. Oameni întunecați care se ascund în spatele a zeci de vorbe prefăcute. Oameni nemulțumiți și plini de ură. Parcă și zilele au devenit mai întunecate și reci. Totul în jur este gri, chiar și oamenii.
Caut cu insistență un om pe fața căruia să citesc bunătatea, bunăvoința. Caut un om care să-mi inspire încredere sau, poate, caut doar un chip senin.
    Alerg deja și ploaia îmi cade pe față ca niște lacrimi de tristețe. Oare unde a dispărut omenia?
Cu un motiv sau fără, oamenii au învățat să rănească, să lovească fără milă, fără conștiință. Au devenit mai preocupați de viața altuia decât de-a lor. Oameni bârfitori, căci astăzi, bârfa sta la loc de cinste și dacă intri în jocul lor murdar, ești prietenul lor, altfel doar un ciudat.
Uneori, te rănesc chiar și ai tăi, iar asta mă face să mă întreb, oare cum să privesc oamenii de pe stradă? Cum să mă apăr de acești oameni cu multe măști?

   Mi se pare nedrept, dar asta este viața. Nu binele învinge mereu, nu omul cinstit și muncitor este apreciat. Nu omul corect este ascultat și de aici nemulțumirea, nefericirea, durerea de pe chipurile oamenilor...
     Suntem oameni și oameni, oameni între oameni și din păcate răutatea este la fel. 

Ratăciri

      Mă uit în jur și totul îmi pare străin. Casa dărăpănată stă să cadă, parcă obosită de atâtea lupte, a început să cedeze. Copilul s-a îndepărtat și omul de lângă mine este un străin...
Privesc încercând să recunosc ceva, orice, măcar un colțișor rămas familiar, un zâmbet, o urmă de tandrețe. Am un sentiment de singurătate îmi apasă sufletul. O mare greutate care nu mă lasă să respir. Mă simt alungată, pierdută într-un glob de sticlă. Țip și lovesc cu pumnii sperând să mă audă cineva...

Lacrimi de durere îmi curg pe obraji. Nu înțeleg ce se întâmplă, nu mă regăsesc.

Tresar și deschid ochii. Sunt în patul meu cufundată între perne pufoase. Afară este un soare puternic și păsărelele se aud cum ciripesc. Copilul cântă la chitară și-mi zâmbește, iar iubitul mă îmbrățișează spunându-mi că am adormit. Mă liniștesc, trag aer în piept și închid ochii. Zâmbind îi deschid iar, însă șocul este atât de puternic încât totul se prăbușește în jur. Este întuneric și sunt singură. Simt cum mi se rupe sufletul în mii de bucăți, sunt confuză și nu înțeleg nimic. Unde a dispărut totul?

   Mi-e dor de voi, mi-e dor de noi, mi-e dor de tine, dar cel mai tare îmi este dor de mine.

   Închid ochii fără să îmi dau seama care este realitatea. Îi strâng cu putere sperând să mă regăsesc și totul să fie doar ale minții rătăciri...