Binecuvântare

     Fiecare om își are povestea lui. Acestea își au rostul lor și noi nu putem trăi fără povești. Unele povești par rupte din basme și au finalul acela bine știut care ne anunță că „au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți”. Altele sunt mai puțin norocoase, nefiind născute sub stele norocoase, dar cu siguranță toate sunt autentice. Nu seamănă una cu cealaltă, așa cum nu semănă om cu om, fiecare fiind unic și special. Abia când îi cunoști povestea unui om poți să spui că îl cunoști, deși, poate nici atunci nu ajungi la aceea profunzime în care să îl cunoști cu adevărat. Viața fiecăruia dintre noi este o poveste care merită să fie spusă și ascultată. Dar cine mai are răbdare să asculte? Dar cine mai are încredere să povestească?
       Unele sunt o succesiune de întâmplări care te amețesc asemeni unui carusel, cu intensitatea trăirilor, iar altele sunt liniștite și domoale. Dar, indiferent de poveste, să nu uităm faptul că nimeni și nimic nu ne dreptul să judecăm prestația „actorilor” pentru că nici unul dintre noi nu are ocazia să-și repete rolul.  Felul cum este jucat este autentic, original și propriu.
       Astăzi gândul mă poartă în trecut și îmi vine în minte o întâmplare amuzantă, tare dragă mie.

    În urma cu mulți ani, hotărâsem să ne căsătorim pe 31 decembrie. Poate că v-am mai povestit, dar nu mă pot opri din a vă mai spune încă o dată. Eram așa de tineri amândoi, lipsiți de experiență și încrezători.
    De ce am ales această dată? Am vrut să fie diferit și în același timp ceva special. Am observat că marea majoritate a fetelor se hotărăsc pentru o perioadă caldă a anului și uneori vezi câte trei mirese la biserică, stresate să nu se vadă una pe cealaltă, căci „nu e bine” și de aici dorința mea de a fi un pic diferită, atipică.  Așa am ajuns la concluzia că aceasta ar fi singura zi din an în care nu am văzut mirese. Și, ca să fiu sinceră până la capăt, am zis să nu vină sfârșitul lumii și să mă prindă nemăritată. Glumesc... Oricum, eu sunt un pic ciudată și ieșită din tipare. Dacă zece oameni o iau pe același drum, atunci eu prefer să să nu îi urmez și îmi creez propriul drum. În general evit să merg cu turma, preferând să fiu un om singuratic. 
    Cu aceste gânduri, am hotărât să îl întreb și pe el ce părere are. Dar felul cum am făcut-o, încă mă face să râd. Sunt bună de nebună sau nebun de bună, nici eu nu mai știu. Pe vremea aceea stăteam împreună, dar la el acasă.  Seara când a venit de la muncă nu i-am mai dat voie să intre în casă. Da, ați citit bine.  L-am încuiat afară și l-am anunțat că nu intră până nu îmi răspunde la o întrebare.
     Inițial a zis că este o glumă și am încercat să negociem prin ușa închisă un fel de „să vedem” („să vedem ce spune și părintele”, „să vedem dacă se poate sau nu”), doar că dar eu aveam un răspuns pentru fiecare întrebare.  „Am vorbit cu părintele și se poate, vrei sau nu, fără supărare”, i-am zis. Se pare că întotdeauna am știut ceea ce vreau și acum voiam să fie „ori laie, ori bălaie”, căci auzisem eu cum că prieteniile lungi însemnă „moarte sigură”. Astea fiind spuse, recunosc că nu a fost cerutul tradițional cu inel și stat în genunchi al băiatului, ci a fost mai mult dorința fetei într-o exprimare nonconformistă. Tot timpul i-a stat pe suflet faptul că nu mi-a dat acel inel și nu s-a lăsat până nu mi l-a luat, după mulți ani, dar asta este o cu totul altă poveste.

      Deși am părut foarte sigură pe mine, ca orice fata am avut îndoieli, temeri, emoții. Am început să mă întreb „o fi bine să mă mărit, nu o fi bine?" Temeri pe care le avem cu toții în astfel de momente,

presupun. De obicei când avem temeri, cei mai mulți dintre noi își îndreaptă capul și sufletul spre cer și-și pun toate speranțele în mâinile Domnului. Tot așa am făcut și eu. Am închis ochii rugându-mă, „Dacă o sa fie bine, te rog Doamne, fă să ningă!".  Poate pare o prostie, dar eu asta mi-am dorit și mi-am dorit din tot sufletul, atât de mult încât zăpăcisem pe toata lumea cu dorința mea de a ninge. De fapt, aveam nevoie de un semn ca să știu că am Binecuvântarea Lui.

       Eram în ziua de 31 decembrie 1999 când, îmbrăcată sau mai mult dezbrăcată, am plecat spre biserică. În rochița mea albă, cu statele gol și o pelerină din mătase aruncată pe umeri, fără să simt frigul iernii, porneam spre un nou capitol din viața mea.

      Închid ochii și am în fața ochilor imaginea aceea, cum ne-am strâns în fața blocului pentru a pleca la biserica de lângă noi, când a început a fulgui. La început a fost răzleț, dar pentru mine ar fost de ajuns și un fulg. Doar eu știam că am primit un răspuns la toate rugile mele, o minune, o binecuvântare venită de sus și toată teama a dispărut.
      Ningea atât de ușor, încât părea un dans al fulgilor de zăpadă. Păreau nuntași în haine albe veniți din ceruri să ne însoțească într-un dans vesel.
     Și a nins! A nins atât de mult, încât a doua zi toți nuntașii și-au abandonat mașinile înzăpezite.
     Nu spun că a fost ușor mereu pentru că nu a fost, dar a meritat și cineva de acolo de sus a vegheat asupra noastră. Am fost binecuvântați cu un copil minunat și am clădit o familie frumoasă!

    Eu cred, că pe lumea asta sunt unele lucruri mai presus de noi, de gândirea noastră și de puterea noastră de înțelegere. În final sau mai bine zis la final, doar calitatea și intensitatea vieții contează, nu cantitatea...
    Este minunat să poți crede în Dumnezeu, în magia lucrurilor, în omul de lângă tine, în minuni, în Moș Crăciun, în energiile din Univers...
     Important este să crezi cu toată ființa ta și atunci ai să vezi și răspunsul Universului la rugile tale.
     Cred cu tărie că ce este al tău este pus deoparte.  Dacă este să fie al tău, va fi; iar dacă nu, poți să te dai cu capul de toți pereții și nu va fi.
     „Ceea ce unit Dumnezeu, omul nu poate să desfacă” are mai multă profunzime decât ai crede la prima vedere. Acum nu știu dacă se referă la fiecare căsnicie în parte, dar pentru mine este foarte clar că binecuvântarea a venit de sus.

Iubitul meu

       Când mă gândesc la tine zâmbesc și sufletul mi se umple de căldură. Deși am petrecut atât de mulți ani împreună, încă nu mă simt sătulă de tine, mai vreau...
       Cincisprezece ani! Ani frumoși și nu întotdeauna ușori. Ani plini de râsete, de amintiri. Ani presărați cu lacrimi și condimentați cu de toate.
       Văd în jurul meu atât de multe femei nemulțumite și obosite, care duc un ritm alert și aș vrea să le pot opri o clipă.  Să le explic că viața nu se rezuma la serviciu, călcat, spălat, gătit... Uneori poți pune pauză. Acasă nu ai un șef, nu trebuie să te epuizezi încercând să le faci pe toate, oricum nu poți și nici nu îți ridică nimeni statuie dacă le faci. Nu știu de ce, la un moment dat, totul devine o luptă personală. Normal ar fi să ne luptăm împreună împotriva tuturor și să ne ajutăm reciproc. Înțeleg atât de bine acum, atât de multe lucruri ...
         Și ce dacă astăzi nu spăl și stau să citesc o carte? Ce dacă astăzi nu gătesc și mâncam te miri ce, dar ieșim toți în parc? Ce dacă astăzi nu calc și ne îmbrăcăm cu ce găsim, dar ne strângem toți pe canapea și ne uitam la un film? Ce dacă astăzi eu poate muncesc mai mult, mâine poate muncești tu. De ce să contorizam cât fac eu sau cât faci tu, ce fac eu și ce nu faci tu? Nu putem contoriza iubirea.
        Am înțeles greu și târziu faptul că sunt adult, că pot luat decizii și nu mă obliga nimeni să fac ceva. Iar despre ai mei, pot spune că sunt cel mai minunat lucru ce mi se putea întâmpla. De ce să-i consider o povară? Ce dacă în camera copilului este haos tot timpul. Sincer, sunt fericita că este acolo și mă iubește. Sunt mulțumită pentru fiecare îmbrățișare.
        Cât despre tine, iubitul meu, pot spune că abia acum te descopăr cu adevărat. Recunosc faptul ca toata viața am încercat să te schimb, am încercat să te oblig să fii așa cum credeam eu că vreau să fii.
        Bine, ca să nu exagerez, nu că ai fi fost perfect, dar nici atât de cumplit cum, poate, am văzut eu uneori. Am încercat atât de mult să ne schimbăm unul pe celălalt, încât am uitat cine suntem noi. Am uitat să ne privim și să ne ascultăm, dar învățăm din greșeli.
        Mi-am dat seama că, nici eu nu aș fi putut să trăiesc cu cineva ca mine, deși am avut impresia că am dreptate mereu. Am înțeles că nu este o tragedie dacă eu abia șterg oglinda și tu o murdărești la 5 minute după. Sunt fericita că exiști și-mi aduci aminte că ești aici pentru mine.
       Iubitul meu îți mulțumesc pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare îmbrățișare, pentru fiecare "te iubesc". Îți mulțumesc pentru răbdare și înțelegere, pentru că ai rămas alături de mine, deși te-am îndepărtat de atâtea ori. Îți mulțumesc pentru că mă iubești așa cum sunt, pentru că mă ții în brațe în fiecare noapte.  Dar, cel mai tare îți mulțumesc pentru că alături de tine m-am descoperit pe mine. Îți mulțumesc pentru că m-ai învățat să iubesc, dar în primul rând să mă iubesc pe mine. M-ai învățat că trebuie să mă iert pe mine, ca să pot ierta și altora.
        În mod special, îți mulțumesc pentru că atunci când mi-a fost cu adevărat greu, brațele tale nu m-au lăsat să cad și ai stat lângă mine, când nimeni altcineva nu mai era. Ești al meu și sunt a ta! Asta este tot ce contează, iar restul sunt doar fleacuri.
        Faptul că într-o zi locul de lângă mine în pat va fi gol, îmi strânge sufletul și nu vreau să trăiesc cu regretul că puteam mai mult și nu am făcut nimic.
       Puteam să iubesc mai mult, puteam să iert mai mult, puteam să ascult mai mult...
        Important este că POT! Tot timpul se poate un pic mai mult. Chiar și atunci când spunem că nu mai putem, de fapt, mai putem puțin. Păcat că cei mai mulți dintre noi ne dăm seama prea târziu de asta.
       Sunt o persoană norocoasă pentru că unele lucruri sunt într-așa fel făcute și menite, încât noi nu le putem distruge și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu. El a făcut ca drumurile noastre să se împletească și să rămână așa.
      Iubesc și sunt iubita, asta este tot ce contează acum. 

Prietena mea dragă

      În ultimul timp nu am mai avut puterea de a mai scrie.  Sincer, nici sentimente nu am prea mai avut. M-am simțit goală, lipsită de orice emoție, căzută într-o stare letargică.

  Cumva, nu știu de ce, tu m-ai găsit și cred că nu este deloc întâmplătoare această regăsire. Ne-am pierdut când eram la începutul vieții și nu am realizat pierderea, dar ai fost tot timpul în mintea mea, în sufletul meu. Am uitat multe lucruri. Multă durere sau bucurii, mult din trecut, dar pe tine nu te-am uitat. Am încercat să te găsesc de multe ori, dar fără succes.

  Toată viața am fugit de ceva, de o etapă a vieții mele căreia i-am pus punct, de trecut. Am întors spatele, am strâns din dinți și am mers mai departe. Pe tine, în schimb, te-am pierdut undeva, cândva și nu am încetat niciodată să te caut. Simt că ești o parte din mine. Mă cunoști mai bine decât oricine, poate chiar mai bine decât mine. Mă cunoști din totdeauna, mă cunoști din copilărie când viața nu-și pusese bine amprenta asupra mea. Mă cunoști așa cum sunt eu, înainte să învăț să-mi ascund sentimente și sufletul sub o mască.

    Da, draga mea prietenă, cu tine și despre tine vorbesc. Tu! Te vei recunoaște printre rândurile mele și vei înțelege mai bine decât oricine despre ce vorbesc. Tu, prietena mea dragă de care mi-a fost atât de dor.

În toți acești ani, m-am gândit de multe ori la tine, la copii care am fost noi. Ai rămas prietena mea și mă bucur că m-ai găsit.

De ce acum? De ce nu anul trecut sau în cel care urmează? De ce acum, când sufletul mi-a fost distrus, când nu am mai avut puterea să mă ridic, când nu am mai știut cine și cum sunt?

 De ce? Nu știu, dar sunt recunoscătoare. Mi-ai lipsit atât de mult. Am sentimentul că am regăsit o parte din mine, din copilul de demult...

Sunt atât de mulți kilometri între noi și totuși te simt atât de aproape. Abia aștept să ne vedem, am atât de multe emoții. Nu mai suntem copii, viața și-a pus amprenta asupra noastră, ne-am maturizat, ne-am schimbat. Dacă descoperim că nu avem nimic in comun, că am devenit două străine? Știu că este normal să nu ne cunoaștem prea bine, pentru că, totuși, au trecut atât de mulți ani.

   Îmi imaginez în fel și chip reîntâlnirea noastră. Nopți pline de șușoteli, lacrimi și chicoteli. Atât de multe lucruri de spus...

Ai un loc special în viața mea, în sufletul meu, un loc al tău pe care nu l-a putut ocupa nimeni. Am un gol în stomac care se mărește cu cât se apropie momentul revederii. Emoția unui nou început cu un aer vechi, de trecut. 

     Și chiar de nu va fi să fie, măcar știu că am încercat și am plecat la drum cu sufletul deschis. Indiferent cine suntem astăzi, pentru mine rămâi prietena mea dragă și nimic nu o să poată șterge asta din amintirea mea.

De ce?

    Am venit pe lumea asta, nu știu de unde și în virtutea inerției m-am dezvoltat.
    Viața este un lucru care pare atât de simplu în aparență, dar destul de greu și complicat în același timp. Un zbucium continuu, o zbatere, un zbor care poate fi frânt oricând. Viața este o scurgere de clipe care nu poate fi oprită sau întoarsă din drum. Nu poate fi prevăzută sau văzută. Nu poate fi atinsă, dar o simțim.

Viața este ceva complicat de explicat, dar frumoasă în esența ei, magică și, totuși, atât de fragilă.
     Ne naștem. Presupun că venim din alte lumi și în toată trecerea noastră pe pământ suntem asemeni unor bulgări de zăpadă. Cineva ne-a modelat și ne-a dat viață și noi ne rostogolim învățând. Toată viața noastră la asta se rezumă: învățăm și creștem. Uneori ne întărește rostogolitul și devenim mai mari, mai puternici, alteori ne lovim și ne sfărâmăm. Ne pierdem printre bucățile rupte din noi.
    Suntem o energie strânsă într-un corp muritor. Cam așa văd eu evoluția noastră pe pământ. Suntem puternici, dar și slabi, vulnerabili. Lucrurile bune ne întăresc și cele rele lasă răni adânci. Ne macină și ne macină, până nu mai rămâne nimic din noi. Ne topim, dispărem.
    Unde? Nu știu, poate de unde am venit. Am redevenit energie într-un univers nemuritor.
    Atât de fragil este totul. Un șuvoi de sentimente și trăiri care nu pot fi stăvilite și apoi brusc liniște. Nimic! Un gol imens care rămâne în urma noastră, căci din partea cealaltă nu a venit nimeni să ne spună cum este.
     Ne naștem, deși nu cerem noi asta și plecăm la fel, deși, unii dintre noi poate am mai sta.
     Mă încearcă atât de multe sentimente și trec prin tot felul de stări. De cele mai multe ori sentimentul de frica predomină și-mi strânge sufletul. Vreau răspunsuri la mii de întrebări și nu știu cui să-i cer asta, dar nici nu sunt sigură că răspunsurile m-ar liniști.     
    Mă pierd în amărăciune și lacrimi amare. Îmi înăbuș gândurile și strigătul de durere. Moartea este ceva „normal", îmi spune toată lumea. Este normal să murim toți, atunci când ne vine rândul.
    Să înțeleg că toată viața noastră înseamnă un șir imens unde noi, de fapt, așteptăm să ne vină rândul la moarte?
           Dar este atât de frumoasă viața! De ce ar trebui să ne obișnuim cu gândul că se poate termina oricând, chiar și acum, în clipa asta când îmi scriu gândurile de neputință. Simt cum mă prăbușesc puțin câte puțin. Aș plânge în hohote, dar nu mai am lacrimi. Aș striga de durere, dar nu mai am voce.
         Suntem, poate, doar niște pioni de șah pe tabla de joc a cuiva și jucam un joc necunoscut, neînțeles de noi. Mi se pare atât de nedrept totul!

Regrete

     Iar mă trezesc cu dorința de a scrie... Nu înțeleg de unde această nevoie de a spune, de a împărtăși sau poate de a mărturisi. Poate din prea multă durere. Durere ascunsă, uitată într-un colț de suflet de care nici eu nu mai știu.
     Îmi doresc atât de multe lucruri. Unele sunt sunt imposibile, căci nu putem schimba trecutul, dar asta nu mă oprește să nu mă gândesc. Sunt răni care nu se vindecă niciodată și dureri care nu trec, doar învățăm să trăim cu ele. Mereu am spus că nu regret nimic, dar constat că viața este un șir lung de regrete...
     Regret fiecare clipă pierdută inutil. Am crezut că timpul îmi aparține până când mi s-a scurs printre degete.
   

 Regret neputința de a mă întoarce în timp. Știu că regretul meu nu mai poate schimba ceea ce am trăit deja. Îmi rămâne doar să mă împac cu asta. 
    Regret că nu suntem nemuritori.  Încerc să înlocuiesc teama morții cu bucuria de a fi.

    Regret fiecare gest necugetat, dar mă bucur că am avut curajul de a păși.

     Regret că am avut prea multă încredere sau poate prea puțină. 

     Regret fiecare rană pe care am primit-o, dar și mai tare regret toate acele răni pe care le-am produs eu.
     Regret fiecare prietenie pierdută și faptul că nu am știut să dăruiesc mai mult.

     Regret faptul că nu pot să mă iert pentru neputința mea și trebuie să trăiesc cu toate aceste regrete.

     Și uite așa ajung iarăși să regret...

     Regret că oamenii sunt răi și viața-i nedreaptă uneori.

     Regret că m-am lăsat pradă disperării și am iubit atât de puțin.

     Regret...

      

        

Nemultumirea

   Cred că nemulțumirea este o arma cu două tăișuri. Pe de o parte ar putea fi un lucru bun atunci când ne ajută să evoluăm, să creștem, să ne depășim condiția. Pentru asta este foarte important să crezi. Să crezi în tine, în ceea ce faci, în ceea ce vrei. Dacă există motivația, cred că poți muta munții din loc.

Din momentul în care te-ai pornit, nimic nu te oprește, nici măcar dezamăgirile.  

Și uite așa, apare partea cealaltă a nemulțumirilor. Momentul acela când nu te poți opri să nu-ți dorești mai mult și mai mult, transformându-ți viața într-o goană nebună. 

Tot timpul ne dorim ceva sau mai bine zis, altceva decât ceea ce avem. Vrem și vrem, mai mult și mai mult. Ne dorim atât de multe, încât uităm să mai apreciem ceea ce avem, ceea ce tocmai am obținut. Ne concentrăm mai tare pe ceea ce nu avem iar asta ne dă o stare de frustrare. Fără să ne dăm seama devenim nemulțumiți de noi înșine, de prieteni, de familie, de casă, de serviciu, de vreme... 

    Trebuie doar să avem grijă să nu ne lăsăm condusă viața de nemulțumiri. Nemulțumirea poate fi un lucru bun atunci când ne transformăm ambițiile în evoluție, și nu doar materială, cât și spirituală.  Dar, nemulțumirea poate să devină un coșmar dacă o lăsăm să pună stăpânire pe noi. Vom deveni veșnic nemulțumiți și nu vom mai vedea nimic frumos din tot ceea ce ni se întâmplă. 

Cumpătarea și echilibrul în viață sunt cel mai greu de găsit, de păstrat. Nemulțumită-i toată lumea... 

Căutări

      Merg. În jurul meu sunt oameni, mulți oameni. Totul este într-o continuă mișcare. Pe chipul fiecărui om se vede preocuparea, grija, supărarea, agitația, plictiseala, nepăsarea și tot mai rar bucuria. În ochii unora se citește răutatea. Au ochii aceia mici, dar nu știi dacă așa sunt ei sau îi țin mijiți. Au privirea întunecată și ochii lor sunt precum argintul viu. Te-au scanat dintr-o privire și ți-au pus deja o etichetă, înainte ca tu să îi vezi.
    Privesc atentă încercând să găsesc și un zâmbet, fericire, mulțumire, strălucire în priviri, dar nimic. Agitație, zumzet, hărmălaie. Oameni cu o mie de fețe sunt pretutindeni. Oameni care îți spun ceva în fața, dar nu ai să știi niciodată ce gânduri au. Oameni care-ți aruncă câte un zâmbet formal și se apropie de tine doar cuprinși de o preocupare meschină și interes. Oameni întunecați care se ascund în spatele a zeci de vorbe prefăcute. Oameni nemulțumiți și plini de ură. Parcă și zilele au devenit mai întunecate și reci. Totul în jur este gri, chiar și oamenii.
Caut cu insistență un om pe fața căruia să citesc bunătatea, bunăvoința. Caut un om care să-mi inspire încredere sau, poate, caut doar un chip senin.
    Alerg deja și ploaia îmi cade pe față ca niște lacrimi de tristețe. Oare unde a dispărut omenia?
Cu un motiv sau fără, oamenii au învățat să rănească, să lovească fără milă, fără conștiință. Au devenit mai preocupați de viața altuia decât de-a lor. Oameni bârfitori, căci astăzi, bârfa sta la loc de cinste și dacă intri în jocul lor murdar, ești prietenul lor, altfel doar un ciudat.
Uneori, te rănesc chiar și ai tăi, iar asta mă face să mă întreb, oare cum să privesc oamenii de pe stradă? Cum să mă apăr de acești oameni cu multe măști?

   Mi se pare nedrept, dar asta este viața. Nu binele învinge mereu, nu omul cinstit și muncitor este apreciat. Nu omul corect este ascultat și de aici nemulțumirea, nefericirea, durerea de pe chipurile oamenilor...
     Suntem oameni și oameni, oameni între oameni și din păcate răutatea este la fel. 

Ratăciri

      Mă uit în jur și totul îmi pare străin. Casa dărăpănată stă să cadă, parcă obosită de atâtea lupte, a început să cedeze. Copilul s-a îndepărtat și omul de lângă mine este un străin...
Privesc încercând să recunosc ceva, orice, măcar un colțișor rămas familiar, un zâmbet, o urmă de tandrețe. Am un sentiment de singurătate îmi apasă sufletul. O mare greutate care nu mă lasă să respir. Mă simt alungată, pierdută într-un glob de sticlă. Țip și lovesc cu pumnii sperând să mă audă cineva...

Lacrimi de durere îmi curg pe obraji. Nu înțeleg ce se întâmplă, nu mă regăsesc.

Tresar și deschid ochii. Sunt în patul meu cufundată între perne pufoase. Afară este un soare puternic și păsărelele se aud cum ciripesc. Copilul cântă la chitară și-mi zâmbește, iar iubitul mă îmbrățișează spunându-mi că am adormit. Mă liniștesc, trag aer în piept și închid ochii. Zâmbind îi deschid iar, însă șocul este atât de puternic încât totul se prăbușește în jur. Este întuneric și sunt singură. Simt cum mi se rupe sufletul în mii de bucăți, sunt confuză și nu înțeleg nimic. Unde a dispărut totul?

   Mi-e dor de voi, mi-e dor de noi, mi-e dor de tine, dar cel mai tare îmi este dor de mine.

   Închid ochii fără să îmi dau seama care este realitatea. Îi strâng cu putere sperând să mă regăsesc și totul să fie doar ale minții rătăciri...

Sentimente

     Suntem atât de puternici și totuși atât de fragili. Conștiincioși, dar de multe ori inconștienți. Existam, însă de multe ori uităm să trăim. Viața trece atât de repede pe lângă noi și prin noi. Nu conștientizăm când au trecut anii, când a trecut tinerețea, când au trecut toate. Copleșiți, de cele mai multe ori, oamenii trăiesc din inerție într-o continuă așteptare a ceva ce pare că nu vine niciodată.
O fracțiune de secundă ne poate schimba definitiv viața. Da, totul se poate termina într-un timp atât de scurt. Uneori nici nu mai lasă loc de regret. 

     Ca o normalitate a vieții în care trăim, ne grăbim să ne căsătorim, facem copii, ne chinuim să-i creștem și apoi murim. Sună pragmatic, dar este adevărat. Sunt atât de puțini oamenii care înțeleg că viața înseamnă mai mult decât atât. Ea trebuie să fie simțită, trăită, gustată. Să-ți bucure ochii și sufletul, să-ți încânte mintea și să-ți încălzească brațele. 

      Nimeni nu ne spune ce însemnă, de fapt, căsătoria, dincolo de formalitate. Ce însemnă să ai un copil? Poate că sunt și oameni care știu, dar eu nu am știut. Nu îmi dau seama dacă este vina mea că nu am știut asta, dar pot spune cu precizie că am învățat din mers. 

Căsnicia am să o dezbat altă dată. Astăzi am să mă opresc asupra vieții. Ea este o minune pe care eu nu știu să mi-o explic. Plămădirea aceea care vine de nu știu unde, de la Dumnezeu, din noi... O fărâmă din doi oameni se dezvoltă și crește.

         A fi părinte, mama, o multitudine de sentimente care nu pot fi controlate. Acum îmi tresaltă sufletul de bucurie și tot acum mi se strânge inima de grijă. Parcă ieri era în burtică și nici nu prea înțelegeam bine ce înseamnă asta. Nu mi-a spus nimeni că este ceva peste puterea mea de înțelegere, peste rațiune. Ceva ce îmi va schimba viața pentru totdeauna. 

 Momentul când s-a născut a fost magic. Să vezi cum viața cum prinde contur prin mogâldeața care iese din tine. Acela este momentul când viața nu-ți mai aparține. Că ai știut ce înseamnă sau nu, nici nu mai contează.

      Copilul nu îți cere să îl naști, decizia îți aparține și trebuie să realizezi asta. Tocmai de aceea trebuie să-ți asumi responsabilitatea iar asta înseamnă pentru totdeauna. Nu ești părinte pentru un an sau doi, până la majorat. Nu  este  ca o înțelegere din care poți să ieși când s-a căsătorit. Ideal ar fi să stai cât mai mult în preajma lui. 

La început de tine depinde viața lui și cine va deveni mai târziu. Apoi ai să te detașezi și ai să-l lași să zboare și să-și facă propriul cuib. O să te doară suferința lui, dar fiecare trebuie să-și ducă propriul cucui. 

      Acum mă uit în urma cu nostalgie și-mi este așa de dor de toate acele clipe când mă iubea „cât blocul", când adormea doar dintr-o mângâiere pe frunte, când desenam împreună sau când se pornea să descopere lumea cu întrebări fără sfârșit. Mi-e dor de mânuțele mici și mirosul ei de bebeluș proaspăt spălat. Mi-e dor de inima mea care se liniștea atunci când în brațele mele o strângeam. 

 Atât de multe momente minunate, discuții interminabile, naivitate și inocență, dar și o maturitate venită de departe, din alte lumi.

        Într-adevăr nu am știut ce însemnă să ai un copil. Nimeni nu mi-a spus că-i un lucru extraordinar de frumos, dar am învățat crescând și copilărind împreună. Cert este că nu se termină niciodată. Grijile încă sunt, dar diferite. Chiar dacă ai trei ani sau treizeci, tot copilul cuiva rămâi și vei avea nevoie de sfatul părinților sau de îmbrățișarea lor.

    Dacă ar fi să dau un sfat, ar fi să vă bucurați de fiecare clipă, de fiecare minut, de fiecare scâncet, de fiecare sărut. Din păcate, mi-e nimeni nu mi-a spus ce repede trece timpul și parcă ieri gângurea... Astăzi îmi pare că am clipit doar de câteva ori și parcă văd că mâine își ia zborul. 

Fericirea

    Ieri m-am întâlnit cu un prieten drag. Nu ne văzusem de mult și m-a întrebat ce mai fac. Fără să stau pe gânduri, i-am răspuns că fac bine, foarte bine. Viața mea este frumoasă și mă simt o norocoasă, o răsfățată. 

   "Fericirea este armonia dintre ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci." ( Mahatma Gandhi) Ușor de spus, greu de făcut. 
     Probleme! Probleme are toată lumea, mai mari sau mai mici. Datorii, rate, carduri....

Muncim mult și ne zbatem. Obosim și asta ne sleiește de puteri. Simțim că nu mai avem timp să le facem pe toate câte am vrea și prinși în acest carusel, nu mai găsim mulțumire sufletească în ceea ce avem deja.  
    Acum câțiva ani, m-am oprit și am privit un copac care mi se părea ireal de frumos. Mi-am dat seama că suntem atât de ocupați încât nu mai vedem în jurul nostru. De cele mai multe ori mergem cu capul în jos sau absorbiți de telefoane.  Nu mai vedeam oamenii din jurul nostru, natura cu atât mai puțin.                                       
   Toți vrem mai mult, mai bine, dar nu facem nimic diferit și trăim regretând ceva. 
      În teorie știm că ar trebui să ne schimbăm, dar de fiecare dată amânăm pe mâine, data viitoare, la primăvară...
Greșeli facem toți, mai mari sau mai mici, mai grave sau mai puțin grave. Important este să nu rămânem blocați în neputință. 
  Cred că "ce semeni, aia culegi" este valabil pentru tot ceea ce se întâmplă în viața noastră.  Poate ar fi mai simplu să avem pretenții, să cerem de la ceilalți, să găsim vinovați și cei mai mulți asta fac. Mai greu este să devenim mai buni, mai iertători, să semănăm în noi și în familia noastră numai lucruri bune, fără să ne intereseze ce fac alții.
  Consider că satisfacția este mai mare când știi că ai muncit pentru un lucru și îl apreciezi mai mult decât dacă l-ai fi primit degeaba. De fapt,  tu îi dai valoare.
    Așa cum spuneam la început, sunt bine, liberă, fericită, mulțumită.
Prin greutăți trecem toți, necazurile nu ne ocolesc, dar am puterea de a zâmbi, de a mă bucura de soare, de fiecare norișor, copac, floare. Aleg să mă bucur că sunt sănătoasă și trăiesc. Îmi iau energia din ceea ce-i frumos și mă-nconjoară. Atunci când trebuie să o iau de la capăt prefer să văd în asta o oportunitate, decât să-mi plâng de milă pentru ce am pierdut. Apreciez libertatea de care mă bucur și sinceritatea prieteniilor. 

Da, sunt bine și n-am nevoie de mai mult pentru a fi fericită. 

O altă prezentare

   Bună, eu sunt Mella, elevă în clasa aVII-a și am să încerc să vă arăt lumea prin ochii mei și cu ce mă ocup eu :)
    "Succesul este un joc. Cu cât joci mai mult, cu atât câștigi mai mult. Și cu cât câștigi mai mult, cu atât joci mai BINE."
    Așa că începând cu toamna anului 2012 am început să mă joc cu un ghem de sfoară....
Știu, pare curios....."un ghem de sfoară", ce poți face cu el? Asta am gândit și eu la început, iar după ce am văzut lucrările unei colege am rămas cu gândul că orice material are cel puțin doua utilizări total diferite la care nu te-ai putea gândi vreodată.
    Am să vă arăt o parte din primele mele lucrări..
    Pe 1 iunie 2013 am participat la Olimpiada Meșteșugurilor Artistice Tradiționale cu o gentuță din noduri...și am reușit să mă calific la faza națională :)
    Așa că am început să mă pregătesc. La olimpiadă am participat cu măști din sfoară în care am exprimat o poveste tradițional românească, povestea lui Harap-Alb.
    Olimpiada a avut loc pe 25 august 2013, la Sibiu și a durat 5 zile.
    În prima zi ne-am cazat la cămin și am vizitat Sibiul. Următoarele 4 zile am lucrat în aer liber în cadrul Muzeului Astra și am fost jurizați, iar în ultima zi ne-am vizitat colegii, am primit premii și ne-am luat "La revedere".
    Eu, în primul meu an de participare am obținut premiul III la națională, și am adus lacrimi de bucurie în ochii profesoarei mele coordonatoare.
    Acum când privesc în urmă, am sentimentul că sunt atât de multe lucruri de povestit și de arătat despre mine....
     Am să vă mai spun data viitoare,
                                          Melania.

Un început...

     Într-o lume în plină dezvoltare, într-o continuă schimbare, când totul se derulează rapid și mult prea devreme, ai două variante: accepți schimbarea încercând să ții pasul sau vei fi depășit.

     Uite așa am făcut acest blog, în încercarea de a construi ceva frumos și de a-i arăta prin puterea exemplului fetiței mele că, internetul cu rețelele lui de socializare nu sunt lucruri rele, atâta timp cât le gestionăm corect. Nu am început să scriu cu gândul că voi schimba lumea. Schimbarea trebuie să vină din noi. Nu caut aprecieri și nici recunoaștere. Vreau doar să împărtășesc câte puțin din experiența mea de viață. Dacă ceea ce scriu ajută pe cineva, chiar și simplul fapt că îi atinge inima, atunci înseamnă că merită. 

    "Trăiești doar o singură dată, dar dacă trăiești cum trebuie, o dată este suficient. (Mae West)

   Cât adevăr! Păcat că uneori ne lăsăm doborâți de oboseală, stres, invidie, ură, ranchiună, răutăți fără sens, datorii și uităm să trăim.  Tragem atât de mult toată viața să ne facem o casă și să ne cumpărăm mobilă, mașină, telefon, haine... Când ar trebui să ne trăim viața, o luăm de capăt cu altă mobilă, altă mașină și tot așa, căci s-au învechit. Dar noi? La noi când o să ne facem timp să ne uităm, să ne ascultăm? Fără să ne dăm seama viața trece, trupul nostru îmbătrânește și ne rămân doar amintirile, regretele și niște vise neîmplinite.
      Îmi place să cred că frumusețea vine din interior și ar trebui să facem curățenie, din când în când, chiar și acolo. Să vedem cât de mult ne-am schimbat și dacă asta este în bine. Să ne împăcăm cu trecutul și să învățam să ne iertăm. Să alungăm din sufletul nostru tot ce este rău, urât și are o influență negativă asupra noastră. Avem nevoie doar de un pic de frumos, de multă liniște și un strop de iubire.
     Deja simt cum mă cuprinde visarea și mă pierd printre gânduri. Nici nu am realizat ușurința cu care  cuvintele vin, ca și cum așteptau să fie scrise astfel devenind libere să zboare către suflete care au nevoie de atingerea lor.