Mi-am închis ochii pentru o clipă și m-am pierdut în visare. Simt cum razele soarelui îmi mângâie blând chipul și adierea vântului îmi leagănă gândurile. Este deja septembrie. Zilele sunt mai scurte iar soarele nu mai arde atât de tare, dar nici puterea nu și-a pierdut-o pe deplin. Nopțile devin mai lungi și mai reci, dar nu prea mult, ci atât cât trebuie ca să-ți se odihnească sufletul obosit. Altădată nici nu observam venirea sau trecerea lui. Astăzi îl simt. Septembrie vine împletit cu melancolie și foșnet de frunze îngălbenite în ram. Mă simt într-un septembrie al vieții. Privesc cu îngăduință la lunile care au trecut deja. Nu mai este devreme în viață, dar nici prea târziu nu s-a făcut încă. Mai este timp...
Mă las purtată de visare și-mi port pașii pe cărări uitate ce-mi amintesc emoții ascunse în adânc de suflet. Copilăria este atât de departe încât amintirea ei începe să se piardă printre multe alte trăiri. A plecat, puțin câte puțin, transformând copilul într-un om matur. Încă mai simt căldura verii chiar dacă s-a răcorit puțin. Pe ici pe colo cad frunze și culorile se schimbă. Se aprinde codrul în ultima zvâcnire de viață până când liniștea ierni se va așeza. Dar, mai este drum lung până atunci. Toamna își intră în drepturi cu pași mici și blânzi. Încă mă bucur de septembrie, ca un fruct pârguit ce-și ia dulceața din mângâierea soarelui de toamnă până târziu. Nu-i nici mult, dar nici puțin nu este.
Simt cu se adună norii amintirilor, dar astăzi nu-mi mai este frică de ploaie. Lacrimile se adună în colț de ochi istovit. Se preling pe obraz liniștit și nu mai fac nimic să le ascund, le las să se piardă în uitare. Nu mai stau să le adun, să le număr și nici să mă consum. Nu mai strâng pumnii cu dinții încleștați. Am încetat să mă zbat. Am învățat să le simt cu îngăduința sufletului înțelept. Nu mai vreau să le-nțeleg, doar le accept. Sunt experiențe sufletești transformate în clipe ce-au fost trăite cu bătăi de inimă tânjind.
Lacrimile care altădată îmi pârjoleau sufletul, astăzi sunt tămăduitoare.
Nu mai port dureri și nici răni nu mai am. Adierea vântului aducerii aminte este schimbător. Acum alungă norii, mâine îi cheamă înapoi. Printre amintiri dansez într-o zi frumoasă de septembrie. Prinsă-n vâltoarea trecutului, nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Capricios, septembrie se apropie de sfârșit, cu soare și ploi împrăștiate de vânt.
Petrecem cea mai mare parte din timp prinși în agitația vieții de zi cu zi uitând să mai privim cerul și oamenii. Captivi în viața noastră, uneori chiar fără să ne dăm seama, ne-ndepărtăm, ne răcim, ne înstrăinăm...Nu conștientizăm trecerea timpului și-l irosim alergând... Ne zbatem pierduți în trecut, în regret și neîmplinire în loc să ne oprim puțin să-l respirăm. Încă mai este timp... Să contemplăm viața și să-i recunoaștem binecuvântările.
Se apropie de sfârșit septembrie și nici nu mi-am dat seama. Liniștea dimineții e spartă țipătul păsărilor călătoare. Se cheamă, se strigă, se adună în stoluri ce-ntunecă cerul și pleacă spre alte meleaguri. Cuiburile altădată pline de viață, astăzi sunt triste și goale, părăsite. Precum casa bunicilor unde nimeni nu te mai așteaptă în prag și se-așterne praful. Tot așa și cu noi, dacă nu suntem atenți, devenim cuiburi goale din care a plecat dragostea, afecțiunea, compasiunea...
Dar încă mai este septembrie. Mai este încă timp să trăim, să iubim, să simțim. Da, mai avem puțin timp până ce bruma rece ni se va așeza la tâmple și iarna își va face simțită prezența.
Mă regăsesc în acest septembrie liniștit și senin al vieții. Cândva, poate că nici nu observam toată această zbatere a vieții, dar astăzi, mă opresc să o admir și mă-nclin...
