Am intrat în toaletă și m-a cuprins un sentiment ciudat. Nu mi-am dat seama pe moment de unde îmi vine această stare. Ridic capul și ochii mi se opresc asupra unui tablou aflat chiar deasupra bazinului de apă. Nu este o pictură scumpă, dar în simplitatea ei îmi face plăcere să o privesc. În acele momente intime realizez ce era ciudat la întreaga scenă care se derula în fața ochilor și a simțurilor mele. În surdină se aud acordurile unui pian. Întotdeauna am avut o sensibilitate față de acest instrument capabil să-mi atingă inima. Momentul devine pe cât de ciudat, pe atât de agreabil. Ce poate fi mai plăcut decât să asculți această muzică divină în vreme ce tot corpul tău se relaxează într-o intimitate deplină? Muzica este pătrunzătoare și în același timp liniștitoare. Mă urcă și mă coboară. Mă răscolește într-un așa fel încât nici nu văd murdăria lăsată în urma lor de către oameni lipsiți de bun simț. Dincolo de hârtia aruncată pe jos cu nesimțire și de picăturile care-ți murdăresc tălpile, văd ceea ce proprietarii au pus la dispoziția omului care se oprește la ei. Văd tradiție și interes, nu doar nevoia de profit rapid. Până și săpunul are un miros fin care rămâne multă vreme în palmele mele.
Mă aflu într-un restaurant de pe o autostradă, undeva în Austria. Văzusem de la intrare că este ceva deosebit, dar nu mă așteptam ca totul să fie atât de bine pus la punct, în amănunt.
Undeva, alături, se află improvizată o galerie de artă. Mă plimb admirând tablourile. Prin ferestrele mari se vede peisajul muntos plin de verdeață și casele micuțe aflate pe creastă. Mângâiate de soare în drumul lui spre culcare par a fi din turtă dulce.
Urc la etaj și privesc cu mai multă atenție la detalii pe care mai devreme nu le observasem. Angajații sunt amabili și îmbrăcați în costume tradiționale. Mâncarea este expusă și se vede că este proaspătă. Decorul este, de asemenea, făcut cu migală. Se observă asta în tot, inclusiv la plantele care sunt puse în locuri anume, nu doar aruncate să umple un gol. La intrare este un mic magazin de suveniruri. Produsele sunt aranjate cu atenție pe comode vechi ceea ce le dă un farmec aparte. Trecutul împletit armonios cu prezentul, vechi și nou, modern și clasic.
Se vede că nu este ieftin, dar este apetisant și ceea ce eu am ales a fost tare gustos. Curiozitatea mă face să citesc și așa aflu că Wolfgang Rosenberger (născut în 1965) conduce lanțul Landzeit, restaurante de calitate de pe autostrăzile din Austria cu 16 locații, 850 de angajați și aproximativ 48 de milioane de euro în vânzări (2010).
După ce a obținut o diplomă de master la Universitatea Cornell și a petrecut unsprezece ani în străinătate, Wolfgang Rosenberger s-a întors în Austria în 1994. În 2004 a fondat Landzeit Autobahn-Restaurants.
Într-un interviu el recunoaște faptul că prețurile sunt destul de mari, dar se justifică prin calitate, diversitate și prospețime. Un alt lucru care mi-a atras atenția a fost faptul că el este preocupat și de bunăstarea angajaților, care i se pare esențială și asta mă face să îl admir. Mi se pare important pentru afacerea ta, indiferent de domeniu, să ai grijă și de angajați nu doar de clienți.
Dacă sunteți în trecere prin Austria, vă recomand să opriți la un astfel de restaurant pentru o experiență aparte în ceea ce privește nu doar culinarul cât și marketingul.
Și acum, să vă spun cum și de ce am ajuns să povestesc despre această experiență care a venit ca o conștientizare într-o toaletă undeva pe o autostradă pierdută în culorile amurgului.
Exact cu câteva zile înainte de asta am fost în vizită la Cetatea din Alba Iulia. Nu pot să neg, m-a impresionat prin măreția ei și a istoriei adunate între zidurile cetății, dar am fost și dezamăgită în același timp. Observ în continuare că nouă încă ne lipsesc anumite simțuri care ar trebui să fie îndreptate către delicatețe și finețe, nu doar spre câștig.
Printre lucrurile care m-au deranjat a fost unul peste care nu am putut trece. De multe ori am tendința de a ignora anumite neglijențe încercând să nu judec. Mă bucură evoluția noastră ca țară și văd pașii care se fac în acest sens, dar în același timp nu pot să mă prefac că nu văd și lipsurile pe care încă le avem. Am luat masa într-un turn al cetății unde dincolo de istoria expusă destul de atent ca să te impresioneze și să-ți fure ochii (cum se zice pe la noi), răsuna o muzică tehno care făcea imposibil orice dialog. Mă uitam cu stupoare în jurul meu și nu înțelegeam dacă eu am greșit locul sau ei decorul. Dacă la început privirea mi-a fost atrasă de cărămizile roșiatici și armurile de pe timpuri, mesele de lemn masiv și scaunele medievale, acum observ lucrurile care nu se potrivesc, dar au fost puse acolo ca să umple un gol. Scaunele de plastic, vaza total nepotrivită și lămpile total care te orbesc sunt lucruri care mă deranjează prea puțin în comparație cu 
muzica aceea care mă zgârie de-a dreptul pe timpane. Sfârșesc masa și nota de plată (destul de mare) vine cu recomandarea să „las” ceva (15%). Într-o anume măsură m-a deranjat faptul că nu mi-a fost lăsată alegerea procentului pe care doresc să îl las însă nu mai contează nici asta, vreau doar să ies afară la liniște și ciripit de păsărele. Trist, dar presupun că este vina mea pentru că aveam alte așteptări, nu?
Apoi pleci călător prin lume și rămâi surprins când observi diferențele. Cum să nu te lovească conștientizarea când simțurile îți sunt mângâiate cu delicatețe chiar și la budă? Și asta fără să ți se ceară sau să te facă să te simți obligat să lași un procent din ceea ce tocmai ai cheltuit deja...
(Sursa informațiilor: https://www.nachrichten.at/wirtschaft/Von-Rosenberger-zum-Mister-Landzeit;art15,719583)
