Jurnal de călătorie... prin viață

     Am descoperit scrisul întâmplător. La început l-am folosit doar din dorința de a face ceva, apoi am descoperit că-mi place și chiar a devenit tămăduitor. Că toți avem răni și ducem traume, deja știm. Cei mai mulți conștientizăm asta, dar nu toată lumea are puterea de a se ridica, de a merge mai departe sau de a se vindeca. Sunt foarte mulți oameni care rămân blocați într-un timp care a trecut și-și poartă durerea, neîmplinirea și nemulțumirea lovind unde și pe oricine nimeresc. Trăiesc, dar fără să trăiască cu adevărat. Rezolvarea sau mai bine zis vindecarea nu vine de la oameni. Soluția nu o găsim în exterior și golul din noi nu îl umplem cu lucruri sau oameni.  

      Pentru mine vindecarea a venit prin liniște. La început am făcut liniște în exterior, eliberându-mă de toți și toate. Atunci am auzit cel mai tare urletul din mine. Am încercat să-l opresc, să îl alung, dar parcă se auzea și mai tare. Apoi, m-am hotărât să îl ascult ca pe un prieten bun. Dacă la început era gălăgios și haotic, ascultându-l s-a liniștit. Cu timpul a  scos la suprafață multă durere, de care nici eu nu știam. Ascultându-mi sufletul, vocea interioară sau gândul, mi-am dat seama că indiferent de numele pe care îl poartă, de fapt, sunt eu. Da, am început să vorbesc cu mine din aproape în aproape. M-am regăsit în fiecare moment al vieții, chiar și copil. Am râs, am plâns, m-am felicitat și m-am încurajat. Apoi, într-un final m-am iertat. 

      Toată viața am fugit, neștiind de ce fug. Am fugit de oameni, de durere, dar cred că cel mai tare am fugit de mine. Cu timpul mi-am dat seama că oriunde mă duc regretul vine cu mine, durerea la fel. Ziua în care m-am ascultat, m-am înțeles și m-am iertat a fost și ziua în care nu am mai simțit nevoia să fug, să mă ascund. Îmi dau seama că astăzi eu nu mai sunt omul de ieri și mă mulțumește asta. Sunt conștientă că aș fi putut să fac mai mult în viață, dar la momentul respectiv doar atât am putut și am știut. Așa cum am găsit în mine răbdare și înțelegere pentru un prieten drag, la fel am procedat și cu mine. Acela a fost un moment magic, căci, în sfârșit, am învățat (pentru prima dată în viață) să-mi fiu și mie un prieten adevărat. În momentul în care m-am înțeles, sufletul meu s-a deschis și s-a umplut de recunoștință și iubire. Atunci am început să văd binele și frumosul în tot ce mă înconjoară. Am încetat să car în suflet regrete pentru ceva ce oricum nu mai pot schimba. Sunt așa cum sunt și sunt împăcată cu toate, dar mai ales cu mine.

    Da, avem nevoie de prieteni, dar să nu uităm de noi.