Pentru a nu știu câta oară societatea în care trăiesc mă face să mă simt a fi un om ciudat. Mi s-a întâmplat de multe ori să încerc să mă integrez, dar am eșuat de fiecare dată. Acum, dacă este să fiu sinceră până la capăt, v-aș spune că am dat greș, nu pentru că efortul meu ar fi fost prea mic, ci din contră, cu cât am încercat mai tare, cu atât mai mult am fost greșit înțeleasă
și-ntr-un final am renunțat să mai încerc. Am ajuns să simt un oarecare confort în singurătatea mea, încât nu consider că este necesar să mă zbat pentru a pătrunde într-o lume care contrazice principiile mele de viață.
Observ tot mai des efectul de turmă, indiferent care ar fi domeniul sau subiectul, și instinctiv mă îndepărtez. Deși avem nevoie de oameni și nu suntem făcuți să trăim singuri, de cele mai multe ori sfârșim a ne duce zilele neînțeleși, într-o singurătate sufletească care ne înstrăinează unii de alții.
Ca orice om, am și eu momentele mele de cădere. Așa că, mi-am făcut un obicei și mă retrag până găsesc o cale de vindecare, apoi capăt iar curajul de a ieși printre oameni și o iau de la capăt.
Acest lucru mă face să mă atașez din ce în ce mai rar și mai greu de oameni. Îmi deschid sufletul, căci refuz să îl las să împietrească, lăsându-i să mă cotrobăie, sperând că nu mă vor răni. Speranța mea se frânge repede. Privesc cu tristețe cum omul uită...
Omul uită că te-a plăcut cândva. Uită căldura cu care l-ai primit și felul în care l-ai făcut să se simtă. Uită și se simte îndreptățit să te schimbe încercând să te transforme în conformitate cu chipul și asemănarea lui. Te strivește cu indiferență izbindu-ți vorbele de pereți goliți de suflare și-apoi se întreabă ce s-a întâmplat.
Omul uită, asta se întâmplă. Uită chiar și acela care ți-a promis că nu o să uite sau familia ta. Nu mă mai mir atâta timp cât și eu am început să uit. Am uitat cât de tare mă doare judecata nedreaptă și fapta rea. Am uitat că omul te va trata așa cum poate și cu are în suflet, indiferent cât de frumos te-ai comporta tu cu el. Am uitat că faptele mele sunt analizate de oameni orbi și vorbele mele se transformă în strigăte mute. De, oamenii sunt oameni și pe om nu îl poți schimba.
Cam așa sunt oamenii. Le ești util atâta timp cât le ești de folos sau cât îi lași să facă ce vor ei cu tine, apoi te aruncă spunând că nu ești bun și nici n-ai fost vreodată.
Mă tot lovesc de oameni și nu-mi găsesc locul. De fapt, mă simt ca un naufragiat care plutește în derivă într-o mare de oameni tot mai goi. Nu aparțin nimănui și nu mă încadrez într-un tipar anume. De multe ori am vrut doar să dispar, să mă pierd în locuri străine, dar nu ai cum să dispari cu totul. Deși omul uită că te-a cunoscut, nu uită să-l intereseze ce mai faci. Asta m-a făcut să îmi dau seama că indiferent de numele pe care îl port, locul în care trăiesc și statutul social pe care îl am, eu rămân același om chiar dacă uneori mă pierd...
Mă pierd în gânduri și rânduri nescrise, în amintiri și dorințe stinse. Mă pierd într-o lume străină în care tot mai străină mă simt și eu.
Da, mă pierd ca mai apoi să mă regăsesc, să uit tot răul, să sper și să zâmbesc iar...
