Îl simt cum mi se cuibărește în adâncuri, mă gârbovește și-am obosit.
Am obosit să aștept vorbe care nu mai vin și să le iert pe cele care nu trebuiau spuse.
Am obosit să tânjesc după brațe goale și îmbrățișări tot mai reci.
Mă doare să merg desculță pe același drum pietruit, târșind picioarele-mi rănite. Nu mai vreau să trag de mine încercând să înțeleg lucruri care nu mai au nici un sens.
Am obosit să sper că va fi bine, când nici eu nu mai știu ce-i binele și unde să-l găsesc.
Am obosit să visez momente care nu vor prinde niciodată viață, conștientă fiind că timpul lor s-a pierdut între noi.
Am obosit să-mi las sufletul să cadă plângând în palme ca mai apoi tot eu să îl ridic.
Am obosit să râd când în mine-i furtună și liniște nu-i.
Am obosit să bat la porți închise crezând în oameni și ale lor promisiuni deșarte.
Pur și simplu, am obosit și simt cum mi se așază tot mai multe „riduri” în adâncul inimii.
Am obosit să fur de la viață... clipe.
