Cei mai mulți oameni trec prin viață cu ochii mari deschiși și, totuși, nu văd nimic. Cu toate acestea, sunt și oameni care cu ochii închiși văd totul din jur, chiar și timpul. M-am învățat să privesc dincolo de aparențe, de firesc și normal. Chiar dacă îmi folosesc ochii pentru a vedea, întotdeauna simt cu inima ceea ce mintea nu poate să perceapă. Mă uit la oameni și văd sentimente, durere și trăiri. Din ce în ce mai rar văd pic de culoare în privirea sau hainele lor. Timpul nu iartă pe nimeni. Trece lăsând în urma lui amintiri, nostalgie și uitarea din noi. Îl văd cum lasă în urmă-i fire de păr alb și riduri care se adâncesc; zbateri inutile și vise frânte; lacrimi reci și locuri goale în care cândva trăia cineva; cuvinte nespuse când trebuia și conștientizarea că nu mai poți schimba ceva. Foarte rar mi s-a întâmplat să văd mulțumirea pe un chip îmbătrânit. Este o stare permanentă de tristețe și un regret comun, ca și cum îmbătrânind nu doar că îți albește părul, dar și sufletul ți s-a zbârcit fiind incapabil să mai simtă bucuria, speranța sau iubirea.
Refuz să mă transform într-un omuleț gri, cu colțurile gurii lăsate de la atâta dezamăgire, cu ochii reci și goi. Un suflet împietrit într-o strângere de inimă. Un om cu capul mereu plecat care nu știe să privească cerul, care nu și-a lăsat niciodată chipul mângâiat de ploaie și nu a salutat zâmbind un străin.
Am tot căutat un răspuns la întrebarea „cine sunt eu”, dar am căutat greșit. Așteptând răspunsul de la oamenii din jurul meu, am aflat atâtea despre mine, că m-am pierdut și mai rău. Am alergat prin lume cu disperarea strigând în sufletul meu. Urla în mine întrebarea, ca și cum de asta depindea viața mea. Mi se pare important să știi cine ești ca să ai idee în ce direcție trebuie să mergi, atunci când nu știi încotro să o iei. Cu cât am căutat mai mult, cu atât mai singură și pierdută sfârșeam.
Într-o zi, târziu în viață și obosită, m-am oprit din goana aceasta nebună și-am retrăit tot trecutul meu. Am plâns de neputință, dar am zâmbit văzând cum m-am ridicat mereu. M-am privit cu drag și abia atunci am înțeles cine sunt eu. Nu trebuia să mă caut în alți oameni și nici să mă ascund. Ne-am învățat să ridicăm ziduri și purtăm măști, ne luptăm cu noi și ne pierdem într-o zbatere spre fericire, fie ea și imaginară. A devenit obligatoriu să afișăm o imagine perfectă a noastră și a vieții pe care o trăim, dar uităm că oamenii ne vor privi cu ceea ce au în suflet și după propriile valori, ca mai apoi să ne atace, când acestea din urmă nu se potrivesc. Sinceritatea și-a pierdut valoarea și foarte rar vom găsi pe cineva care să ne fie oglindă nouă și nu propriului caracter.
După ani de căutări, am înțeles că nimeni nu este responsabil de fericirea sau nefericirea mea. Și-apoi, dacă eu singură nu pot să zâmbesc, cum aș putea să aștept ca altcineva să vină și să mă facă să simt ceva? Să nu mă-nțelegeți greșit, nu-mi caut fericirea și nici durerea nu-mi plâng, dar nici nu mă mai ascund. Oamenii nu vor ști niciodată cine sunt, dar eu da și nu mai pot să mă mint. Refuz să-mi creez o imagine falsă a ceea ce sunt doar ca să nu mă judece cineva.
Ne pierdem între două lacrimi ascunse sub gene, într-un râs fals și vise zdrobite de nepăsare...
