Privesc oamenii și să le urmăresc gesturile. Am început să fac asta și cu prieteniile virtuale. Deși este un pic mai greu să vezi dincolo de masca pe care fiecare o afișează, gesturile făcute îi trădează mai devreme sau mai târziu. Cei mai mulți nu au răbdare să se prefacă la infinit și scot ghearele înfigându-și colții fără să conteze în cine și de ce. Nici nu o să-ți dai seama cât de mulți sunt aceștia și, culmea sunt și uniți. Se atrag ei, cumva.
Îi privesc cum se reped ca hienele vărsând mizeria din ei cu ochii flămânzi de bani, de
răutate, de invidie, ură, bârfă, de urât. Au o „foame” care într-un mod ciudat atrage tot mai mulți indivizi de partea lor. Nu înțeleg cum de nu le este „foame”
de bine, de frumos, de fapte bune, armonie și înțelegere. Toate astea sunt ca „agheasma” pentru păcătoși. Se pare că fără ele
pot să trăiască și își hrănesc propriile nevoi cu viețile altora iar orgoliile cu mizeria pe care o împrăștie în jurul lor. De, întotdeauna a fost mai ușor să arunci decât să repari, să distrugi
decât să construiești, să cauți vinovați decât să îți asumi partea de vină. A
devenit mai ușor să urăști decât să iubești. Lumea asta este plină de nimicuri,
de lucruri mici care ne par lipsite de importanță pentru că atenția ne este
constant atrasă de lucruri mari și lipsite de esență, dar care fac mai mult zgomot.
Ne-am învățat să fim duplicitari. Majoritatea
vorbelor au două înțelesuri, lucrurile au câte două întrebuințări și până
la urmă, chiar și nimicurile sunt de două feluri. Pe cât sunt unele de rele,
tot așa multe sunt și bune. Nimicuri care te fac să zâmbești, să visezi, să
închizi ochii și să iubești. Dar sunt și nimicuri care ți se pun la inimă și o
amărăsc. Le mai spunem și fleacuri. Unele sunt bune, altele ne fac rău. La fel
se întâmplă și cu oamenii.
Off, dacă am putea scana sufletele oamenilor... Unii sunt atât de uscați
pe dinăuntrul lor. Ne ascundem sub măști, haine și
machiaje, dar sufletul nu-l poți îmbrăca. Sufletul este energie, pozitivă
sau negativă, este lumină sau întuneric. Unii oameni strălucesc, pur și simplu.
Alții, nu. Aceștia sunt acei oamenii cu colțurile gurii mereu în jos, de care
instinctiv vrei să fugi. Oameni care au uitat de Dumnezeu și care nu
au nici o bucurie în viață, dar trăiesc într-un mod atât de egoist încât usucă
totul împrejurul lor.
Acum
viețile noastre se desfășoară mai mult virtual. De vină sunt timpurile pe care
le trăim. Prin izolare, parcă suntem încurajați să ne distanțăm de tot ce este
uman și superficialitatea este la ea acasă.
Am tot observat de-a lungul timpului o modă în mediul virtual, și anume,
vânturatul prietenilor „voiajori”. Poate că nu este termenul perfect, dar așa o să le zic celor care astăzi vin ridicându-te la cer și mâine pleacă spre noi orizonturi aruncând cu noroi.
De-a
lungul vieții ne împrietenim într-un fel sau altul cu tot felul de oameni. Cei
mai mulți sunt atrași de noi din motive diferite și acestea nu sunt
corecte întotdeauna. Pentru că nu putem trăi în singurătate am învățat să-i acceptăm în
viețile noastre așa cum sunt. Nu îi judecăm, nu-i strivim, nu le distrugem
aripile încercând să îi schimbăm doar pentru că nu sunt ca noi sau așa cum am
vrea noi. Le oferim cu generozitate prietenia, chiar dacă reușesc să ne tulbure
liniștea cu vânzoleala lor.
Mi s-a întâmplat de multe ori să accept oamenii în viața mea, fără să le
pun la îndoială motivele pentru care au hotărât să mi se alăture. Sincer, nu
cred că m-am întrebat vreodată de ce a intrat cineva în contact cu mine. Pur și
simplu am luat omul așa cum a venit fără să-l descos. De multe ori am avut un sentiment
puternic din interior care-mi striga că omul nu-i un om bun, dar tot i-am dat o
șansă. Mi s-a demonstrat de fiecare dată că instinctul a fost corect și, mai
devreme sau mai târziu, omul si-a arătat adevăratul caracter. Nu știu dacă este
o dovadă de prostie, de slăbiciune sau o mare putere de caracter, dar am dat și
două șanse, chiar și trei. De fiecare dată am sperat că poate se schimbă, poate
a greșit fără să vrea, dar știți treaba cu lupul și cu blana, nu?
Și cum vă spuneam... Aceștia vin în viețile noastre uimiți de cât suntem de „woow” , deși noi ne mirăm de atâtea calități pe care nu le
conștientizam. Ne sunt alături cu inimioare și comentarii de apreciere. Doamne câtă falsitate se ascunde
în spatele lor. Știți ce vreau să spun? Voi aveți genul acesta de oameni în
listă?
Oameni
care nici nu ai postat bine și au apărut cu inimioara, dar nu au citit textul
sau nu au înțeles fotografia. Oameni care investesc timp în postările tale, dar nu și profunzime. Îi privesc și zâmbesc. Îmi dau seama când entuziasmul se risipește și „foamea” își face
simțită prezența. Aveau alte așteptări de la mine și eu i-am dezamăgit. Mă
amuză când se plictisesc și brusc inimioara se transformă într-o simplă
apreciere, comentariile se răresc și treptat „prietenul” dispare.
Undeva în interiorul lui apare sentimentul de vină și vine cu tot felul de scuze pe care tu nu le-ai cerut: „nu știu ce s-a întâmplat, dar nu îmi mai apare ce
ai postat” sau „ să nu te superi, dar eu nu mai stau pe Facebook” . Indiferent care este scuza, tu știi că este minciună, căci vezi cum aprecierile lui se îndreaptă în altă direcție acum iar săgețile lui spre tine bat.
Partea asta nu o să o înțeleg niciodată. De ce simți nevoia să te
explici? Suntem adulți și nu suntem obligați să ne placă cineva sau ceva. De ce trebuie să „bați șaua ca să priceapă iapa”? Mai
cinstiți îmi se par „prietenii invizibili”. Știți ce zic, nu? Acei oameni din
lista ta, observatori tăcuți care știu tot, dar nu spun niciodată nimic. Am înțeles
curiozitatea oamenilor, dar le-am apreciat discreția. Tăcerea nu rănește la fel de
tare ca falsitatea.
În cel mai fericit caz, acești „prieteni voiajori” dispar în bezna
din care au venit. În cel mai nefericit, uită tot ce le plăcea la tine și cu miere
pe buze ți le spuneau. Ajung să arunce cu cenușă-n tine de nici tu nu te mai
recunoști. În urmă rămâne golul și-ți trebuie timp să te vindeci și să-ți reclădești încrederea în oameni. Te întrebi la
nesfârșit de ce și cauți să vezi unde ai greșit. Ai greșit că i-ai primit în
viața ta sau pentru că ai avut curajul să fii altfel?
Acum
zâmbesc când cineva nou în viața mea „virtuală” îmi este alături la fiecare
pas, căci știu unde duce acest „entuziasm”. Aș vrea să le explic prietenilor
mei „voiajori” că nu este nevoie să mă aprecieze și nici după complimente nu
tânjesc. Sunt cine sunt, indiferent de numărul prietenilor din listă și al
aprecierilor de la postări. Dacă ar fi contat aș fi avut mii de „prieteni” care
să-mi admire „ambalajul”. Mi-aș fi construit propriul cuib de viespi și aș fi pornit la atac. Important este să dai, nu contează în cine, nu?
În viața reală genul acesta de oameni îi simți din prima, dar virtual sunt mai bine mascați și se pare că au mai multă răbdare.
Încercând să înțeleg oamenii și lumea în care trăim, mă lovesc de un zid și cu cât mă zbat mai tare cu
atât simt că leșin. Am plâns o noapte întreagă și mi-am dat seama că plâng de-o
viață. Astăzi cred că sunt o cauză pierdută. Întreaga mea viață este o continuă
zbatere de aripi frânte în încercarea de a ajunge la lumină și de a lăsa în
urmă întunericul care încearcă să mă pătrundă. Inima mea este defectă. Uneori cred că așa m-am născut, căci insist să-mi
placă să văd soarele dincolo de nori; să văd binele dincolo de rău și tot ce
este frumos chiar și-ntr-un suflet gol...
