De data asta am să încep direct. Am o stare de lehamite, o apăsare pe suflet care devine fizică și din când în când mai oftez. Trag aer în piept și încerc să respir. Mă încercă un sentiment de singurătate, iar și iar. Îl depășesc îndepărtându-mă tot mai tare de oameni. Ciudat cum pot unii oameni să te facă să te simți singur în prezența lor, nu?
Încă mă mai minunez de câtă falsitate găsim în jurul nostru. Credeam că anumite etape le depășim odată cu vârsta, dar unii oameni nu se maturizează niciodată. Mă obosește acest comportament adolescentin la vârste destul de înaintate. Mă plictisește felul în care tot mai mulți pozează în oameni fericiți și postează mesaje pozitive și sfaturi, dar în realitate sunt niște suflete goale care se străduiesc să-și umple golurile interioare luând de la alții bucăți din viață.
Acum mai nou, cei mai mulți se ascund în spatele tastaturii folosind-o ca pe o mască. Cât de inventivi suntem, dar și naivi în același timp, căci seara la culcare toate măștile cad. În întunericul nopții doar conștiința noastră luminează.
Simt gustul dezamăgirii în fiecare zi, dar are o intensitate mai mare atunci când este câte o zi importantă. Primesc multe mesaje și poate că altădată m-aș fi bucurat de ele în ignoranța mea, dar acum m-au făcut să simt dezamăgirea. Am realizat faptul că cei mai mulți sunt oameni cu care nu am schimbat o vorbă tot anul, care stau în lista mea de prieteni ca niște spectatori. Tăcuți și totuși prea stridenți pentru mine. Oameni care nu mă cunosc, dar au impresia că ei mă știu cel mai bine. Oameni care îmi urează de bine, o dată sau de două ori pe an, dar habar nu au ce culoare au ochii mei... Oameni cu care dacă m-aș întâlni, nu am avea ce să ne spunem și tăcerea ar deveni dureroasă între noi.
În spatele aceste lumi virtuale, unde cei mai mulți se comportă cu nonșalanță, oare câți mai conștientizează starea inimii lor? Dacă virtual au zeci de prieteni cu care se conversează la fiecare postare, în realitate câți au? Dincolo de aparențe și de numărul ridicat de prieteni, cred că ascund niște oameni singuri și triști.
Ceea ce spun pare dur, lipsit de modestie, aiurea și deplasat (în anumite viziuni), dar dacă mâine nu aș mai avea nici un prieten în listă, viața mea ar decurge exact la fel. Aș continua să beau cafeaua de dimineață și să fac aceleași poze, profilul meu ar fi neschimbat. Nu simt nevoia aprecierilor sau a comentariilor apreciative, pur și simplu așa sunt eu. Asta poate să mă facă în ochii unora o ciudată, dar e problema lor și mi se pare mai cinstit așa decât să fiu o persoană falsă. Câți pot spune la fel?
Oare de ce ne prefacem atât de mult? Ne prefacem că iubim sau că suntem iubiți. Ne prefacem că suntem prieteni, dar nu știm ce înseamnă, de fapt, prietenia adevărată. Ne prefacem că ne place o persoană, deși nu ne obligă nimeni și nu ar trebui să ne justificăm sentimentele în fața nimănui. Ne prefacem că suntem fericiți, deși este perfect normal ca, uneori, să nu fim bine și nu văd ce ar trebui să ne ascundem sub un zâmbet fals. Sufletul nostru este viu și cald, să îl lăsăm să simtă emoțiile și să nu îl împietrim sub măști care ne distrug umanitatea. Uneori putem fi triști, chiar fără nici un motiv, dar putem fi și fericiți, nu? Poate că ar trebui să învățăm să fim constanți în simțirile noastre ca să nu cădem în extreme de prea bine sau prea rău. Sunt oameni care mai tot timpul sunt supărați, nemulțumiți în continuu de ceilalți, dar poate că de fapt sunt de ei. Sunt și aceia care trăiesc într-un nor roz imaginar, departe de realitatea plină de multe alte culori. Viața este plină de neprevăzut și toți avem parte de fericire și nefericire, poate că în aceiași măsură sau poate că diferit. Faptul că ne-am învățat să ne etalăm sentimentele și trăirile nu fac decât să hrănească niște orgolii. Fericirea cât și nefericirea se trăiește în privat și doar tu le simți cel mai bine. Nu o să simțim la fel, chiar dacă avem aceleași experiențe, pentru că avem caractere diferite și modul de a percepe lucrurile diferă de la individ la individ.
Faptul că spun lucrurilor pe nume este modul meu de a mă opune acestui curent în care toți sunt prieteni și-și dau inimioare, dar se bârfesc pe la spate sau, în realitate nu-și spun nici un cuvânt. Știu că nu pot schimba nimic și uneori stau tăcută în banca mea, dar acesta este momentul când am să recunosc faptul că, în lumea în care trăim eu nu prea îmi găsesc locul. Da, simt asta pentru că nu mă aliniez în rând cu ceilalți, pentru că nu mă interesează ce fac alți oameni, pentru că nu-mi expun viața personală, păstrând o anumită distanță care se numește decență. Iar dacă am lăsat garda jos, am făcut-o pentru am crezut că suntem prieteni. Consider că am ajuns la vârsta la care pot să am discernământ asupra vieții mele și îmi asum deciziile. Nu îmi este rușine cu mine și nici de trecutul meu. Sunt cine sunt și am muncit pentru asta. Am luptat cu demonii din mine, căci toți avem în noi întuneric, dar și lumină. Nu fac lucruri din obligație sau ca să dau bine, să nu mă bârfească cineva. Nu are nimeni dreptul de a mă judeca și de a-mi impune cum să fiu, cum nici eu nu am acest drept asupra altora. Cât despre felul cum mă percep ceilalți... Fiecare o face în funcție de caracter, educație și bun simț. Am observat că indiferent ce ai face, mai devreme sau mai târziu, oamenii te vor privi după cum le este caracterul. Dacă la început vor păși către tine plini de curiozitate, cu căldură, poate cu admirație; până la urmă, caracterul omului iese la suprafață și vor spune ca vulpea când nu ajunge la struguri, uitând că au rupt bucăți din sufletul tău cu care și-au împodobit propriile vieți.
Peste tot pe unde am trecut am lăsat firimituri din mine și chiar dacă peste ani și ani acei oameni nu mă mai cunosc, eu mă văd strălucind în ei. Până la urmă, este ceva normal. Și eu port în mine strălucirea altora, care m-au ajutat să mă descopăr, să mă înțeleg, să evoluez. Toate experiențele, bune sau rele, mă definesc și fac parte din mine. Chiar dacă au fost momente când m-a durut, astăzi pot doar să le mulțumesc tuturor acelora care mi-au influențat viața și nu mi-aș permite nicicând să arunc cu noroi, căci m-aș murdări și eu. Esența acestui schimb constă în faptul că, nu trebuie să ne comparăm, să intrăm într-o competiție cu oamenii care ne influențează și ne inspiră în viața, ci doar cu noi.
Am ajuns la vârsta la care nu pot să mă mai mint că „și mâine este o zi”, nimeni nu știe asta, dar toți sperăm că va fi așa. Asta este realitatea, nu știi ce va fi peste o clipă, mâine cu atât mai puțin.
Nu am timp să mă prefac și nici nu vreau. Nu mai am răbdare cu aceia care se comportă ca niște adolescenți plini de hormoni, căci asta simt când văd oamenii ajunși la vârsta mea cu mentalități și atitudini puerile. Probabil că unii nu se vor maturiza niciodată. Și când spun asta nu mă refer la „copilul” din noi, asta este o cu totul altă discuție.
Nu caut aprecieri și nici comentarii; iar dacă le ofer, o fac pentru că simt cu adevărat, nu ca să gâdil orgoliul cuiva. Chiar mi se pare trist cum unii sunt atât de prezenți la fiecare postare a ta, îți trimit inimioare și apoi, când te-ai „acrit” se prefac că nu au văzut ce ai mai scris pentru că „nu le apare” sau ”nu mai au timp”. Am înțeles că acțiunile lor nu au nici o legătură cu mine, iar felul cum îmi construiesc eu armonia interioară nu are nici o legătură cu oamenii din jurul meu. Aici este vorba despre caracterul pe care unii oameni îl au iar alții nu prea.
În fine... Vorbind despre falsitate îmi dau seama că, deși, sufletul meu este la vedere și toată lumea poate să îl vadă, puțini vor fi aceia care îl vor înțelege. Asemeni unei cărți pe care o putem citi cu toții, dar o vom înțelege diferit. Știi cum este, nu? Unora le place să citească, altora nu. Și nu toată lumea are aceiași părere despre o carte.
P.S. Da, și mie îmi este dor câteodată de prietenii, de oameni sau poate doar de noi așa cum eram, dar, la un moment dat ceva s-a schimbat, s-a rupt, s-a pierdut și nimic nu mai poate fi la fel. Alteori cred că îmi este dor de ceva de ceva ce nu am avut niciodată. Cred că acest proces se numește maturitate, nu? Păcat că cei mai mulți nu vor înțelege niciodată asta.
