Răsăritul este așa cum îl văd eu, nu cum îl surprinde camera telefonului sau aparatul de filmat. Este ceva magic și nu poate fi redat așa cum este el fără tentația de a umbla un pic la editări. Mi s-a întâmplat de multe ori să privesc cerul și să-l văd spectaculos, dar să-și piardă măreția când încercam să-l imortalizez. Așa mi-am dat seama cât de importantă este clipa și ce înseamnă să trăiești momentul, să-l simți și să-ți umpli sufletul cu el. Am înțeles că uitându-mă la o imagine nu simt același lucru ca atunci când închid ochii și mă gândesc la acel moment, căci sufletul meu a văzut dincolo de orizontul limitat al unei poze.
Și până la urmă, nu răsăritul în sine mă fascinează, ci momentele de dinaintea lui, când cerul îmbracă haine dintre cele mai bizare, dar pline de culoare. O combinație de flăcări vii urmate de nuanțe purpurii, ca și cum se pregătește de o petrecere maiestuoasă și-și îmbracă straiele de sărbătoare. Ca și cum regele soare își aruncă pelerina și razele lui o fac să strălucească asemeni unor nestemate, în mii de culori.
Fiecare răsărit își are farmecul lui și reprezintă o nouă șansă de a o lua de la capăt într-o nouă zi în care ne este dat să greșim, să iubim, să iertăm, să învățăm. Dar, cei mai mulți oameni uită asta, căci ne-am obișnuit să fim. Uneori trăim ca să murim. Tot timpul așteptăm ceva, dar cel mai des așteptăm ziua de mâine. Și azi? Cu ziua de astăzi ce facem? De ce o risipim?
Mi-am dat seama că, uneori, putem să privim în același timp, același lucru și din același unghi, dar să vedem diferit. Eu cred că privim cu ceea ce avem în suflet. Unora li se va părea romantic, magic, poetic chiar, altora doar banal, căci din păcate, unele suflete sunt lipsite de culoare. Altele, poate că au avut culori, dar nelucrând cu ele s-au întărit și se văd nuanțele strălucitoare prăfuite de timp, întărite, nemișcate. Cred că tot așa se întâmplă și cu oamenii, trăiesc din inerție cu sufletele împietrite sau poate pierdute undeva într-un timp trecut. Poți vedea culoarea, dar nu mai poți lucra cu ea, căci oamenii și-au pierdut răbdarea. Nu mai au răbdare să pună puțină afecțiune și să înmoaie un suflet chinuit. Nu au răbdare și poate nici curaj să lase pe altcineva să le-ncălzească inima. Numai știu să ofere, dar nici să primească nu mai pot. Peste tot vezi oameni grăbiți spre nicăieri. Nu mai au răbdare să asculte, să repare, să se joace și să construiască castele de nisip. Li se pare o pierdere de timp și un lucru copilăresc, dar poate de aceea râsul copiilor sună atât de cristalin.
Toate acestea durează numai câteva momente și le poți vedea dimineața devreme, și apoi totul redevine rutină. Ne întoarcem capetele în pământ și mergem grăbiți prin viață. Am încetat de mult să mai citim povești și ne-am pierdut îndemânarea de a mai crede în ele.
Fiecare răsărit are povestea lui, așa cum fiecare om o are, doar că cerul își scrie propria poveste în fiecare zi și din explozia de culoare poți să-ți dai seama că se bucură de ea, oamenii nu. Ei și-au pierdut dorința de a mai scrie și se lasă purtați prin viață tânjind. Nu-și dau seama că au tot ce le trebuie pentru a continua să scrie până la ultima suflare a vieții. Nu înțeleg că viața însăși este o aventură și noi ar trebui să o facem cât mai strălucitoare. Da, poate că am pierdut elanul tinereții, dar avem maturitatea vieții. Da, unele lucruri ne sunt date în viață, dar depinde de noi cum le privim și ce culori folosim. Ne-am învățat să ne edităm viața din fotografii dând culoare pe ici pe colo, eliminând umbre și dând luminozitatea mai mare uneori, dar realitatea poate fi editată doar trăind. Ne-am învățat să trăim într-o minciună și tragem cu dinții de nefericire. Ne zdrelim degetele de ziduri pe care singuri le ridicăm crezând că ne apără, dar ni le facem închisoare.
Să luam aminte de la cer și să nu mai risipim nici o zi. Să nu lăsăm imaginația să moară. Să prindem curaj și să pictăm cu cele mai aprinse culori printre nuanțele de gri sau doar să facem schițe. Unele sunt atât de reușite încât par vii, fără să aibă nevoie de culoare. Să ne facem răsăritul motiv de încântare și să-l îmbrăcăm în straie de sărbătoare. Să râdem atât de tare până când sunetele sparte se vor pierde în depărtare și-și vor recăpăta iar cristalinul de odinioară. Să înțelegem că sub aspectul sobru, încă, se-ascunde un copil cu dor de mama, tata și de frați. Cu chef de joacă și năzbâtii. Să privim cu sufletul cerul și oamenii de lângă noi. Să ascultăm ploaia și să ne-ascultăm pe noi.
Încerc să-mi imaginez povestea și văd cerul ca fiind pânza imensă a unui pictor nevăzut, care stă ascuns pe-un nor sau după o rază de soare. Mă încântă faptul că pot să-i văd picturile și-mi pot da seama de starea din sufletul lui. Îl văd când este îndrăgostit și-mbracă cerul în văpăi portocalii. Îl simt când este melancolic și se pierde-n nuanțe albăstrii sau printre nori pufoși. Sunt zile când râde și picură cerul cu roz și mov, ca-ntr-o joacă de copii, dar sunt și zile când tristețea îl ajunge și plânge. Atunci
se-ntunecă cerul printre lacrimile lui, tună și fulgeră cu ale lui suspine. Apoi se-așterne liniștea sub adieri de vând și fiecare răsărit are povestea lui...
