Gânduri...

    Astăzi mă gândesc la oameni, iar și iar. Suntem asemănători în esență, chiar dacă nu ne dăm seama sau ne ambiționăm să credem altceva, dar diferiți la suprafață. Oameni pot fi înalți sau scunzi, grași sau slabi, blonzi sau bruneți, buni sau răi, dar dincolo de aspect toți avem sentimente ușor de rănit, vise și dezamăgiri, bucurii sau tristeți. Trăim doar o singură dată, ne naștem și murim la fel. În fiecare dintre noi bate o singură inimă, dar ne luptăm ca și cum am trăi etern. În adâncul  fiecărei ființe se găsește atât întuneric, cât și lumină. Ce iese la suprafață și felul cum ne trăim viața ne diferențiază. Depinde doar de noi, decizia ne aparține. Putem să hrănim răul din noi sau să facem lumină. Nu trebuie să corespundem nici unei caracterizări și nu există un tipar anume, fiecare își scrie propria poveste. Nu contează ce spune lumea, căci oamenii  te vor judeca după „mărinimia” inimii lor și te vor vedea după cum le este caracterul. Unii o vor face pentru că nu vor mai mult, alții pentru că nu pot. Îți vei da seama de asta după cât de îngust este orizontul lor. Vei simți că așa le este și inima. Vei vedea oameni cărora, orice le-ai spune ei nu te aud. Oameni care au răspunsuri atunci când tu nici nu ai formulat întrebarea. Oameni care încep să plângă  doar ce-ți văd ție ochii înlăcrimați. Oameni care te ascultă, dar înțeleg ce vor. Oameni în fața cărora îți vei deschide sufletul și ei vor intra cu zgomot de picioare târșite. Oameni cărora și dacă le-ai explica în scris gândurile tale, te vor înțelege pe sărite sau deloc.
    Foarte rar va fi cineva dornic de cunoaștere și capabil să vadă dincolo de propriile trăiri. Până la urmă este adevărat că judecăm după cum suntem, iar dacă în noi este întuneric, cum să vedem lumina din alții? Foarte rar te va vedea cineva așa cum ești cu adevărat, cum, poate, nici tu nu te vezi. Puțini vor fi aceia care să te încurajeze, să te asculte și să te însoțească fără să-ți pună pe umeri poverile lor, fără să te compare sau să te judece, ci doar să te ia așa cum ești.

    Oamenii...  Mă uit în jurul meu și dincolo de aspect văd fragilitatea vieții. Când sfârșitul vine, nu contează cât de bine sau rău arăți, că ai musculatura foarte dezvoltată sau că ești gârbovit. Nu are importanță dacă ești frumos sau urât, căci dincolo de toate astea suntem atât de firavi. Purtăm în suflete sclipiri sau goluri pustiitoare. Ne luptăm unii cu alții cu încrâncenare și ne comparăm neîncetat. Ne dorim tot timpul mai mult și, de obicei, ceea ce nu avem.  Iubim din ce în ce mai puțin și ne mințim că suntem fericiți.
     De cele mai multe ori atragem oameni asemănători și se nasc prietenii uimitoare, dar nu de puține ori, însă, vin spre noi oameni cu care nu avem absolut nimic în comun. Acești oameni ne sădesc în suflet îndoiala și ajungem să ne punem mii de întrebări. Și eu m-am întrebat de multe ori de ce...
De ce atrag oameni care nu știu să râdă? De ce îmi ies în cale oameni întunecați și cu probleme? De ce îmi caută compania oamenii în fața cărora nu valorez nimic, dar vor să smulgă bucăți din mine pe care și le-nsușesc? Îi simt cum sunt atrași de mine, ca de un magnet și cu cât fug mai tare de ei, cu atât mai insistenți devin. M-am întrebat de atâtea ori „de ce”, „unde greșesc”?  Am crezut că problema sunt eu și am lucrat la mine. M-am îndepărtat de oameni, dar ei au continuat să vină.
     Într-un târziu am înțeles... Am înțeles că uneori este mai ușor să renunți decât să lupți. Este mai ușor să strici decât să repari. Este mai ușor să vorbești decât să taci. Este mai ușor să judeci decât să fii înțelegător. Este mai ușor să fugi decât să stai. Este mai ușor să arunci vina decât să-ți asumi responsabilitatea.
     Am înțeles că, pentru unii oameni sunt lumina din întunericul lor. Sunt zâmbetul de care au nevoie disperată ca să poată merge mai departe. Poate că sunt speranța pe care ei au pierdut-o și le inspir încrederea de care au nevoie. Sunt o pata de culoare în viața lor gri. Sunt o gură de aer pe care trebuie să îl respire. Sunt un vis, o iluzie sau un model. Sunt o vorbă bună și eman căldură atunci când poate lor le este frig și îi apasă singurătatea. Sunt mâna de care trebuie să se agațe, ca să se ridice. Sunt omul pe care trebuie să calce, ca să poată merge mai departe. Sunt persoana pe care pot să dea vina, când caută vinovați. Sunt  nebunia de care au nevoie când le lipsește curajul.
     M-am uitat în urmă și i-am văzut, pe fiecare în parte, cum au venit, au luat ce au avut nevoie și apoi au plecat mai departe. M-am recunoscut în fiecare dintre ei. Uneori a fost rău, m-au folosit și apoi m-au aruncat strivindu-mă, dar a fost și bine, căci am învățat să nu ajung ca ei. Nu știu ce au făcut cu tot ce au luat, dar mă bucur că am avut ce să le ofer.  Am lăsat bucăți din mine peste tot pe unde am trecut și atunci când am dăruit un zâmbet, în suflet mi-au răsărit trei. Secretul? Se spune că: „De unde dai, acolo îți dă Dumnezeu” și așa este.

     Am înțeles că avem nevoie unii de alții, chiar dacă asta ne produce răni. Poate că și eu aveam nevoie ca cineva să-mi  frângă  aripile, doar ca să  învăț să zbor mai sus și mai departe.
    Am înțeles că uneori oamenii se pierd și au nevoie de tine ca să se regăsească. Tu trebuie să înveți să accepți asta și când vine timpul să-i lași să plece. Nu trage cu dinții, nu plânge și nu regreta, căci oamenii intră în viața noastră pentru scurt timp, atât cât este nevoie, apoi fiecare merge mai departe cu ceea ce a învățat sau nu.