Totul este accentuat de capacitatea noastră de a asimila tot ce este negativ și a-l transforma într-un vaiet, într-o nemulțumire sau, pe românește spus, într-un „aoleu”. Avem impresia greșită că avem probleme tot timpul, iar dacă nu avem, de cele mai multe ori, le inventăm făcând ca tot ce trăim să fie o problemă sau o perioadă grea pe care o trecem. Este destul de adevărat că și mass-media a căpătat în ultimii ani acest prost obicei de a accentua latura negativă a tot ceea ce se întâmplă. Parcă nu mai există nimic de calitate care să merite a fi povestit. Chiar și înainte de această pandemie, totul se rezuma la omoruri, bătăi, sinucideri și tot ce este mai rău. De, se vinde ca pâine caldă răul și urâtul, dar stau și mă întreb, oare nu mai avem nimic bun, frumos, pozitiv, constructiv, despre care să vorbim și pe care să îl promovăm? Oare oamenii chiar nu mai au realizări, bucurii? Nu se mai întâmplă nimic frumos în lume? Cât despre izolarea aceasta, eu cred că eram izolați fără să ne fi obligat cineva să ținem distanța. Ne-am înstrăinat unii de alții cu mult înainte să apară acest virus. Trăim izolați în noi și de noi, cuprinși de o singurătate care ne-apasă, ne golește și ușor-ușor ne risipește. Scoatem doar răutatea din noi și aruncăm cu ea în tot ce nu înțelegem, dar ni se pare că știm. Ceea ce se întâmplă acum este doar o scuză sub pretextul căreia aruncăm cu noroi în oamenii care nu sunt ca noi, îi marginalizăm și îi criticăm cu mărinimia unei minți înguste și a unei inimi reci. Acest virus este doar un pretext pe care îl folosim pentru a face ceea ce știm noi mai bine, să judecăm, să fim răi, să ne dăm cu presupusul și să sfătuim. O, da, suntem experți în dat sfaturi și grija pe care o avem pentru viețile altora. În loc să ne bucurăm de timpul acesta petrecut împreună, noi am găsit un alt motiv de nefericire. Am uitat să fim buni și înțelegători. Am uitat să ne iubim aproapele, dar și pe noi. Avem tendința de a ne limita la propriile percepții și totul se rezumă la „eu” , iar asta nu este de acum. „Eu cred”, „eu zic”, eu am simțit”, ”eu știu”, „eu...” Nici nu mai știm când a fost vorba, ultima oară, despre altcineva, ca să nu mai zic despre „noi”. Am devenit egoiști, a toate știutori și indiferenți. Ne prefacem că ne pasă, că suferim în această izolare, dar facem filmulețe pline de penibil și de o prostie ieșită din comun de unde rezultă adevăratul caracter al protagoniștilor. Nici nu știu când am început să trăim în propria viață ca într-un film prost văzut la televizor. Trist mi se pare că am trecut, fără să ne dăm seama, peste faza în care se făcea haz de necaz și ne lăudăm cu prostia.
Și uite așa, mi se face uneori dor de oameni care nu mai sunt, de prietenii pierdute, de tine sau poate chiar de mine. Este ca o apăsare, o tristețe venită de nicăieri și te cuprinde senzația că-ți lipsește ceva, dar nu-ți dai seama ce. Atunci, mă duc în pustietate și colind ore în șir printre amintiri și vise, lăsând natura să-mi încânte simțurile. Nu am o țintă anume sau un obiectiv de atins. Merg în neștire unde mă duc pașii, dar fără să mă grăbesc. Mă las pradă sentimentelor, îmi închid ochi și-mi îmi deschid sufletul. Simt cum lumina soarelui mă orbește, dar luminându-mă în interior. Un portocaliu intens mă pătrunde cu insistentă până în cele mai îndepărtate colțuri ale sufletului, unde începe să mă încălzească ușor. Eram amorțită...
Nu are nici o legătură cu faptul că cineva te obligă să stai în casă sau nu, căci până la urmă, indiferent de locul în care stai, ești liber să gândești, să simți, să trăiești; doar că noi, oamenii, insistăm să ne îngrădim singuri viețile, sentimentele, visele, mințile... Ne dorim atât de mult să ne facem mari, să plecăm de acasă, să reușim, dar fără să ne gândim ce înseamnă asta. Ne lăsăm prinși în ritmul vieții și nu mai avem timp. Nu avem timp pentru noi, pentru prieteni, pentru părinți și ne trezim atunci când aceștia nu mai sunt. Prietenii se schimbă, copii cresc, părinții se duc și te trezești cu nostalgie tânjind la niște timpuri trecute. Abia atunci te uiți în urmă și îți dai seama ce fericit erai și nici nu știai. Ne risipim ca fumul în vântul rece dintr-o seară ploioasă de toamnă. Ne lăsăm purtați de viață ca puful păpădiei luat de vântul cald în zilele de vară și timpul trece, dar la sfârșit tânjim după o clipă, s-o mai avem iară.
Ne pierdem între două respirații fierbinți în diminețile geroase de iarnă. Vrei sau nu, viața își continuă cursul fără să te lase să respiri, fără să te-aștepte să-ți revii, așa că stai, nu te mai grăbi. Stai un pic și privește cerul, ascultă vântul. Trage adânc aerul în piept ca și cum de asta depinde viața ta. Închide ochii și lasă-l să iasă ușor, așa cum se pierde printre pleoape visul dimineața.
Oprește-te și lasă soarele să-ți dezmorțească sufletul, să-ți mângâie fața. Fă-ți o cafea și bucură-te de ea, fără să-i ții socoteala. Nu mai ține socoteala la tot și la toate, nici măcar ție.
Râzi și zâmbește mereu, căci asta este adevărata hrană pentru suflet. Alergăm după fericire pentru că în noi este un mare gol pe care-l adâncim cu regrete, rău și urât. Uităm că fericirea se află în mulțumirea sufletească venită din adâncul ființei noastre, nu din ceea ce fac oamenii din jurul nostru. Soarbe din cafeaua caldă, proaspăt făcută și lasă aroma ei să-ți mângâie simțurile. Uită-te în jurul tău și încearcă să simți ceea ce vezi. Simte bucuria vântului când se joacă vesel în părul tău. Ghicește chicotitul păsărelelor în ciripitul lor. Ascultă foșnetul firelor de iarbă și spune-mi, chiar nu le auzi cum șușotesc? A venit primăvara și o vezi în tot ce ne înconjoară. Să o găzduim în sufletul nostru și să nu o mai lăsăm să plece, căci ea ne dă puterea de a merge mai departe și ne transformă vârsta într-un șir de cifre înșiruite, cărora le pierdem numărul în nostalgia timpului trecut.
Să nu mă înțelegeți greșit, și eu am momente de rătăciri, ca fiecare, dar când mă cuprinde acel dor știu că este momentul să plec în plimbări lungi. Îmi las mintea să se elibereze de gânduri și într-un final mă regăsesc pierdută printre copaci înfloriți și adierea vântului călduț de primăvară iar razele soarelui îmi mângâie blând chipul. Poți să ai cele mai mari bogății și cea mai iubitoare familie, toate sunt degeaba dacă nu te ai pe tine. Ca să poți vorbi cu alții, trebuie în primul rând să te asculți pe tine. Ca să poți iubi pe altcineva, trebuie să te iubești pe tine. Ca să poți ierta, trebuie să-nveți să te ierți pe tine. Totul începe și se termină cu tine, dar cu dragoste și modestie, fără egoismul despre care vorbeam la început. Când ai să poți face toate astea, vei avea inima atât de plină de iubire încât vei iubi păsările cerului, soarele, norii, ploaia, stelele și, cel mai important, vei putea iubi oamenii fără să-i mai judeci. Ai să le vezi fragilitatea dincolo de aspect.
Atunci când trecutul nu mai doare și îmi amintesc de toți cu nostalgie știu că sunt bine. Îi port cu mine-n gând și mă trezesc zâmbind.
Uite așa mă vindec eu de-acest dor...
