Ultimii ani mi-au zguduit existența. Am avut pierderi atât de grele, încât cu greu am reușit să le depășesc, dar fiecare moment de durere și de singurătate a fost, de fapt, un moment de maturitate, de regăsire, de cunoaștere. O maturitate care se învață pe propria piele și din propriile experiențe. O maturitate la care unii nu pot ajunge niciodată, și nu pentru că nu ar putea, ci pentru că trăiesc într-un întuneric spiritual pe care siguri și-l creează. Și când spun asta, mă refer la acei oameni care-și umplu sufletul cu ură, ranchiună, răutate și o negativitate ieșită din comun.
Oamenii au un mare egoism în adâncul lor. Au sentimentul că lumea se învârte în jurul lor și totul se va opri dacă ei nu vor mai fi. Au impresia că le știu și le-au trăit pe toate. Ating, de obicei, două extreme. Una, în care nimic nu li se poate întâmpla, crezând că sunt nemuritori sau invincibili; iar cea de a doua, în care doar lor li se întâmplă și durerea lor nu a mai fost simțită de nimeni.
Undeva pe acolo și eu am rătăcit, am greșit și poate că voi mai greși, dar, timpul m-a învățat să mă opresc din când în când și să mă evaluez. Am înțeles că există dureri și mai mari, la care eu nu m-am gândit și poate nu din egoism, ci din neștiință.
Mult timp și mie mi-a fost atât de teamă de moarte. Nu am înțeles-o pe deplin, dar mi-a provocat spaime atât de mari, încât uneori nu am putut să dorm de frica ei. Aveam sentimentul că închid ochii și nu mă mai trezesc. Senzația aceea și gândurile îmi făceau inima să bată atât de tare, încât începea să mă doară. Faptul că, brusc, încetez să mai fiu, să mai râd, să mai vorbesc, să mă mai mișc, mă paraliza de frică și o gheară îmi strângea inima. Ani de zile am reușit să adorm abia în zori, când nu-mi mai puteam ține ochii deschiși.
Și acum îmi este frică, dacă stau și mă gândesc la ea, dar am învățat să-mi alung gândurile și m-am obișnuit cu ideea că nimeni nu este nemuritor. Mai devreme sau mai târziu, toți murim. Mult mai important este să trăim și să ne bucurăm de noi, de oamenii din jurul nostru.
Destul de târziu am înțeles toate astea. Am fost la fel ca alții, într-un cerc vicios și de la o nemulțumire la alta. Unii oameni se gândesc „da, fericit de ce aș fi?” Și găsesc motive de nefericire în lipsa banilor, în neajunsurile vieții, în neîmpliniri sufletești, în ei sau în cei din jurul lor. Dar, eu cred că, așa cum putem găsi motive de nemulțumire în orice ne înconjoară, tot așa putem găsi și motive de fericire. Ba, chiar avem mai multe de mulțumire. Simplul fapt că existăm și că suntem sănătoși, noi și cei dragi, ar trebui să ne umple de recunoștință. Și de aici pleacă totul...
Până la urmă moartea este ceva firesc și normal. Este ceva ce nu poți controla. Mai devreme sau mai târziu, toți vom urma acest drum și nimeni nu are capacitatea de a știi când vine momentul. Ce putem face? Nimic pentru a-l evita, dar de noi depinde cum trăim până în acel punct.
Astăzi, trăim niște vremuri tulburi și poate fiecare dintre noi ar trebui să se oprească un pic din această goană după alimente și consumabile, să privească cerul și să fie recunoscători pentru viața pe care o au, așa cum este ea, cu lipsuri. Sunt atât de multe nenorociri în această lume, pe care nici nu ni le imaginăm. Sunt oameni care mor de foame, de sete și nu de acum, iar noi ne plângem că nu mai găsim hârtie igienică în magazine sau că nu avem viteză la internet. În această goană nebună, stau și mă întreb: dacă mi-am luat 10 baxuri de hârtie igienică, dar îmi cade o cărămidă în cap și crăp, ce am realizat?Moartea nu este cea mai mare durere și nici cel mai mare dușman. Boala este! Și suferința care vine o dată cu aceasta îți seacă sufletul de durere. Boala te face neputincios, indiferent de care parte a ei te afli. Să vezi agonia din ochii celui drag, neputința de a-l alina este la fel de cumplită, ca și propria boală cu care nu te poți lupta. Poate fi vorba despre o mamă și copilul ei, despre soți, despre prieteni buni, frați și surori. Nu contează cine ești când durerea aceea te seacă, te taie în mii de bucăți. Sângerând mergi mai departe și tot ce poți să faci este să te rogi. Îți dai seama de fragilitatea sufletului, de neputința trupului și ajungi să-ți dorești să nu zaci, atunci când o veni și timpul tău.
Moartea este o durere care rămâne pe veci, un gol imens cu care înveți să trăiești. Trăiești și mergi mai departe. Indiferent dacă vrei sau nu, timpul își continuă drumul și viața ta cu el. Este ceva ce te-ți rupe sufletul în mii de bucăți, dar chiar și așa neputincios, mergi mai departe.
Să nu avem puterea de a vindeca, ne face atât de neputincioși și privim cu ochii plini de durere la ce face boala din om.
Suferința de a fi bolnav este cu mult mai mare și mai greu de îndurat decât moartea în sine.Cel mai bine este să fim recunoscători pentru ceea ce avem, chiar dacă ni se pare puțin. Ar trebui să ne rugăm de sănătate și să-ncercăm a fi mai buni, căci trecătoare-s toate.
Așa că, Doamne iartă-mă, dar eu insist să fiu recunoscătoare pentru faptul că văd albastrul cerului, căci puteam să fiu oarbă; pentru că pot auzi ciripitul păsărelelor, căci puteam să fiu surdă; pentru că am mâini și picioare; pentru că trăiesc într-un belșug la care unii oameni nici nu visează. Nu am bani, dar sunt atât de bogată și Doamne îți mulțumesc pentru asta.
Ceea ce întâmplă în lume este foarte grav, dar nu ajut cu nimic dacă încep să mă vait cu „aoleu” și duc asta până la extrem.
Ieri a fost prima dată când m-am uitat la știrile din țară, și fără să mă pot controla am început să plâng. De mult timp am observat că au capacitatea asta asupra mea și evit să le urmăresc, dar acum am zis să văd cum se prezintă situația la televizor. Nu ai cum să rămâi imun la ceea ce vezi și auzi, te traumatizează, dar știți cum mi se pare asta? Ca atunci când afli că mai ai doar trei luni de trăit, iar tu, în loc să-ți petreci ultimele zile în armonie încercând să te bucuri de fiecare clipă, alegi să-ți plângi de milă, într-o suferință profundă, risipind și minimul pe îl mai ai. Diferența constă în faptul că, acum nimeni nu știe când și dacă va muri de acest virus, dar toți se vaită risipind timpul. Încercând să agonisească cât mai mult, nu se gândesc că este mai posibil să facă un stop cardiac sau un AVC în timp ce se înghesuie să golească rafturile din magazine, decât să îi doboare boala.
Am revenit la decizia de a nu mă uita la televizor, iar dacă vreau să văd cum este situația în lume, pun mâna pe telefon și-mi sun prietenii. Faptul că ei și noi suntem bine, mă face fericită. Da, sunt fericită și sunt recunoscătoare pentru tot, iar dacă astea sunt ultimele noastre zile, prefer să le petrec în iubire și liniște sufletească. Singurătatea este o povară, doar dacă nu știi să trăiești în armonie cu tine. Știu că este grav ceea ce se întâmplă și trebuie să avem grijă, dar hai să începem cu interiorul nostru. Să ne aducem aminte să fim recunoscători în primul rând pentru că avem privilegiul de a trăi aceste vremuri, cu bune și rele, căci alții nu au avut acest „noroc”.
Dacă este liniște la tine în suflet, și în jurul tău va fi! Avem în noi tot ceea ce ne trebuie pentru a fi fericiți, doar că unii oameni nu înțeleg asta.
Doamne îți mulțumesc pentru ochii mei și iartă-mă pentru că eu îmi doream să fie căprui. Un fleac de copil imatur, care nu și-a imaginat cum ar fi fost să nu îi aibă deloc.
Doamne îți mulțumesc pentru mâinile cu care îmi strâng la piept copilul, pentru picioarele cu care merg la braț cu soțul meu, pentru faptul că pot să ascult foșnetul pădurii. Îți mulțumesc pentru faptul că pot să fac diferența dintre bine și rău. Îți mulțumesc chiar și pentru durerea de care am avut parte, cu toate că uneori nu am înțeles-o, dar să știi că m-a întărit. Știu că sunt oameni care s-au născut orbi, surzi, fără mâini sau picioare și reușesc să răzbată prin viața asta fără să judece „de ce, Doamne eu!” Sunt oameni pe care singurătatea și boala îi omoară, fără ca cineva din jurul lor să știe, căci, deși trăim înconjurați de oameni, ne pierdem într-o mare de singurătate și timpul trece...
Uitându-mă în jurul meu, acum știu că nu ai nevoie de multe lucruri pentru a fi fericit. Știu că adevărata bogăție nu stă în bani, dar oamenii nu sunt conștienți de ea. Știu că Dumnezeu mă iubește și îi mulțumesc în fiecare zi pentru asta.
Doamne, îți mulțumesc pentru bunătatea cu care mi-ai așternut pe chip zâmbetul și îți promit să am grijă de el.
Doamne, îți mulțumesc pentru bogăția pe care mi-ai dat-o prin familia și prietenii mei.
Doamne îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut, faci și vei mai face pentru mine.
Să nu uităm, înainte de toate, să fim recunoscători. Nici nu ne dăm seama cât suntem de norocoși cu puținul pe care îl avem, până nu îl pierdem. Așa că, să ne rugăm de sănătate, căci dacă ești sănătos le poți face și îndura pe toate. Să nu ne mai supăram pentru lucruri lipsite de valoare, căci în fața bolii toți suntem la fel. Nu suntem nici mai bogați, nici mai săraci; nici mai deștepți, nici mai proști; nici mai buni sau mai răi. Să ne rugăm (nu doar de sărbători) și să încercăm să nu disperăm ca în povestea cu drobul de sare...
Poate că ceea ce se întâmplă acum în lume ar trebui să ne apropie mai mult unii de alții, nu să ne învrăjbească; să ne amintească să fim umani înainte de a judeca, de a isteriza și de a arunca cu pietre.
Mulți oameni mor și nu îi putem ajuta, dar putem preveni având grijă de noi și de cei apropiați.
În viață, uneori, este bine să pui punct anumitor situații și să o iei de capăt schimbând ceva, poate locul, poate direcția de mers, poate felul cum privești lucrurile sau oamenii, dar mi se pare greșit să spui că începi o viață nouă, căci doar una avem, nu două sau trei...Poate acum este momentul pentru această schimbare și să nu ne mai gândim atât de mult la moarte, căci suntem încă vii. Să învățăm să trăim frumos aducând prin asta un omagiu celor care nu mai sunt.
Poate că acum este momentul să transformăm aceasta izolare la domiciliu în ceva benefic. Să transformăm carantina în timp pentru noi, pentru iubit, pentru citit. Timp pentru ascultat muzică, pe noi sau pe alții. În loc să ne umplem de panică și să ne plângem de milă, să urmărim toate nenorocirile din lume, hai mai bine să facem tot ceea ce „nu am mai avut timp” în ultimii ani, căci asta era scuza, nu? Hai să ne sunăm prietenii, să ne facem planuri și liste cu idei, cu dorințe și vise. Haideți să le spunem celor dragi că îi iubim și nu avem nevoie de un virus pentru asta.
Să nu uitați niciodată că, așa cum este loc de mai bine, întotdeauna poate fi și mai rău. Astăzi este un virus, mâine cine știe ce va fi.
Cu rugă și recunoștință să ne îndreptăm ochii spre soare, poate așa ni se mai încălzește și sufletul...
