Parcă ieri a fost Revelionul, dar și acesta a zburat într-o clipă, printre pregătiri și focuri de artificii. M-am uitat în jur la chipurile oamenilor și am simțit tristețe. A fost plină strada de oameni care au stat cu fețele spre cutiile pline cu lucruri strălucitoare rânjind ciudat, a mândrie și satisfacție. Nu s-au oprit să se sărute la miez de noapte, nici nu s-au îmbrățișat, ci au rămas cu rânjetul acela întipărit pe față până li s-au terminat artificiile. Mizeria rămasă în urma lor mi-a demonstrat că oameni lipsiți de educație și bun simț găsești peste tot în lumea asta.
Până și Sărbătorile au devenit motiv de competiție și fală. Care casă este mai împodobită, la cine a venit Moșul și cu ce anume, cine a cumpărat cele mai multe artificii și care sunt mai spectaculoase... Am evoluat de la mănuși, șosete și căciuli, la parfumuri fine, telefoane și mașini. De la artificiile clasice au ajuns la rachete și tot felul de pocnitori ce-ți iau ochii și te asurzesc. Încep să sărbătorească cu mult înainte și sfârșesc târziu după. Se umple strada de oameni ce-și privesc „minunățiile” și poartă în suflet dorința de a fi cei mai buni venită din mândrie. Nu înțeleg această nevoie de a ieși în evidență și nu-mi dau seama dacă de vină sunt eu sau lumea în care trăim.
Simt că se pierde esența Sărbătorilor și mi-e tare dor de timpurile de demult... Spunem că nu mai avem timp pentru că muncim prea mult, dar o facem pentru că avem nevoie de bani pe care apoi îi cheltuim cu ușurință pe lucruri care nu ne sunt necesare. Mi se pare așa o risipă... Cumpărăm ca să gătim și mâncăm prea mult, dar și aruncăm, la fel de mult. Să luăm artificii, dar nu de milioane, căci banii se muncesc greu. Să luăm mâncare, dar cât să ne facem pofta, nu până ni se apleacă de la atâtea sarmale și piftie. Să ne facem cadouri, dar să mai păstrăm și un dram de modestie. Cumpătarea este secretul unei vieți liniștite și ferice de acela care o cunoaște, căci ceilalți nu vor avea niciodată timp, bani sau liniște sufletească.
Anul a venit încet și stingher și-mi doresc ca pe acesta să-l pot face să stea mai mult, dacă pe ceilalți nu am reușit. Refuz să mă prind în mersul lui halucinant și nu mă grăbesc. Nu mă mai grăbesc deloc și îmi dau seama că m-am schimbat. Prețuiesc timpul și nu vreau să-l risipesc, căci ce este viața? Este o clipă adunată lângă o altă clipă, într-un frumos buchet de emoții și trăiri. O clipă care trece atât de repede, încât trebuie să o prinzi din zbor. Viața este un strigăt spre cer, un zbucium și în final, multe amintiri. Nu conștientizăm că suntem doar niște simpli muritori. Zilnic ne adâncim în ritmul acela în care „nu avem timp” până când viața ne plesnește peste ochi, zdruncinând tot ce am clădit și arătându-ne ce înseamnă cu adevărat să nu mai ai timp.
Așa este mereu, de fiecare dată treci peste dureri și mergi mai departe. Îți propui să ai mai multă grijă data viitoare, dar niciodată nu îți faci timp și apoi devine prea târziu. Prea târziu ca să mai faci ceva. Prea târziu să mai poți ierta. Prea târziu să mai poți iubi. Prea târziu să mai poți zâmbi. Prea târziu să mai poți spera. Prea târziu chiar și pentru regrete.
Ne mințim singuri că avem timp, că vom schimba ceva, că vom fi mai atenți cu noi și cu oamenii din jurul nostru. Ne mințim și conștientizăm asta. Ne mințim că am făcut tot ce am putut, dar știm că am fi putut mai mult. Am fi putut să ne oprim puțin. Avem timpul de partea noastră și-l irosim învârtindu-ne într-un cerc vicios în care singuri ne impunem să nu avem timp și pentru altceva. Uneori, nici pentru noi nu avem timp.
Ne amăgim că și mâine este o zi, dar realitatea este că nu avem decât prezentul și mâine s-ar putea să nu mai vină. Și noi ce facem? Ne pierdem timpul aiurea. În loc să gătim cât pentru o armată, nu mai bine am sta cu cei dragi în jurul bradului spunând povești? În loc să stăm la focurile de artificii, nu mai bine am sta îmbrățișați? Oare când am stat o oră întreagă în brațele cuiva? Am fi tentați să spunem că nu am avut timp, dar stăm în fața unui grătar și două ore, fără să ne uităm la ceas, nu? Oare când am avut răbdare să-i ascultăm până la capăt pe copii, părinți și bunici, chiar dacă le-am mai auzit poveștile? Oare când am stat ultima dată să ne ascultăm sufletul și gândurile, pe-ndelete?Uite așa am început acest an, ascunsă printre gânduri și melancolie. A mai trecut un an din viața mea și nu mai stau să-l cataloghez. A fost cu momente bune și mai puțin bune, așa cum sunt toate pe lumea asta în care trăim. Aleg să mă detașez de cele rele și să le uit, iar pe cele bune să le păstrez vii, căci ele îmi încălzesc sufletul.
Cum ar fi ca într-un an să împodobim bradul cu mere și felii de portocală? Să punem din loc în loc scorțișoară, conuri de brad și să decorăm cu anason stelat. Ce ziceți?
Cum ar fi ca beteala să o facem noi, din hârtia aurie de la bomboane, iar în locul cadourilor de sub brad să oferim gânduri bune și îmbrățișări calde? Hmm, poate atunci ne vom opri din goana asta nebună și vom avea mai mult timp de petrecut împreună...
