Măștile și-al nostru chip...

       M-am trezit de dimineață cu o mare poftă de cafea și de oameni buni. Mi se întâmplă destul de des în ultimul timp. Am o stare ușor confuză. Pe de o parte simt liniște și mulțumire, dar pe de alta, o ușoară emoție combinată cu  nerăbdare și teamă. Știu și nu știu de unde mi se trage, dar în starea mea de confuzie mă întreb dacă trebuie să-mi pun o mască pentru a-mi proteja fragilitatea sufletului sau să-mi dau jos una pentru a-mi înfrunta temerile cu pieptul dezgolit?  Oare ar trebui să port o mască pentru ca oamenii să nu-mi vadă slăbiciunile, lipsindu-i de tentația de a-și înfige colții în ele sau fără mască, arătându-le că am curajul de fi fragilă, expunându-mi inima? Să iau o mască în spatele căreia să-mi ascund lacrimile, nepermițându-le să-și bată joc de durerea mea sau fără mască arătând că nimeni nu-i perfect? Să-mi pun o mască plină de încredere, chiar dacă uneori și mie îmi este frică și poate așa mai prind curaj sau fără mască cu disperarea brăzdându-mi chipul?
       Cred că a purta o mască nu este întotdeauna ceva rău, nu? Poate că unii oameni ar trebui să fie învățați să poarte o mască și purtând-o să devină parte din ei, dacă altfel nu se poate. Să devină un obicei, ca dimineața când se trezesc să-și pună o mască plină de bunătate și căldură, măcar așa să știe și ei ce însemnă omenia. Am putea să purtăm măști care să ne protejeze, să ne încurajeze și nu doar să ascundă un caracter urât, nu? 
       Dacă stai să te gândești toți purtăm măști, într-un fel sau altul. Ne ascundem în spatele unei poze editate, dincolo de-un machiaj perfect sau poate într-un zâmbet care ne-a înghețat pe chip, când durerea a fost prea mare. Ne ascundem păstrând o ținută dreaptă, deși poverile-s grele și abia le mai  putem căra. Ne ascundem când nu putem să vorbim despre tot ce se întâmplă cu noi sau poate când am obosit să tot vorbim. Ne ascundem când nu mai știm ce să facem, dar am ajuns să ne ascundem și când știm, de teamă că nu se va mai împlini. Oare nu este așa? 
       Da, știu că cei mai mulți le folosesc pentru a-și ascunde defectele, răutăți și minciuni, dar poate dacă punem măști frumoase pe chipuri hâde, se-nblânzesc și sufletele reci. Din dorința de a fi mai presus unii de alții, uităm să fim umani și ne schimonosim purtând măști arogante și trufașe până când ajungem să fim așa, o mască de porțelan fără expresie și sentimente. Într-o lume plină de chipuri închipuite sunt și oameni buni, dar atât de plini de durere încât au uitat dulceața unui zâmbet cald, căci poate au primit prea multe lovituri. Mă întreb dacă nu le-am putea face un bine și să le dăruim o mască zâmbitoare, iar ei, purtând-o zi de zi să învețe a zâmbi.
       Ce lucru straniu ar fi să avem un sertar numai cu măști și să putem alege în funcție de nevoi, dar numai pentru a ne ajuta să fim buni, iar în momentul în care pierdem sensul pozitiv al folosirii lor, acestea să dispară și să ne dezvăluie adevăratul caracter. Ce ziceți dacă le-am putea folosi ca pe niște lecții, ca pe un tratament sau ca pe o vindecare? Ce-ar fi? 
        Ce lucruri ciudate îmi trec prin minte, nu? Dar, așa cum spuneam și mai sus, oare nu toți purtăm zilnic niște măști, într-un fel sau altul? Ajungem să le purtăm pentru a ne apăra, pentru a ne făli, pentru a răni, pentru a ne ascunde. Le purtăm conștienți și inconștienți.  Este trist când ajungi să-ți smulgi chip după chip fără să mai știi cine ești și unde ar fi trebuit să te oprești. 

  Și uite așa am ajuns să mă întreb, oare cum o fi mai bine: să ne punem o mască sau să renunțăm la ea? Hmmm...