În poză sunt cele două lucrări cu care a obținut premiul I și o blăniță plină de afecțiune care toarce mulțumită de ele.
Deși multă lume ar crede că este o tabără obișnuită, dincolo de aparențe este enorm de multă muncă. Îmi amintesc cu nostalgie primul an când a plecat la Sibiu...
Era prima tabără din viața ei și pleca cu un autocar, în vacanța de vară din 2013. Părea așa de mică când trăgea de bagajele mai mari decât ea. Trăgea de un troler imens plin cu materiale și lucrări, iar în spate căra o geantă cu câteva hăinuțe și costumul popular. Nu a fost ușor și toată pregătirea a început cu mult înainte. Sincer, nici nu îmi mai amintesc cu precizie cum a ajuns să participe la aceste activități extrașcolare care se numeau „Mâini Măiestre”. Am învățat-o să se implice în tot ce se poate, ca să știe din toate câte puțin. Așa se face că, a fost de ajuns să meargă o singură dată și cineva să vadă potențialul, talentul și dăruirea, dincolo de mânuțele ei mici. Cât de mult contează să întâlnești omul potrivit la momentul potrivit. Dar să nu credeți că asta însemnă să aștepți să-ți bată la ușă „norocul”, ci să cauți să te zbați, să muncești, să le încerci pe toate ca să știi ce ți se potrivește și să întâlnești oameni potriviți. Știți cum se spune: „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în buzunar.”
Doamna profesoară Liliana Tremurici a văzut în Melania ceva ce nimeni nu mai văzuse. A luat-o protector pe după umeri și împreună au reușit să construiască ceva minunat. La vremea respectivă era și directorul școlii, ceea ce a atras invidia și răutatea multor colegi de clasă, dar și a unor profesori.
Îmi amintesc cu câtă ușurință râdeau de ea și băteau apropouri că are „pile”, dar nimeni nu se gândea la faptul că erau zile întregi în care stăteau la școală împletind la sfoară până noaptea târziu. Uneori apuca să mănânce doar pachețelul de la prânz și poate un covrig. Alteori, în vreme ce copii erau afară la joacă, ea mergea la școală să împletească măști pentru a-și forma mâna. Poate nu o să mă credeți, dar nu a contat dacă era vacanță sau nu, ea a fost acolo. Unul dintre momente a fost în ianuarie 2013, când în școală erau doar Melania și Doamna Directoare. Oare știți cum este să te duci pe 1 ianuarie la muncă? Încercați să vă imaginați.
Au muncit mult și se văd rezultatele, dar nimeni nu se gândește la efortul din spatele lucrărilor expuse când este mai ușor să bârfim și să fim răi. Da, era directorul școlii, dar era și omul care venea primul și pleca ultimul. De multe ori venea portarul să o anunțe că închide școala și că trebuie să plece acasă, dar țațelor care stăteau pe la colțuri (la o țigară) le era mai ușor să clevetească, decât să se implice în educația copiilor. Când spun asta îmi asum ceea ce spun, dar prefer să nu intru în detalii care sunt inutile acum. Da, Doamna Liliana Tremurici a fost și încă este alături de Melania. Este omul care s-a implicat cu sufletul în formarea ei și a încurajat-o atunci când a fost nevoie, depășind de multe ori atribuțiile ei din fișa postului, ca să zicem așa. A vegheat asupra ei ca un „părinte”, căci până la urmă asta ar trebui să fie un profesor pentru elevii săi, nu?
Tot mai mulți uită de importanța meseriei lor și satisfacția nu le mai vine din faptul că își pun amprenta asupra unui caracter. Uită că elevii sunt suflete pe care le pot modela spre binele societății, fiind prea ocupați să se plângă de sistem, de director, de elevi, de părinți, de salariu, de ce a făcut x sau y, iar selecția elevilor nu ar trebui să fie făcută în funcție de salariile și relațiile părinților, nu?
Dacă am avea mai mulți profesori dedicați, poate lucrurile ar merge mai bine în țara asta, dar asta este o altă poveste.
Revenind la Sibiu... Primul an a fost cel mai greu. În primul rând datorită faptului că trebuia să se prezinte cu un număr de cel puțin șase lucrări, ceea ce însemna enorm de multă muncă. Lucrarea trebuia să fie perfect lucrată, iar asta de multe ori însemna să deșire jumătate din ea și să o ia de la capăt, doar pentru că un nod nu se potrivea cu celelalte. Să faci o lucrare numai din sfoară era un lucru migălos și fără bătături nu aveai cum. La fel cum, la o lucrare din piele nu ai cum să lucrezi fără să-ți intre acul în degete.
În al doilea rând, poate și cel mai greu de depășit, a fost mentalitatea celor de la Sibiu. A fost privită de sus din prima clipă, ca și cum locul ei nu era acolo și nu înțelegeau de ce a venit. „De unde ești?” „Aaa! din București...” „Ce tradiții aveți voi acolo?” „Și costumul tău de unde este, că Muntenia e mare?” „Da, sigur nu ești din Vrancea sau de undeva din Moldova?”
A fost nevoie de timp, dar a reușit să demonstreze că merită să fie acolo și chiar din primul an a luat premiul III. Răsplata pentru acest premiu a fost vizita primarului sectorului 3 la școala ei. Auzise de ea și a venit cu un tort, o diplomă de excelență și o tabletă, special să o cunoască. Chiar dacă bârfitorii au scornit tot felul de vorbe, să nu credeți că a venit pentru că avea „pile”, căci nu este adevărat. Doamna Directoare îi vorbise despre ea și a venit să o cunoască, căci reușise să aducă un premiu important Bucureștiului, în vreme ce alții băteau maidanul. Nu vreți să știți câți au vrut să participe la olimpiadă după acest eveniment, doar că fiind multă muncă, în cele din urmă cei mai mulți renunțau.
Acum să nu credeți că toată lumea pleacă de la Sibiu premiantă, căci nu este chiar așa. Sunt zeci de copii din toată țara și unii reușesc să impresioneze ajungând pe podium, în vreme ce alții speră că poate la anul va fi mai bine și pleacă doar cu o mențiune sau o diplomă de participare. Este o competiție și se muncește pentru a se ajunge acolo, dar ca să ieși câștigător... este cale lungă.
Acum să nu credeți că toată lumea pleacă de la Sibiu premiantă, căci nu este chiar așa. Sunt zeci de copii din toată țara și unii reușesc să impresioneze ajungând pe podium, în vreme ce alții speră că poate la anul va fi mai bine și pleacă doar cu o mențiune sau o diplomă de participare. Este o competiție și se muncește pentru a se ajunge acolo, dar ca să ieși câștigător... este cale lungă.
De exemplu, în acest an au fost 250 de participanți din 31 de județe. Vi se pare ușor?
Și să vă mai spun ceva! Să te lupți cu Maramureșul, Baia Mare, Suceava, Iași, Sibiu, nu e ușor când ești doar un omuleț venit din București. În vreme ce ei cresc cu tradiția în sânge, transmisă din tată în fiu de generații, tu ești doar un orășean venit de nicăieri.
Dacă vi se pare greu să ajungi să te califici la națională, stați să vedeți cum este când ajungi acolo, în tabăra propriu zisă. Timp de o săptămână, indiferent dacă este soare sau plouă, copii stau în Muzeul în aer liber (din cadrul Muzeului Astra) și puși sub o mare presiune încep o lucrare care trebuie finalizată până la încheierea concursului. Cum este o zi normală de lucru? Vă spun tot eu.
Și să vă mai spun ceva! Să te lupți cu Maramureșul, Baia Mare, Suceava, Iași, Sibiu, nu e ușor când ești doar un omuleț venit din București. În vreme ce ei cresc cu tradiția în sânge, transmisă din tată în fiu de generații, tu ești doar un orășean venit de nicăieri.
Dacă vi se pare greu să ajungi să te califici la națională, stați să vedeți cum este când ajungi acolo, în tabăra propriu zisă. Timp de o săptămână, indiferent dacă este soare sau plouă, copii stau în Muzeul în aer liber (din cadrul Muzeului Astra) și puși sub o mare presiune încep o lucrare care trebuie finalizată până la încheierea concursului. Cum este o zi normală de lucru? Vă spun tot eu.
Trezirea este la 7, urmată de un duș scurt. De multe ori trebuie să îți aștepți rândul la baie și dușul să fie rapid pentru că se oprește apa caldă. Micul dejun este delicios în fiecare an, dar rapid, căci trebuie să și pleci în tabăra de lucru. Apoi, de la 9 la 18.30 copii merg la muzeu pentru a lucra sub ochii juriului.
O regulă a acestui concurs este ca fiecare lucrare să fie făcută doar în timpul programului de lucru de la muzeu, nu în camera de cămin după program. Au fost destui copii care au trișat și au fost acoperiți de coordonatorii lor și asta spune multe despre caracterul fiecăruia.
O regulă a acestui concurs este ca fiecare lucrare să fie făcută doar în timpul programului de lucru de la muzeu, nu în camera de cămin după program. Au fost destui copii care au trișat și au fost acoperiți de coordonatorii lor și asta spune multe despre caracterul fiecăruia.
La muzeu se mănâncă niște sandwich-uri și se lucrează cât e ziulica de lungă. De obicei nu se pleacă la plimbare pentru că nu știi niciodată când vine juriul la tine să te evalueze și abia dacă apuci să mergi la toaletă. Seara se repetă treaba cu dușul rapid, ca la armată și acest lucru l-am apreciat cel mai mult, sinceră să fiu. Nu mi-a venit să cred cum reușise această tabără să transforme o baie de 2 ore într-un duș de zece minute. Cina este la 19.45 și abia apoi liber la distracție, ceea ce însemnă de obicei plimbări prin centrul Sibiului, mâncatul unei înghețate și ascultat muzică, asta dacă ai noroc să fie vreun concert. Iar a doua zi... de la capăt.
În poza de mai sus este Ștefănel și are 7 ani. Copii vin aici de la vârste destul de fragede, mici meșteri populari.
Timpul de lucru se spune că este o săptămână, dar în realitate este mult mai redus. La început se pleca lunea, apoi au început să plece marțea și se apucau de lucru abia miercuri iar lucrarea trebuia să fie aproape gata cam de vineri seara. Duminica deja premiile sunt scrise.
De exemplu, a fost un an când Melina nu a reușit să termine masca până sâmbătă seara, iar duminică dimineața nu a mai venit nimeni pentru a vedea lucrarea. Totuși, ea s-a dus la unul dintre oamenii care au evaluat-o pentru a-i arăta lucrarea finită. Acesta a fost foarte încântat de lucrare, spunându-i că nu se aștepta să iasă așa de bine. Este anul în care se vede clar cum pe diploma ei cu o singură linie la premiu a mai apărut una cu o altă culoare, așa ajungând să ia locul II. Atunci a înțeles că timpul în care îți termini lucrarea este la fel de important ca și ținuta, materialele folosite și cunoștințele din domeniu. Probabil dacă o termina ar fi luat unu, dar nefiind gata... Sau poate s-a terminat pasta pixului tocmai atunci și de aceea două culori.... Hm, adevărul nu o să-l știm niciodată și nici nu contează. Important este că de la an la an a învățat ceva nou și se vede evoluția ei în complexitatea lucrărilor.
La această competiție participă copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 18 ani, iar pentru noi acesta a fost ultimul an de participare. După șase ani, satisfacția a fost maximă atunci când i s-a recunoscut meritul prin aprecierea faptului că, deși este doar un om micuț venit de nicăieri, fără să fi avut stână la capătul satului, fără părinți și bunici meșteșugari care să îi fie coordonatori, fără materiale de la animalele din ogradă la dispoziție; totuși, a reușit să scoată o lucrare la fel de spectaculoasă ca și băiatul din Maramureș care avea propria stână, iar bunicul este tăbăcar. Nu spun toate astea ca pe un reproș la adresa lor, căci departe de mine aceste gânduri. Le spun ca să puteți conștientiza ce înseamnă această olimpiadă și cât de greu este să concurezi cu aceia care au norocul de a se naște în sate unde timpul a stat pe loc și evoluția din ziua de astăzi pare să nu-i fi afectat deloc. Aici vin cei mai talentați copii din toată țara și nu este ușor să alegi.
De-a lungul anilor au venit tot felul de copii la această olimpiadă. Unii au fost lipsiți de modestie, veniți cu așteptări prea mari, alții plini de pretenții ca și cum totul li se cuvine, dar au fost și copii talentați, frumoși și cu sufletul curat, de ți-era mai mare dragul să-i privești. Unora li s-a făcut rău (atât de emoție cât și de oboseală) sau aveau probleme medicale (noi sau mai vechi), dar au muncit în continuare fără să se plângă. Altora le-a păsat doar de propria persoană, neștiind ce însemnă „echipă”, fiind mai preocupați de vânzarea lucrărilor și de propriul confort. Ca peste tot, au fost și răutăți, dar a fost și bine. Dincolo de toate astea s-au legat prietenii frumoase între acei copii care s-au ajutat reciproc și au râs împreună sau poate au plâns.
Știți că se spune „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”, deci, nimic din ce a fost murdar, nedrept și plin de răutate, nu mai contează. Acum este important faptul că am reușit să ajungem până aici, în vreme ce alții nici nu știu că există această olimpiadă. Când spun asta mă refer atât la copii cât și la profesori, în aceiași măsură. Eu am fost un părinte implicat în educația copilului meu, dar nu am găsit sprijin în profesorii de la clasă. Copilul meu a luptat să ajungă la un liceu bun și pe parcursul celor patru ani am văzut cum entuziasmul s-a transformat în scârbă. Am văzut cum răbdarea i s-a terminat când s-a lovit de nedreptăți și nu a găsit răspuns la întrebarea „de ce?” Știți cum este să fii elev al unul Colegiu Național, să vii olimpic în el, dar să nu apari în revista școlii alături de ceilalți olimpici? Știți cum este să te anunțe o colegă cu care ai fost în tabără la Sibiu că se dau bani pentru această performanță și când te duci acolo să constați că tu nu ești pe listă? Și nu numai că nu ești pe listă, dar nu ai fost nici anul trecut iar dacă nu-ți spunea acel copil, nici măcar nu ai fi aflat. De ce? Încă nu am un răspuns la această întrebare. Nu știu! Poate pentru că nu a intrat în atribuțiile nimănui să o treacă pe liste și în revista școlii, deși a luat bursă de performanță în fiecare an și lună de lună trecea pe la secretariat. Poate pentru că nu era o materie și nu avea coordonatorul din liceu. Poate din nepăsare, din indiferență și din faptul că oamenii nu mai știu ce cuprinde „fișa postului” și nu mai sunt interesați să-și facă meseria pe care singuri și-au ales-o.
Consider că mi-am făcut datoria față de țara mea prin faptul că am crescut frumos acest copil, dar din păcate, oamenii ne-au făcut să vrem să plecăm cât mai departe. Pentru mine, prin participarea la această olimpiadă am demonstrat că suntem români. Asta însemnă România și nu are legătură cu oamenii, ci cu tradiția. Să reușești să duci mai departe ceva păstrat din străbuni, indiferent de orașul în care te-ai născut. Faptul că noi am reușit asta înseamnă că oricine poate, dacă vrea și muncește. Și când spun „noi”, o fac pentru că prin Melina și prin susținerea ei, am fost și noi -părinții, acolo cu sufletul. Am reușit să încheiem această frumoasă etapă cu un premiu la fel de frumos, căci sună așa de bine:
Olimpiada «Meșteșuguri artistice tradiționale», Faza națională, Secțiune Măști, Premiul I -Vărzaru Melania-Daniela, București, instructor Tremurici Liliana.
Da, totul a fost posibil datorită Doamnei Profesoare Liliana Tremurici, care i-a fost alături Melaniei în tot acest timp ca un înger păzitor sau poate ca o zână bună. Îi suntem recunoscătoare acestui om minunat și lui Dumnezeu pentru că ni l-a scos în cale. Un om cu suflet mare care a avut răbdare și încredere în copilul meu. Datorită dânsei a ajuns Melania să participe la Olimpiada „Meșteșuguri artistice tradiționale” și să apară în revista Forbes Kids.
În poza de mai sus este Ștefănel și are 7 ani. Copii vin aici de la vârste destul de fragede, mici meșteri populari.
Timpul de lucru se spune că este o săptămână, dar în realitate este mult mai redus. La început se pleca lunea, apoi au început să plece marțea și se apucau de lucru abia miercuri iar lucrarea trebuia să fie aproape gata cam de vineri seara. Duminica deja premiile sunt scrise.
De exemplu, a fost un an când Melina nu a reușit să termine masca până sâmbătă seara, iar duminică dimineața nu a mai venit nimeni pentru a vedea lucrarea. Totuși, ea s-a dus la unul dintre oamenii care au evaluat-o pentru a-i arăta lucrarea finită. Acesta a fost foarte încântat de lucrare, spunându-i că nu se aștepta să iasă așa de bine. Este anul în care se vede clar cum pe diploma ei cu o singură linie la premiu a mai apărut una cu o altă culoare, așa ajungând să ia locul II. Atunci a înțeles că timpul în care îți termini lucrarea este la fel de important ca și ținuta, materialele folosite și cunoștințele din domeniu. Probabil dacă o termina ar fi luat unu, dar nefiind gata... Sau poate s-a terminat pasta pixului tocmai atunci și de aceea două culori.... Hm, adevărul nu o să-l știm niciodată și nici nu contează. Important este că de la an la an a învățat ceva nou și se vede evoluția ei în complexitatea lucrărilor.
La această competiție participă copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 18 ani, iar pentru noi acesta a fost ultimul an de participare. După șase ani, satisfacția a fost maximă atunci când i s-a recunoscut meritul prin aprecierea faptului că, deși este doar un om micuț venit de nicăieri, fără să fi avut stână la capătul satului, fără părinți și bunici meșteșugari care să îi fie coordonatori, fără materiale de la animalele din ogradă la dispoziție; totuși, a reușit să scoată o lucrare la fel de spectaculoasă ca și băiatul din Maramureș care avea propria stână, iar bunicul este tăbăcar. Nu spun toate astea ca pe un reproș la adresa lor, căci departe de mine aceste gânduri. Le spun ca să puteți conștientiza ce înseamnă această olimpiadă și cât de greu este să concurezi cu aceia care au norocul de a se naște în sate unde timpul a stat pe loc și evoluția din ziua de astăzi pare să nu-i fi afectat deloc. Aici vin cei mai talentați copii din toată țara și nu este ușor să alegi.
De-a lungul anilor au venit tot felul de copii la această olimpiadă. Unii au fost lipsiți de modestie, veniți cu așteptări prea mari, alții plini de pretenții ca și cum totul li se cuvine, dar au fost și copii talentați, frumoși și cu sufletul curat, de ți-era mai mare dragul să-i privești. Unora li s-a făcut rău (atât de emoție cât și de oboseală) sau aveau probleme medicale (noi sau mai vechi), dar au muncit în continuare fără să se plângă. Altora le-a păsat doar de propria persoană, neștiind ce însemnă „echipă”, fiind mai preocupați de vânzarea lucrărilor și de propriul confort. Ca peste tot, au fost și răutăți, dar a fost și bine. Dincolo de toate astea s-au legat prietenii frumoase între acei copii care s-au ajutat reciproc și au râs împreună sau poate au plâns.
Știți că se spune „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”, deci, nimic din ce a fost murdar, nedrept și plin de răutate, nu mai contează. Acum este important faptul că am reușit să ajungem până aici, în vreme ce alții nici nu știu că există această olimpiadă. Când spun asta mă refer atât la copii cât și la profesori, în aceiași măsură. Eu am fost un părinte implicat în educația copilului meu, dar nu am găsit sprijin în profesorii de la clasă. Copilul meu a luptat să ajungă la un liceu bun și pe parcursul celor patru ani am văzut cum entuziasmul s-a transformat în scârbă. Am văzut cum răbdarea i s-a terminat când s-a lovit de nedreptăți și nu a găsit răspuns la întrebarea „de ce?” Știți cum este să fii elev al unul Colegiu Național, să vii olimpic în el, dar să nu apari în revista școlii alături de ceilalți olimpici? Știți cum este să te anunțe o colegă cu care ai fost în tabără la Sibiu că se dau bani pentru această performanță și când te duci acolo să constați că tu nu ești pe listă? Și nu numai că nu ești pe listă, dar nu ai fost nici anul trecut iar dacă nu-ți spunea acel copil, nici măcar nu ai fi aflat. De ce? Încă nu am un răspuns la această întrebare. Nu știu! Poate pentru că nu a intrat în atribuțiile nimănui să o treacă pe liste și în revista școlii, deși a luat bursă de performanță în fiecare an și lună de lună trecea pe la secretariat. Poate pentru că nu era o materie și nu avea coordonatorul din liceu. Poate din nepăsare, din indiferență și din faptul că oamenii nu mai știu ce cuprinde „fișa postului” și nu mai sunt interesați să-și facă meseria pe care singuri și-au ales-o.
Consider că mi-am făcut datoria față de țara mea prin faptul că am crescut frumos acest copil, dar din păcate, oamenii ne-au făcut să vrem să plecăm cât mai departe. Pentru mine, prin participarea la această olimpiadă am demonstrat că suntem români. Asta însemnă România și nu are legătură cu oamenii, ci cu tradiția. Să reușești să duci mai departe ceva păstrat din străbuni, indiferent de orașul în care te-ai născut. Faptul că noi am reușit asta înseamnă că oricine poate, dacă vrea și muncește. Și când spun „noi”, o fac pentru că prin Melina și prin susținerea ei, am fost și noi -părinții, acolo cu sufletul. Am reușit să încheiem această frumoasă etapă cu un premiu la fel de frumos, căci sună așa de bine:
Olimpiada «Meșteșuguri artistice tradiționale», Faza națională, Secțiune Măști, Premiul I -Vărzaru Melania-Daniela, București, instructor Tremurici Liliana.
Da, totul a fost posibil datorită Doamnei Profesoare Liliana Tremurici, care i-a fost alături Melaniei în tot acest timp ca un înger păzitor sau poate ca o zână bună. Îi suntem recunoscătoare acestui om minunat și lui Dumnezeu pentru că ni l-a scos în cale. Un om cu suflet mare care a avut răbdare și încredere în copilul meu. Datorită dânsei a ajuns Melania să participe la Olimpiada „Meșteșuguri artistice tradiționale” și să apară în revista Forbes Kids.
Tot datorită acestui om deosebit a avut o expoziție cu lucrările ei la Sala Palatului și de două ori la Pepiniera de Talente din parcul A.I. Cuza. Nu în ultimul rând, la îndemnul și sfatul Domniei Sale, Melania este astăzi absolventă a Școlii de Artă București.
Acum, în încheiere, aș vrea să vă întreb dacă vă imaginați ce înseamnă șase ani de mers la această olimpiadă pe lângă învățatul de la școală, concursuri, activități extrașcolare, voluntariat, examenul de capacitate, meditații (română, mate, chimie, germană), școala de arte (3 ani), cursuri, examenul de bacalaureat, școala de șoferi, mers la expoziții, confecționat lucrări? La toate acestea mai adăugăm răutățile oamenilor, presiunea profesorilor și a părinților, nemulțumirile personale...
Oare unde este copilăria? Când a plecat? Oare chiar este vorba despre noroc sau aluatul din care este făcut acest copil?
Nu! Cu siguranță nu este vorba despre asta. Este vorba despre foarte multă muncă, dăruire, responsabilitate și o bună educație. Despre asta este vorba! Și da, sunt foarte mândră de ea! Nu-mi pot stăpâni lacrimile și nodul din gât atunci când îi aud numele strigat pe vreo scenă, iar asta nu înseamnă că sunt lipsită de modestie. Nu m-au interesat niciodată alți copii și nu am comparat-o cu niciunul. Este puternică, frumoasă, bună și deșteaptă. Este unică și este a mea! Au fost și sunt oameni care văd în ea exact ce văd și eu, dar mai sunt și oameni răi. Se străduiesc să o folosească ca apoi să arunce cu noroi, să o umilească, doar pentru că nu-i suportă strălucirea. Mi se pare tare trist să ai șansa să întâlnești un copil bun, cu un mare potențial și tu să nu-ți aduci contribuția în formarea lui, când asta este meseria ta. Căci da, au fost oameni care mi-au spus că este mediocră și că nu va reuși unde-și va propune să ajungă. Nu am înțeles niciodată de oamenii simt nevoia să-și spună părerea, mai ales atunci când nu le-o ceri. Eu cred că fiecare copil este unic în felul lui și special, dar depinde de ochii care îl privesc și de golul din interiorul acelor oameni. Cred cu tărie că poți ajunge cine vrei în viață și-ți poți îndeplini cele mai frumoase visuri dacă îți dorești cu adevărat și muncești pentru asta. Să nu te compari cu nimeni, să nu pleci urechea la ce spun ceilalți despre tine și să nu lași pe nimeni să îți spună ce poți și ce nu, doar tu știi cel mai bine. Să ai încredere în tine, dar să te evaluezi corect. Ai grijă să nu devii lăudăros și încrezut, păstrându-ți un dram de modestie. Fii bun și ajută de câte ori poți. Să nu credeți că sunt genul acela de părinte care își laudă puiul, doar pentru că-i al său, căci nu sunt și pentru confirmare este de ajuns să stați de vorbă cu Melina mea. Este un om puternic, cu un mare caracter și principii solide. Este un copil bun care are în față toate ușile deschise și nu pentru că a dat cadouri sau pentru că are părinți cu „relații”, ci pentru că a învățat și a muncit pentru asta.
Banii sunt necesari, dar nu sunt cei mai importanți în viață. Am avut norocul să pot susține
financiar această educație, pentru că la noi a devenit o modă să faci meditații și orice curs costă, dar oare câți sunt cei care nu își pot permite și au copii minunați? Am investit în acest talent și meșteșug, dar nu am ținut socoteala și nici nu am făcut-o ca să se „îmbogățească ” mai târziu din vânzarea lucrărilor. Consider că adevărata bogăție o ai în suflet și reprezintă ceva ce nimeni nu-ți poate lua, nu se găsește pe stradă și nici nu o poți cumpăra cu bani.
Acum, în încheiere, aș vrea să vă întreb dacă vă imaginați ce înseamnă șase ani de mers la această olimpiadă pe lângă învățatul de la școală, concursuri, activități extrașcolare, voluntariat, examenul de capacitate, meditații (română, mate, chimie, germană), școala de arte (3 ani), cursuri, examenul de bacalaureat, școala de șoferi, mers la expoziții, confecționat lucrări? La toate acestea mai adăugăm răutățile oamenilor, presiunea profesorilor și a părinților, nemulțumirile personale...
Oare unde este copilăria? Când a plecat? Oare chiar este vorba despre noroc sau aluatul din care este făcut acest copil?
Nu! Cu siguranță nu este vorba despre asta. Este vorba despre foarte multă muncă, dăruire, responsabilitate și o bună educație. Despre asta este vorba! Și da, sunt foarte mândră de ea! Nu-mi pot stăpâni lacrimile și nodul din gât atunci când îi aud numele strigat pe vreo scenă, iar asta nu înseamnă că sunt lipsită de modestie. Nu m-au interesat niciodată alți copii și nu am comparat-o cu niciunul. Este puternică, frumoasă, bună și deșteaptă. Este unică și este a mea! Au fost și sunt oameni care văd în ea exact ce văd și eu, dar mai sunt și oameni răi. Se străduiesc să o folosească ca apoi să arunce cu noroi, să o umilească, doar pentru că nu-i suportă strălucirea. Mi se pare tare trist să ai șansa să întâlnești un copil bun, cu un mare potențial și tu să nu-ți aduci contribuția în formarea lui, când asta este meseria ta. Căci da, au fost oameni care mi-au spus că este mediocră și că nu va reuși unde-și va propune să ajungă. Nu am înțeles niciodată de oamenii simt nevoia să-și spună părerea, mai ales atunci când nu le-o ceri. Eu cred că fiecare copil este unic în felul lui și special, dar depinde de ochii care îl privesc și de golul din interiorul acelor oameni. Cred cu tărie că poți ajunge cine vrei în viață și-ți poți îndeplini cele mai frumoase visuri dacă îți dorești cu adevărat și muncești pentru asta. Să nu te compari cu nimeni, să nu pleci urechea la ce spun ceilalți despre tine și să nu lași pe nimeni să îți spună ce poți și ce nu, doar tu știi cel mai bine. Să ai încredere în tine, dar să te evaluezi corect. Ai grijă să nu devii lăudăros și încrezut, păstrându-ți un dram de modestie. Fii bun și ajută de câte ori poți. Să nu credeți că sunt genul acela de părinte care își laudă puiul, doar pentru că-i al său, căci nu sunt și pentru confirmare este de ajuns să stați de vorbă cu Melina mea. Este un om puternic, cu un mare caracter și principii solide. Este un copil bun care are în față toate ușile deschise și nu pentru că a dat cadouri sau pentru că are părinți cu „relații”, ci pentru că a învățat și a muncit pentru asta.
Banii sunt necesari, dar nu sunt cei mai importanți în viață. Am avut norocul să pot susține
financiar această educație, pentru că la noi a devenit o modă să faci meditații și orice curs costă, dar oare câți sunt cei care nu își pot permite și au copii minunați? Am investit în acest talent și meșteșug, dar nu am ținut socoteala și nici nu am făcut-o ca să se „îmbogățească ” mai târziu din vânzarea lucrărilor. Consider că adevărata bogăție o ai în suflet și reprezintă ceva ce nimeni nu-ți poate lua, nu se găsește pe stradă și nici nu o poți cumpăra cu bani.
Ca o încheiere, am să vă spun ce înseamnă pentru mine Sibiul și am să încep cu această hârtie care se pune pe tava de la un fast-food.
Da, pentru mine Sibiul reprezintă emoții și multă dragoste, iar hârtia aceasta pe care mulți o aruncă fără să o privească, reprezintă cea mai puternică dovadă de afecțiune. Nu știu dacă mă credeți, dar am primit câte una în fiecare an, căci are o poveste...
În primul an la olimpiadă, copii au mâncat la acest restaurant și când a văzut hârtia, Melina, instantaneu s-a gândit la mine. S-a dus la casă și l-a rugat de băiatul de acolo să-i dea și ei o hârtie curată. A început să se bâlbâie, s-a înroșit fâstâcită spunând, „vă rog, îmi dați și mie o hârtie? Am și eu o mamă!” A tot repetat asta, conștientizând că toată lumea are o mamă, încercând să explice pentru ce îi trebuie și iscând hohote de râs. Acum, nici nu trebuie să-mi spună, o văd după cum îi zâmbesc ochișorii, „am ceva pentru tine...”și știu că alături de diplomă se află și această prețioasă hârtie, ca nu cumva să se îndoaie. Am chiar și un pahar pe care scrie „super mamma”. Acesta cred că a fost bonus :)) Este felul ei prin care îmi spune că mă iubește și că i-a fost dor de mine.
Și mai avem un obicei, ca un fel de tradiție personală. În fiecare an îmi aduce câte un suvenir și de fiecare dată este o brățară făcută de mână cu mesaje care transmit sentimente puternice. Primul a fost „My mom is my best friend” și nu are rost să vă spun că mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar de fericire. Gărgărița însemnă pentru noi „te iubesc” (fără să fie nevoie de cuvinte) și a venit la pachet cu lănțișorul.
„Te iubesc până la lună și înapoi” este felul meu de a-i spune că o iubesc, iar ea mă iubea „cât blocu' ”, dar presupun că nu a găsit acest mesaj. Anul acesta am primit „Trust your instincts” și așa am să fac.
Ar mai fi destul de multe de povestit, dar mă opresc aici, căci în mare v-ați cam dat seama despre ce este vorba. „Love just happens”, nu?
P.S. Aici puteți vedea multe dintre lucrările ei: https://www.facebook.com/Merlin.Boutique/
Da, pentru mine Sibiul reprezintă emoții și multă dragoste, iar hârtia aceasta pe care mulți o aruncă fără să o privească, reprezintă cea mai puternică dovadă de afecțiune. Nu știu dacă mă credeți, dar am primit câte una în fiecare an, căci are o poveste...
În primul an la olimpiadă, copii au mâncat la acest restaurant și când a văzut hârtia, Melina, instantaneu s-a gândit la mine. S-a dus la casă și l-a rugat de băiatul de acolo să-i dea și ei o hârtie curată. A început să se bâlbâie, s-a înroșit fâstâcită spunând, „vă rog, îmi dați și mie o hârtie? Am și eu o mamă!” A tot repetat asta, conștientizând că toată lumea are o mamă, încercând să explice pentru ce îi trebuie și iscând hohote de râs. Acum, nici nu trebuie să-mi spună, o văd după cum îi zâmbesc ochișorii, „am ceva pentru tine...”și știu că alături de diplomă se află și această prețioasă hârtie, ca nu cumva să se îndoaie. Am chiar și un pahar pe care scrie „super mamma”. Acesta cred că a fost bonus :)) Este felul ei prin care îmi spune că mă iubește și că i-a fost dor de mine.
Și mai avem un obicei, ca un fel de tradiție personală. În fiecare an îmi aduce câte un suvenir și de fiecare dată este o brățară făcută de mână cu mesaje care transmit sentimente puternice. Primul a fost „My mom is my best friend” și nu are rost să vă spun că mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar de fericire. Gărgărița însemnă pentru noi „te iubesc” (fără să fie nevoie de cuvinte) și a venit la pachet cu lănțișorul.
„Te iubesc până la lună și înapoi” este felul meu de a-i spune că o iubesc, iar ea mă iubea „cât blocu' ”, dar presupun că nu a găsit acest mesaj. Anul acesta am primit „Trust your instincts” și așa am să fac.
Ar mai fi destul de multe de povestit, dar mă opresc aici, căci în mare v-ați cam dat seama despre ce este vorba. „Love just happens”, nu?
P.S. Aici puteți vedea multe dintre lucrările ei: https://www.facebook.com/Merlin.Boutique/
